ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1709/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei:

(i) în principal, modificarea raportului de ajustare privind propunerile de tarife de distribuție pentru anul 2015 pentru SC A. SA și obligarea pârâtei la întocmirea, aprobarea și comunicarea unui raport de modificare a acestui Raport de ajustare, modificarea ordinului președintelui A.N.R.E. nr. 62/08.04.2015 și obligarea pârâtei la întocmirea, aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial a unui ordin de modificare a acestui ordin;

(ii) în subsidiar, în situația în care recuperarea solicitată nu ar mai fi posibilă la data punerii în executare a hotărârii definitive, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri de 128.215.988,45 RON, reprezentând diferențele de venit nerecuperate, actualizate cu rata inflației.

Prin Sentința nr. 427 din data de 11 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, și, în consecință, a respins ca tardiv formulată cererea reclamantei A. SA având ca obiect modificarea ordinului președintelui A.N.R.E. nr. 62/08.04.2015, cu consecința obligării A.N.R.E. la întocmirea, aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial a unui ordin de modificare.

A admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins cererea reclamantei având ca obiect modificarea raportului de ajustare privind propunerile de tarife de distribuție pentru anul 2015, cu consecința obligării pârâtei A.N.R.E. la întocmirea, aprobarea și comunicarea unui raport de modificare, ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinței nr. 427 din 11 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SA, solicitând casarea acesteia, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cererea de recurs, s-a argumentat că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, întrucât recurenta nu avea obligația de a formula acțiune directă la Curtea de Apel București în termen de 30 de zile de la data publicării Ordinului nr. 62/2015.

Anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2015, jurisprudența în materie a statuat în mod constant ca acțiunile în contencios administrativ împotriva ordinelor și deciziilor emise de către președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, care pot fi atacate în contencios administrativ în condițiile art. 9 alin. (10) din fosta Lege nr. 13/2007 a energiei electrice și, respectiv, ale art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, se supun regimului juridic prevăzut de Legea nr. 554/2004, astfel că, înainte de a se adresa secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, petentul avea și are obligația de a formula plângere prealabilă.

Astfel, în mod legal, la data de 8 mai 2015, recurenta a formulat și a transmis către ANRE plângerea prealabilă înregistrată sub nr. x/08.05.2015. Răspunsul ANRE i-a fost comunicat la data de 25.05.2015, prin adresa nr. x/22.05.2015, răspuns prin care plângerea a fost respinsă ca nefondată și nu ca inadmisibilă.

Instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 cu privire la neobligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, în cazul atacării ordinelor și deciziilor emise de ANRE, situația în speță neîncadrându-se în vreuna din excepțiile prevăzute de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu excludea și nu exclude obligativitatea formulării plângerii prealabile în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, instituind doar o competență teritorială exclusivă, a Curții de Apel București, în ceea ce privește acțiunile în contencios administrativ formulate împotriva ordinelor și deciziilor președintelui ANRE. Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se raportează la instituția plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Raționamentul instanței de fond este criticabil și în dezacord cu jurisprudența depusă de către recurentă.

De asemenea, în mod eronat prima instanță a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituționale doar în ceea ce privește impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor normative, nu și a celor individuale, efectuând o interpretare proprie a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2015.

Prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost suspendate de la data de 8.05.2015 până la data de 22.06.2015 în baza art. 31 alin. (3) din Legea nr. 41/1992, fiind abrogate integral, ulterior, fiind criticabilă aprecierea instanței de fond că recurenta ar fi trebuit să înregistreze acțiunea în contencios administrativ până la data de 15.05.2015.

Recurenta a mai susținut că excepția inadmisibilității primelor două capete de cerere a fost invocată în mod neîntemeiat din oficiu și a criticat admiterea acesteia, consecință a admiterii excepției tardivității formulării acțiunii în contencios administrativ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1037/09.07.2009, evocată de prima instanță, nu este incidentă în speță, criticile de neconstituționalitate fiind diferite de cele examinate în Decizia nr. 136/2015.

A mai arătat că prima instanță a expus un raționament juridic greșit la par. 1 pag. 6 din sentința recurată, invocând art. 7 alin. (4) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, cu referire la imposibilitatea soluționării plângerii prealabile în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, de vreme ce art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 nu face referire la acest ultim aspect.

Legal citată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.

A susținut că recurenta nu a adus sentinței atacate veritabile critici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural, sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

A argumentat că recurenta nu arată care anume ar fi motivele străine de natura cauzei pe care le-ar cuprinde sentința civilă recurată, iar aspectele invocate, dincolo de faptul că nu au nicio legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt și neîntemeiate.

A mai susținut, în esență, că în mod corect a reținut judecătorul fondului că dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au caracter special, urmând a se aplica cu prioritate celor de drept comun prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, că Decizia nr. 136/2015 a Curții Constituționale a stabilit că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 sunt neconstituționale doar în privința stabilirii unui termen pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ, nu și în privința actelor administrative cu caracter individual, fără a exista nici o contradicție între considerentele deciziei Curții Constituționale și dispozitivul acesteia.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 1 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs formulată de reclamanta A. SA îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a acestuia.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ obligarea intimatei-pârâte ANRE la modificarea Ordinului Președintelui ANRE nr. 62/08.04.2015 privind stabilirea tarifelor reglementate pentru prestarea serviciului de distribuție a gazelor naturale realizat de Societatea Comercială A. - SA, iar în subsidiar obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri.

Prima instanță a respins acțiunea ca tardiv formulată, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Ordinul Președintelui ANRE nr. 62/08.04.2015 a fost emis de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012, art. 178 alin. (2) lit. a) și ale art. 179 alin. (6) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012.

Potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, cu modificările și completările aduse prin Legea de aprobare nr. 160/2012, "Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate".

Din actele și lucrările dosarului rezulta că ordinul a cărui modificare se solicită a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 250 din data de 14 aprilie 2015.

Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit prima instanță că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că ar fi incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar termenul de 30 de zile pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ ar începe să curgă de la data răspunsului la plângerea prealabilă, demers obligatoriu, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, care au caracterul unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie reprezentat de Legea contenciosului administrativ, prevăd în mod neechivoc termenul în care pot fi atacate în instanță actele emise de președintele ANRE și momentul de la care acesta începe să curgă, fără ca legea specială să reglementeze și o procedură administrativă prealabilă sesizării instanței sau să trimită la dispozițiile în acest sens ale Legii nr. 554/2004, astfel încât derogă implicit de la acestea.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit normele juridice de drept procesual și de drept material, critici care au fost încadrate la art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 C. proc. civ., fără a se dezvolta în mod distinct argumentele care se subscriu fiecărui motiv de casare în parte.

Cu privire la soluționarea excepției tardivității, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, reținând că prin reglementarea termenului de 30 de zile de la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 voința legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispozițiile Legii nr. 554/2004, atât cu privire la obligativitatea procedurii prealabile, cât și a termenului de introducere a acțiunii în contencios, a interpretat și a aplicat în mod corect prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea ANRE.

În acest context trebuie reținut că nu mai este de actualitate jurisprudența la care a făcut referire recurenta reclamantă, anterioară pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2015, prin care s-a statuat că acțiunile în contencios administrativ împotriva ordinelor și deciziilor emise de către președintele ANRE, deci care pot fi atacate în contencios administrativ în condițiile art. 9 alin. (10) din fosta Lege nr. 13/2007 a energiei electrice și, respectiv, ale art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, se supun regimului juridic prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Trebuie arătat, totodată, că sunt neconcludente criticile prin care s-a susținut că actele președintelui ANRE sunt revocabile pe calea plângerii prealabile sau că plângerea nu a fost respinsă de autoritatea emitentă pe motiv de netemeinicie, iar nu de inadmisibilitate, având în vedere faptul că admiterea excepției tardivității a fost consecința sancționării depășirii termenului de decădere de 30 de zile, care curge de la data publicării actului în Monitorul Oficial, sancțiune care intervine indiferent de realizarea procedurii plângerii prealabile.

Înalta Curte împărtășește și opinia exprimată de prima instanță cu privire la efectele Deciziei nr. 136/10.03.2015, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la acele dispoziții ce instituiau un termen de 30 de zile pentru contestarea actelor cu caracter normativ, nu și a celor individuale, așa cum în mod greșit a susținut recurenta reclamantă.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, prin prisma garantării accesului liber la justiție, la pct. 17 al considerentelor din decizia pronunțată, Curtea Constituțională a reținut că ambele categorii de acte administrative (individuale și normative) sunt supuse aceluiași termen de 30 de zile. De asemenea, constatând că, spre deosebire de actele administrative cu caracter individual, care vor putea fi contestate pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate, actele administrative cu caracter normativ nu vor mai putea fi atacate în justiție, ceea ce ar echivala cu o derogare de la principiul constituțional al controlului judecătoresc al acestora, în lipsa unei excepții prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituție.

Într-un atare context, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de fundament aserțiunile recurentei în sensul că, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție, prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 erau suspendate încă de la data de 08.05.2015, atât cu privire la actele administrative individuale cât și cu privire la actele administrative normative, și ulterior abrogate integral, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a referit la faptul că prima instanța a evocat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1037/09.07.2009, fără ca acestea să fie incidente în speță, întemeindu-și astfel hotărârea pe motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că referirile primei instanțe la dispozițiile art. 7 alin. (4) coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, în contextul imposibilității soluționării plângerii prealabile în termenul de 30 de zile, constituie un raționament greșit, care se subscrie tot acestui motiv de recurs, întrucât dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) definesc instanța de contencios administrativ, definiție nerelevantă în cauză.

Înalta Curte reține, în primul rând, că aspectele invocate vizează considerente care nu au fost determinante în admiterea excepției tardivității, soluție care a fost argumentată atât în fapt cât și în drept prin argumente concludente, iar în al doilea rând, nu se poate reține că hotărârea este susținută numai de aceste argumente, cerință esențială pentru a se putea reține motivul de recurs invocat.

O ultimă critică adusă din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., se referă la "neanalizarea capătului de cerere subsidiar", consecință a admiterii excepției tardivității acțiunii în contencios administrativ, sens în care se arată că soluția care se impune este casarea și trimiterea cauzei în rejudecare, cu consecința analizării capătului subsidiar de cerere, acesta fiind pe deplin admisibil. Având în vedere că această critică se susține doar pentru ipoteza casării hotărârii și rejudecării cauzei, fără a fi dezvoltate argumente referitoare la încălcarea unor norme de drept procedural sau de drept material, Înalta Curtea apreciază că nu se impune analizarea acesteia.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. SA (fosta A. SA) împotriva Sentinței nr. 427 din data de 11 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.

Procesat de GGC - GV