ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3454/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în principal:

- anularea/modificarea parțială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 122 din 26 martie 2014 pentru modificarea ordinelor președintelui ANRE privind stabilirea tarifelor reglementate pentru prestarea serviciului de distribuție și aprobarea prețurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale publicat în Monitorul Oficial nr. 865 din 27 noiembrie 2014, în concret a art. VII și, respectiv, a Anexei nr. 7 la acest ordin;

- anularea/modificarea parțială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 21 din 27 martie 2015 privind aprobarea prețurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de reclamantă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 30 martie 2015;

- anularea/modificarea parțială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 63 din 8 aprilie 2015 pentru modificarea Ordinului președintelui ANRE nr. 21/2015 privind aprobarea prețurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de reclamantă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 22 aprilie 2015;

- obligarea pârâtei la întocmirea, aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial a unui ordin al președintelui ANRE care să stabilească prețurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de B., cu luarea în considerare a unei componente unitare de corecție determinată conform legii și, respectiv, informațiilor și documentației puse de către B. la dispoziția ANRE, pentru perioada 2008 - 2014, asigurându-se astfel recuperarea diferențelor de venit al B., actualizate și cu rata inflației conform dispozițiilor normative aplicabile, în prezent (i.e. actualizate cu rata inflației până la finalul anului 2014) în cuantum total de 286.206.572 RON, diferențe de venit actualizate;

în subsidiar:

- în situația în care recuperarea solicitată de către B. nu ar mai fi posibilă la data punerii în executare de către ANRE a hotărârii care va fi pronunțată în cauză, să fie obligată pârâta ANRE la plata către B. a unor despăgubiri în prezent în cuantum (i.e. actualizate cu rata inflației până la finalul anului 2014) de 286.206.572 RON, reprezentând diferențe de venit al B. nerecuperate, de actualizat cu rata inflației conform dispozițiilor normative aplicabile și la care B. este îndreptățită și, în același timp, diferență de venit al B. de actualizat cu rata inflației conform dispozițiilor normative aplicabile, între veniturile care ar fi fost obținute de către reclamantă în situația în care ANRE ar fi stabilit, conform prevederilor normative aplicabile și, respectiv, informațiilor și documentației puse de către B. la dispoziția ANRE, tarifele/prețurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale de către B., cu asigurarea recuperării diferențelor de venit la care reclamanta este îndreptățită și, respectiv, veniturile B. aferente tarifelor/prețurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de către B., astfel cum au fost stabilite în mod nelegal de ANRE prin Ordinele nr. 122/2014, nr. 21/2015 și, respectiv, nr. 63/2015;

- cu cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar;

Prin cerere modificatoare depusă la dosar la data de 23 septembrie 2015, reclamanta a contestat, în cadrul aceluiași dosar, și Ordinul nr. 105 din 1 iulie 2015 pentru modificarea ordinelor președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei privind stabilirea tarifelor reglementate pentru prestarea serviciului de distribuție și aprobarea prețurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale, publicat în Monitorul Oficial la data de 1 iulie 2015.

Prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2016, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea discutării excepțiilor invocate de pârâtă din perspectiva existenței unei cereri modificatoare formulată în cauză de reclamantă, respectiv caracterul de ordine publică sau privată a existenței tardivității acțiunii, respectiv asupra incidenței sau neincidenței acesteia asupra contestației promovate împotriva Ordinului nr. 105 din 1 iulie 2015, formulată de reclamantă, prin cererea modificatoare.

Prin Sentința civilă nr. 467 din 15 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat caracterul de ordine publică al excepției tardivității invocată de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepția tardivității în ceea ce privește contestația formulată împotriva Ordinului nr. 105/2015.

A admis excepția tardivității invocată de pârâtă și a respins, ca tardiv formulată, acțiunea formulată de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, astfel cum a fost completată.

A respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva Încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2016 și a Sentinței civile nr. 467 din 15 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta B. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acestora cu consecința rejudecării litigiului și obligarea ANRE la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, formulând următoarele critici:

I.Sentința recurată nu este motivată cu privire la excepția tardivității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., având în vedere faptul că prima instanță a preluat considerentele expuse în conținutul Sentinței civile nr. 427/11 februarie 2016, pronunțate în Dosarul nr. x/2015 de către un alt complet de judecată din cadrul Curții de Apel București, (Anexa 1).

Consideră că reproducerea întocmai a argumentelor prezentate de un alt complet de judecată nu echivalează cu motivarea hotărârii, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia întemeiate respectivele argumente, întrucât obligația primei instanțe era aceea de a-și expune propriul raționament juridic pe care și-a fundamentat soluția, și nu de a copia întocmai motivarea dată de un alt complet.

Mai mult, arată că motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigența impusă de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

II. Prin sentința recurată, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit normele juridice - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la soluționarea excepției tardivității, arată că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea ANRE.

În concret, în mod neîntemeiat, instanța de fond a reținut că:

- prin reglementarea termenului de 30 de zile de la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, voința legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu privire la obligativitatea procedurii prealabile;

- prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate doar cu privire la acele dispoziții ce instituiau un termen de 30 de zile pentru contestarea actelor cu caracter normativ, nu și a celor individuale, așa cum rezultă din dispozitivul și considerentele acestei decizii.

Consideră că raționamentul juridic expus de prima instanță este greșit, întrucât recurenta-reclamantă nu avea obligația de a formula acțiune directă la Curtea de Apel București, împotriva actului administrativ individual contestat în prezenta cauză în termen de 30 de zile de la data publicării ordinelor contestate în Monitorul Oficial al României.

Anterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale, jurisprudența în materie a statuat în mod constant că acțiunile în contencios administrativ împotriva ordinelor și deciziilor emise de către președintele ANRE, deci care pot fi atacate în contencios administrativ în condițiile art. 9 alin. (10) din fosta Lege nr. 13/2007 a energiei electrice și, respectiv, ale art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, se supun regimului juridic prevăzut de Legea nr. 554/2004. Astfel, înainte de a se adresa secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, petentul avea și are obligația de a formula plângere prealabilă.

Consideră că în mod legal a formulat și a transmis către ANRE plângeri prealabile împotriva ordinelor contestate în prezentul litigiu (Anexele nr. 51 - 53 la cererea de chemare în judecata și Anexa III la cererea modificatoare), în termen de 30 de zile de la publicarea acestora, aspect confirmat și de răspunsurile transmise de ANRE, prin care s-au respins plângerile înregistrate pe motiv că nu a fost identificat niciun motiv de nelegalitate, și nu pe motiv ca acestea ar fi fost inadmisibile.

Subliniază că excepțiile de la regula obligativității procedura plângerii prealabile sunt expres și limitativ prevăzute la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, însă, în speță, nu ne aflăm în niciunul dintre cazurile de excepție menționate.

În plus, arată că ordinele și deciziile președintelui ANRE fac parte din categoria actelor administrative care pot fi revocate de către emitent, inclusiv pe calea plângerii prealabile, de vreme ce O.U.G. nr. 33/2007 nu instituie vreo procedura administrativ-jurisdicțională specială. Chiar și într-un asemenea caz, având în vedere că s-au formulat plângeri prealabile împotriva ordinelor contestate în prezentul litigiu, ar fi fost aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, chiar daca ar mai fi fost în vigoare sau nesuspendat (ca efect al Deciziei Curții Constituționale), art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu excludea obligativitatea formulării plângerii prealabile în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, acest articol de lege instituind doar o competenta teritorială exclusivă (adică aceea a Curții de Apel București) în ceea ce privește acțiunile în contencios administrativ formulate împotriva ordinelor și deciziilor președintelui ANRE.

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se raportează la instituția plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În raport de cele expuse mai sus conchide că în mod eronat prima instanță:

- a invocat principiul specialia generalibus derogant cu privire la aplicarea art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 și, în consecință, neobligativitatea parcurgerii procedurii prealabile,

- a expus un raționament juridic greșit la ultimul paragraf, pagina 6 din sentința recurată, potrivit căruia daca ar achiesa la necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, în cazul ordinelor și deciziilor ANRE, "s-ar ajunge în toate situațiile la depășirea termenului special de 30 de zile pentru introducerea acțiunii în anulare" deoarece, inclusiv în prezenta speța, ANRE a comunicat răspunsurile în termen de 30 de zile;

- a reținut că, în cazul ordinelor și deciziilor ANRE, nu se aplică parcurgerea procedurii prealabile pe motiv că dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu ar face trimitere la "condițiile instituite prin Legea nr. 554/2004", întrucât excepțiile de la procedura plângerii prealabile sunt expres și limitativ prevăzute la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, amintește că în susținerea argumentelor sale, la răspunsul la întâmpinare formulat în prima instanța, a depus deja la dosarul cauzei jurisprudența (Anexele nr. 6 - 12), din care rezulta în mod clar că (1) procedura plângerii prealabile este obligatorie în cazul contestării ordinelor și deciziilor ANRE, introducerea acțiunii direct la Curtea de Apel conduce la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar (2) formularea acțiunii în fața instanței de contencios nu trebuia efectuată în termen de 30 de zile de la comunicarea/primirea/publicarea actului administrativ contestat, ci în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (de 6 luni de zile), după parcurgerea plângerii prealabile.

Instanța de fond nu a avut în vedere jurisprudența la care reclamanta a făcut referire și nici nu a arătat motivele pentru care nu a avut în vedere aceasta jurisprudență. Curtea de Apel București a stabilit ca este inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unui ordin emis de președintele ANRE și întemeiata pe O.U.G. nr. 33/2007 coroborat cu fosta Lege nr. 13/2007, admițând în acest sens excepția inadmisibilității invocata chiar de către ANRE prin întâmpinarea depusa (Sentința civilă nr. 3478 din data de 23 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal - Anexa nr. 6).

De asemenea, arată că hotărârea primei instanțe este dată cu interpretarea eronata a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2015, întrucât în mod greșit s-a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituționale doar în ceea ce privește impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor normative, nu și a celor individuale, iar în ceea ce privește actele administrative individuale, Curtea Constituțională ar fi constatat explicit caracterul constituțional al art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, deoarece, chiar și în eventualitatea în care s-ar pierde termenul de contestare de 30 de zile, există posibilitatea invocării excepției de nelegalitate, pe cale incidentală, fără limitare în timp.

Într-adevăr, prin dispozitivul Deciziei Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, doar în privința termenului stabilit pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de ANRE, însă consideră că, contrar celor reținute de prima instanță, există o contrarietate între acest dispozitiv și criticile de constituționalitate invocate de autorul excepției de neconstituționalitate, care a susținut că termenul stabilit obstrucționează accesul liber la justiție garantat de Constituție pentru ambele categorii de acte, iar Curtea Constituțională, prin motivele expuse, a arătat că obiectul excepției de neconstituționalitate (art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007) nu face distincție intre actele cu caracter normativ și cele cu caracter individual, fiind toate supuse aceluiași termen de decădere de 30 de zile, constatând, totodată, că, în cazul celor cu caracter individual, dacă nu sunt atacate în termenul de 30 de zile, ele pot fi contestate pe cale incidentală, fără o limitare în timp, pe calea excepției de nelegalitate.

În consecință, susține că în mod contradictoriu s-a reținut că recurenta reclamantă ar fi trebuit să înregistreze inclusiv acțiunea în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la publicarea ordinelor contestate în Monitorul Oficial, deși prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 erau suspendate încă de la data de 8 mai 2015 și, ulterior, acestea au fost abrogate integral, ca efect al Deciziei Curții Constituționale, atât cu privire la actele administrative individuale, cat și cu privire la actele administrative normative, întrucât în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nu au fost puse de acord cu Constituția prevederile declarate neconstituționale.

De asemenea, în mod neîntemeiat nu s-au avut în vedere la pronunțarea soluției considerentele (1) Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ("ICCJ") nr. 10/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare) și nici pe cele ale (2) Deciziilor Curții Constituționale nr. 766/2011 și nr. 223/2012, precum și ceea ce s-a statuat la nivelul doctrinei (Anexele nr. 3 - 4 la răspunsul la întâmpinare).

Astfel, deși sediul materiei privind aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale reprezentat de art. 147 din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu reglementează situația aplicării acestor decizii, literatura de specialitate și practica judiciara a Curții Constituționale, precum și cea a ICCJ au statuat și au oferit o interpretare unitara în acest sens, după cum urmează:

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 10/2015, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare), cu privire la art. 147 din Constituție s-a statuat ca:

"Sintagma «sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor » utilizata atât de Constituție, cat și de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul ca excepția de neconstituționalitate admisă, respectiv actul administrativ anulat nu produc niciun efect în privința cauzelor irevocabil/definitiv soluționate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării deciziei Curții Constituționale sau a hotărârii judecătorești de anulare (...). Nu există nicio rațiune pentru care să se aplice un tratament diferențiat, din punctul de vedere al efectelor pe care le produc, hotărârilor prin care se invalidează o normă legala." (s.n.)

Ca atare, dezlegarea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și a art. 147 din Constituție cu privire la aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale nu puteau fi interpretate în mod contrar de prima instanța, prin admiterea excepției tardivității, ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale, decizia ICCJ fiind obligatorie sub acest aspect și oferind o interpretare unitară.

În acest context, arată că inclusiv jurisprudența Curții Constituționale, anterioară deciziei ICCJ mai sus menționata, interpreta art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 din Constituție în sensul în care deciziile sale se aplica inclusiv cauzelor aflate în curs de soluționare, menționând exemplificativ Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare) și Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Anexa 4 la răspunsul la întâmpinare).

Susține că soluția primei instanței este contradictorie și cu practica Curții de Apel de vreme ce recent, în dosarul nr. x/2015, astfel cum rezulta din extrasul de pe portalul instanțelor de judecata (Anexa nr. 1 la prezenta cerere de recurs), excepția tardivității formulării acțiunii în contencios administrativ a fost respinsă, având în vedere tocmai considerentele Deciziei Curții Constituționale și cele ale Deciziei ICCJ nr. 10/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Menționează că în cadrul Dosarului nr. x/2015, prin cea de a doua cerere modificatoare a acțiunii formulate (Anexa nr. 2 la prezenta cerere de recurs) a solicitat anularea unui act administrativ normativ (Ordinul nr. 73/2014), precum și a trei acte normative unilaterale cu caracter individual, împotriva cărora a formulat separat inclusiv plângeri prealabile.

Consideră că la aceste motive de recurs se încadrează și neanalizarea capătului de cerere subsidiar, ca o consecința a admiterii excepției tardivității, apreciind că, în cazul casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, se impune analizarea și a capătului de cerere subsidiar, acesta fiind pe deplin admisibil.

III. Sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, arată că Decizia Curții Constituționale nr. 1037 din 9 iulie 2009, preluată din considerentele Deciziei Curții Constituționale, nu este incidentă în prezenta cauza, de vreme ce în motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea concurentei nr. 21/1996 autorul acesteia critica doar cerința de a ataca actele administrative cu caracter normativ emise de Consiliul Concurentei, în termen de 30 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial.

Chiar dacă, prin analogie, Curtea Constituționala a amintit în considerentele Deciziei nr. 136/2015 cea ce s-a stabilit prin Decizia nr. 1037 din 9 iulie 2009, sunt diferite criticile de constituționalitate care au motivat decizia adoptată de cele care au motivat pronunțarea Deciziei nr. 1037 din 9 iulie 2009.

Sub un al doilea aspect, arată că prima instanța a expus un raționament juridic greșit la paragraful nr. 1, pagina 6 din sentința recurată, invocând art. 7 alin. (4) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, cu referire la imposibilitatea soluționării plângerii prealabile în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, de vreme ce art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 nu face referire la acest ultim aspect, ci definește:

"instanța de contencios administrativ.

IV. Încheierea recurată a fost data cu încălcarea regulilor de procedură - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că intimata-pârâtă ANRE, în fața primei instanțe, a invocat excepția tardivității formulării acțiunii în contencios administrativ, însă nu și cu privire la cererea modificatoare a acțiunii, respectiv cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea/modificarea parțială a Ordinului ANRE nr. 105/2015.

Prin încheierea de ședința din data de 23 noiembrie 2015, prima instanța a consemnat cele susținute de intimata ANRE, respectiv ca nu dorește sa formuleze întâmpinare la cererea modificatoare a acțiunii, și că dorește sa se apere prin concluziile scrise, iar la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016 intimata ANRE nu a invocat aceasta excepție și cu privire la capătul de cerere (iv) din acțiunea modificată.

Cu toate acestea, prin încheierea recurată, în temeiul dispozițiilor art. 400 C. proc. civ., prima instanță a repus cauza pe rol în vederea discutării excepțiilor invocate de intimata ANRE din perspectiva existenței unei cereri modificatoare formulate și a acordat termen de judecată la 15 februarie 2016, citând părțile cu mențiunea de a formula concluzii cu privire la caracterul de ordine publica sau privată al excepției tardivității acțiunii, respectiv asupra incidenței sau neincidenței acesteia asupra contestației promovate împotriva Ordinului ANRE nr. 105/2015, formulată prin cererea modificatoare.

Consideră că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedura reglementate la art. 247 alin. (3) și art. 400 din C. proc. civ..Indiferent de caracterul public sau privat al excepției tardivității formulării acțiunii cu privire la Ordinul ANRE nr. 105/2015, intimata ANRE nu a invocat aceasta excepție și cu privire la capătul de cerere (iv) al acțiunii modificate, prin care s-a solicitat anularea/modificarea parțială a Ordinului ANRE nr. 105/2015.

Prin art. 400 din C. proc. civ., s-a reglementat posibilitatea instanței de a repune cauza pe rol, astfel:

"Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților." (s.n.)

Arată că a învederat și primei instanțe, ulterior repunerii pe rol, faptul că invocarea excepțiilor absolute sau relative trebuie sa se realizeze și având în vedere prevederile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189 - 191 fiind aplicabile.

Însă, dispunând repunerea cauzei pe rol, prima instanță nu a respectat regulile de procedura citate mai sus, și nici principiul disponibilității prevăzut la art. 9 din C. proc. civ., de vreme ce:

- doar apariția unor elemente noi, respectiv probe sau lămuriri noi, permitea repunerea cauzei pe rol și, în consecința, nefinalizarea procesului deliberării;

- în cauză, prima instanța a solicitat explicații părților, repunând cauza pe rol, deși nu exista niciun element nou în raport de care sa amâne procesul deliberării asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare și susținute de intimata ANRE;

- la acel moment procesual nu exista vreo împrejurare de fapt sau de drept a pricinii care ar fi trebuit elucidata din moment ce intimata ANRE nu a formulat întâmpinare la cererea modificatoare și nu a susținut excepția tardivității formulării cererii de anulare a Ordinului ANRE nr. 105/2015;

- repunerea cauzei pe rol și acordarea unui nou termen a privilegiat intimata ANRE, echivalează și cu încălcarea principiului egalității părților în fata justiției reglementat la art. 8 din C. proc. civ. căci, potrivit art. 394 alin. (3) din C. proc. civ.: "(3) După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă." (s.n.)

Deși i s-a acordat dreptul de a formula întâmpinare la cererea modificatoare a acțiunii și i s-a acordat cuvântul cu privire la incidența sau invocarea oricăror excepții la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016, intimata ANRE (1) a menționat în mod expres că nu dorește să formuleze întâmpinare la cererea modificatoare a acțiunii și că dorește sa se apere prin concluziile scrise (a se vedea încheierea de ședința din data de 23 noiembrie 2015, în care s-a consemnat acest aspect) și (2) la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016 nu a invocat această excepție și cu privire la capătul de cerere (iv) din acțiunea modificată.

În concluzie, față de neregularitatea descrisă, consideră că încheierea recurată a fost pronunțată de prima instanță cu încălcarea regulilor de procedura menționate mai sus.

Având în vedere toate motivele de recurs expuse, solicită instanței de recurs casarea hotărârilor recurate cu consecința rejudecării litigiului și admiterea acțiunii în contencios administrativ.

Pârâta ANRE a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, formulând, în motivare, următoarele apărări:

Ab initio, arată că pretinsele motive de casare ale sentinței recurate sunt, în esență, aserțiuni personale și interpretări proprii ale regulilor de procedură aplicabile în etapa judecării fondului, total lipsite de o motivație juridică, motiv pentru urmează a fi înlăturate de către instanța de recurs.

De asemenea, arată că din analiza comparativă a celor două sentințe rezultă că în prezentul dosar judecătorul fondului a motivat în primul rând caracterul excepției tardivității, ulterior s-a raportat la criticile aduse Deciziei nr. 136/2015 a Curții Constituționale, a analizat caracterul actului contestat și a motivat de ce este individual, mai mult decât atât, raționamentul și argumentarea judecătorului reiese chiar și din faptul că aduce argumente privind admiterea excepției cu privire la capătul de cerere completator.

Totodată, cu referire la susținerea că Decizia Curții Constituționale nu ar fi motivată, în ceea ce privește aplicabilitatea termenului doar cu referire la actele normative, recurenta reclamantă a adus aceleași argumente ca și în dosarul antemenționat, judecătorul fondului statuând față de aceste critici că Decizia Curții Constituționale reține expressis verbis faptul că, contrar susținerilor reclamantei, Curtea constată că aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale doar în ceea ce privește impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative normative, nu și a celor individuale.

Așa cum se poate observa, judecătorul de fond a motivat admiterea excepției tardivității exclusiv în baza celor reținute de judecătorii Curții Constituționale, mai mult decât atât, de fapt așa zisele motive de recurs sunt critici aduse Deciziei Curții Constituționale și nu a unei greșeli a judecătorului de fond.

Într-adevăr, înainte de admiterea acestei excepții de neconstituționalitate, practica instanțelor nu a fost unitară, în sensul că, în anumite situații judecătorii au reținut că este vorba de un contencios derogatoriu și nu se impunea plângerea prealabilă, în alte situații, cu toate că s-a reținut că este vorba de un contencios derogatoriu, judecătorii au reținut că trebuia parcursă procedura prealabilă.

Consideră că sub aspectul soluționării excepției tardivității nu are relevanță în prezenta speță dacă trebuia sau nu parcursă procedura prealabilă, atâta vreme cât, potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, Ordinele ANRE pot fi contestate la Curtea de Apel în termen de 30 de zile de la publicare.

Cu referire la susținerea recurentei, în sensul că "în mod eronat prima instanță a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituționale doar în ceea ce privește impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor normative, nu și a celor individuale, arată că aceasta vine în contradicție cu Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 10 martie 2015, în care se reține "admite excepția de neconstituționalitate (...) și constată că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabilește un termen pentru atacarea în contencios administrative a actelor administrative cu caracter normativ emise de președintele ANRE în exercitarea atribuțiilor sale, sunt neconstituționale".

În ceea ce privește efectele deciziilor Curții Constituționale, sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 147 din Constituție. Din cadrul acestui text constituțional numai alin. (4) are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta își găsește aplicarea în raport cu toate deciziile Curții pronunțate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Potrivit acestui alineat "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Art. 147 alin. (1) din Constituție stabilește, în privința legilor și ordonanțelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, că acestea "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Această prevedere constituțională este reluată la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, instanța de fond a aplicat Decizia într-un mod conform considerentelor acesteia. Prin urmare, dacă instanța constituțională a apreciat necesar să se pronunțe chiar în cuprinsul deciziei sale cu privire la efectele cu relevanță constituțională ale acesteia, instanțele judecătorești sau autoritățile administrative sunt cele care au competența de a aplica decizia Curții Constituționale, transpunând efectele stabilite de Curte în procesul infraconstituțional de interpretare și aplicare a legii.

Într-un atare context, sunt neîntemeiate aserțiunile recurentei în sensul că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, atât cu privire la actele administrative individuale, cât și cu privire la actele administrative normative, erau suspendate încă de la data de 8 mai 2015 și, ulterior abrogate integral, ca efect al Deciziei Curții Constituționale, art. 5 alin, 7 din O.U.G. nr. 33/2007.

Netemeinicia afirmațiilor recurentei este susținută inclusiv de Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, prin care Curtea a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text. atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare".

Mai mult, prin Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, Curtea a statuat că "în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale. (...) Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional"

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, Curtea a constatat constituționalitatea unui text de lege într-o anumită interpretare "având în vedere faptul că neconstituționalitatea este atât o sancțiune ultimă aplicată de instanța constituțională cu repercusiuni asupra existenței normative a legii, cât și parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 605 din 14 august 2008)".

Este important a înțelege efectele acestor decizii, cu atât mai mult cu cât deciziile sub rezervă de interpretare,prin care se constată constituționalitatea textului într-o anumită măsură, reprezintă o pondere în creștere în jurisprudența Curții Constituționale.

Nu în ultimul rând, toate considerațiile menționate în privința deciziilor pure și simple de constatare a neconstituționalității referitoare la necesitatea menționării chiar în textul considerentelor deciziei Curții a efectelor pe care acestea le produc sunt valabile mutatis mutandis și în cazul deciziilor interpretative. Un asemenea raționament are în vedere că, în privința acestei categorii de decizii, gradul de complexitate al efectelor pe care îl produc este chiar mai mare față de deciziile pure și simple, din moment ce textul care a făcut obiectul controlului de constituționalitate nu este eliminat din fondul activ al legislației, ci își va găsi aplicarea în interpretarea stabilită de instanța constituțională.

În concluzie, subliniază că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (A se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 796 din 23 noiembrie 2009 etc. Este un considerent de principiu din ce în ce mai des folosit de instanța constituțională, pentru a reaminti autorităților publice că au obligația aplicării conforme a deciziilor sale, inclusiv a efectelor stabilite prin acestea.

Având în vedere toate aspectele expuse anterior, cu privire la efectele și considerentele deciziilor Curții Constituționale, este absolut evident că afirmațiile recurentei reclamante nu au niciun fel de suport probațional în prezenta cauză.

Cu referire la susținerea recurentei - reclamante prin care se arată că "soluția primei instanțe este contradictorie cu sentința din Dosarul nr. x/2015, în care excepția tardivității a fost respinsă având în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale (...)", arată că în dosarul menționat, excepția a fost respinsă ca urmare a faptului că actul contestat este act normativ, și nu individual cum este în prezenta cauză.

Referitor la cea de-a treia critică "neanalizarea capătului de cerere subsidiar, (...), sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei" în acest context, intimata pârâtă susține că este exagerată aserțiunea recurentei - reclamante potrivit căreia "invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1037/2009 nu este incidență în prezenta cauză, de vreme ce critică doar cerința de a ataca actele administrative cu caracter normativ".

Acest mod de abordare a argumentației denotă o gravă contradicție, pe de o parte se critică faptul că judecătorul de fond nu a motivat și justificat sentința atacată, pe de altă parte, se observă că aceasta critică în fapt raționamentul judecătorului care a realizat o analogie a altor Decizii ale Curții Constituționale în prezenta speță, neînțelegere asupra conținutului normei procesuale aplicabile.

Reamintește că în prezenta cauză recurenta a solicitat: anularea/modificarea parțială a Ordinului nr. 122/2014 (...), anularea/modificarea a Ordinului nr. 21 din 27 martie 2015 (...), anularea/modificarea a Ordinului nr. 63 din 8 aprilie 2015 (...), obligarea ANRE la întocmirea, aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial a unui Ordin al președintelui ANRE care să stabilească prețurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de către B., cu luarea în considerare a unei componente unitare de corecție (...) în subsidiar, obligarea ANRE la plata către B. a unor despăgubiri în prezent în cuantum de 286.206.572 RON, reprezentând diferențe de venit al B. nerecuperate, de actualizat cu rata inflației conform dispozițiilor normative aplicabile și la care B. este îndreptățită (...)".

Consideră că în mod corect judecătorul fondului a reținut pe pag. 8 că "în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, Curtea constată că acesta nu se mai impune a fi soluționat, întrucât reclamanta l-a formulat doar pentru situația în care recuperarea nu ar mai fi posibilă la data punerii în executare a hotărârilor definitive, întrucât ar trece o perioadă prea mare de timp. Or, această situație premisă nu este incidență în cauză, capetele principale fiind respinse în temeiul unor excepții".

Ca atare, aserțiunile generale ale recurentei - reclamante nu au fost dovedite în speță, prin urmare nu vor putea însușite de către instanța de recurs, neexistând niciun motiv de nulitate în ceea ce privește sentința recurată.

3 Cu referire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură"arată că recurenta reia considerentele expuse la termenul de judecată din 18 ianuarie 2016 și care au fost deja dezvoltate la primul motiv de casare.

În ciuda a ceea ce afirmă recurenta - reclamantă, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură reglementate la art. 247 alin. (3) și art. 400 din C. proc. civ., instanța având dreptul de a repune cauza pe rol ori de câte ori dorește să se edifice cu privire la anumite aspecte care nu au fost dezbătute de părți.

Pe de altă parte, repunerea pe rol a cauzei a urmărit să pună în discuția părților anumite aspecte care au fost expuse prin concluzii și pentru că judecătorul fondului a constatat, cu prilejul deliberării, că anumite împrejurări de fapt sau de drept au rămas nelămurite. Măsura a fost dispusă, în scopul respectării unor principii procesuale, cum sunt principiul adevărului, al contradictorialității și al dreptului la apărare și a fost ordonată pentru discutarea de către părți a unor probleme de drept ce nu au format obiect al dezbaterilor contradictorii (caracterul excepției tardivității).

În concluzie, față de argumentele invocate, solicită respingerea ca neîntemeiat recursului formulat de către B. S.A. și menținerea Sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 01 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2018.

Analizând excepția tardivității, invocată de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, pentru nerespectarea termenului de introducere a cererii de chemare în judecată de 30 de zile, stabilit de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, prima instanță a constatat, în prealabil, caracterul de ordine publică al excepției, reținând că excepția de ordine publică poate fi invocată în orice fază a pricinii, inclusiv ulterior repunerii cauzei pe rol, iar nu numai prin întâmpinare, de regulă formulată anterior acordării primului termen de judecată, prin urmare a respins cererea reclamantei de decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepția tardivității în ceea ce privește contestația formulată împotriva Ordinului nr. 105/2015 ca neîntemeiată.

În acest context, prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei, în sensul că prin Decizia nr. 136/2015 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea reglementării și cu referire la actele administrative cu caracter individual, iar nu doar a celor cu caracter normativ. Dimpotrivă, a observat că instanța de contencios constituțional a constatat explicit caracterul constituțional al prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 în ceea ce privește actele administrative individuale, tocmai în considerarea faptului că, în situația în care ar pierde termenul special de contestare de 30 de zile, persoana care se consideră vătămată are posibilitatea invocării excepției de nelegalitate a ordinului sau deciziei președintelui A.N.R.E., pe cale incidentală, fără limitare în timp.

În continuare, a reținut că termenul de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 are caracter special față de cel de drept comun de 6 luni, prevăzut la art. 11 din Legea nr. 554/2004, prin urmare, se aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

De asemenea, prima instanță a reținut că prin reglementarea termenului special de 30 de zile, voința legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 referitoare la obligativitatea procedurii prealabile. Per a contrario, a specificat că, dacă s-ar considera, astfel cum greșit apreciază reclamanta, că, în ipoteza contestării ordinelor sau deciziilor președintelui A.N.R.E., este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile, în condițiile și termenele instituite prin Legea nr. 554/2004, s-ar ajunge în toate situațiile la depășirea termenului special de 30 de zile pentru introducerea acțiunii în anulare, contrar voinței legiuitorului de a institui acest termen special de introducere a acțiunii.

În consecință, prima instanță a admis excepția tardivității introducerii acțiunii, constatând că față de data formulării cererii de chemare în judecată, 28 iulie 2015, cererea în anularea Ordinelor nr. 122/26 noiembrie 2014 (publ. în M.O. din 27 noiembrie 2014), nr. 21 din 27 martie 2015 (publ. în M.O. din 30 martie 2015) și nr. 63 din 8 aprilie 2015 (publ. în M.O. din 22 aprilie 2015), precum și data înregistrării cererii completatoare, 23 septembrie 2015, în anularea Ordinului nr. 105 din 1 iulie 2015 (publ. în M.O. din 1 iulie 2015) termenul de sesizare a instanței de 30 de zile de la publicare în M.O. a fost depășit.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cel dintâi motiv de recurs, încadrat la art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că hotărârea pronunțată de prima instanță nu este motivată cu privire la excepția tardivității, judecătorul fondului, fără a avea un raționament propriu, a preluat considerentele expuse de către un alt complet de judecata din cadrul Curții de Apel București în conținutul Sentinței civile nr. 427 din 11 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Cu referire la această critică, intimata pârâtă a susținut că însăși recurenta a folosit în cauza respectivă aceleași critici ca și în dosarul pendinte, iar faptul că soluțiile din cele două dosare sunt identice în sensul admiterii excepției tardivității ca urmare a faptului că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu echivalează cu lipsa motivării.

În acord cu alegațiile intimatei pârâte, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a indicat motivele de fapt și de drept care fundamentează admiterea excepției, a motivat, în primul rând, caracterul excepției tardivității, ulterior s-a raportat la criticile vizând efectele Deciziei nr. 136/2015 a Curții Constituționale, a analizat caracterul actului contestat, motivând că este individual, iar în final, a analizat consecințele admiterii excepției cu privire la capătul de cerere subsidiar.

De asemenea, nu se poate susține că preluarea unor considerente dintr-o cauză analoagă echivalează cu lipsa motivării, în condițiile în care argumentele reținute sunt pertinente și concludente prin prisma soluției adoptate prin dispozitiv și nu sunt de natură să prejudicieze drepturile procesuale ale părților care să atragă vreuna dintre situațiile care determină incidența motivului de nelegalitate invocat.

Prin cel de-al doilea și al treilea motiv de recurs s-a susținut că instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit normele juridice de drept procesual și de drept material, critici care au fost încadrate la art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ. fără a se dezvolta în mod distinct argumentele care se subscriu fiecărui motiv de casare în parte.

Cu privire la soluționarea excepției tardivității, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, reținând că prin reglementarea termenului de 30 de zile de la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 voința legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispozițiile Legii nr. 554/2004, atât cu privire la obligativitatea procedurii prealabile cât și