ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 671/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.E.P., în principal, constatarea eliberării sale ilegale din funcția deținută în cadrul A.E.P. reintegrarea în funcția deținută, cu obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu drepturile bănești de care ar fi beneficiat începând cu data de 05 ianuarie 2009, drepturi bănești actualizate până la momentul plății efective. În subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar considera că eliberarea din funcția deținută în cadrul A.E.P.

s-a realizat în mod legal, reclamantul a solicitat obligarea intimatei, în conformitate cu prevederile art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizații egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plății efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, de la data de 15 iulie 2004, și-a desfășurat activitatea în cadrul autorității pârâte, ocupând funcțiile de secretar general al acestei instituții, respectiv de director general al Direcției generale de logistică electorală, îndrumare, control și relații publice. Începând cu data de 23 martie 2007 a fost angajat pe funcția de consilier parlamentar pe perioadă determinată, desfășurându-și activitatea la Secretariatului pentru grupurile parlamentare - Grupul parlamentar al P.D.

- Secretariatul grupului parlamentar. În considerarea acestei numiri, la data de 23 martie 2007, a comunicat conducerii autorității pârâte suspendarea de drept a raporturilor sale de serviciu cu Autoritatea, având în vedere îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 59 alin (1) lit. a) din Legea 7/2006. A apreciat reclamantul că deși a fost înaintată această adresă, A.E.P., în loc să facă aplicarea prevederilor legale, s-a mulțumit cu efectuarea de proceduri în vederea desfacerii ilegale a contractului său individual de muncă. Astfel, a fost emis Ordinul 170 din 26 aprilie 2007, prin care contractul individual de muncă a fost desfăcut începând cu data de 26 aprilie 2007, în conformitate cu art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit f). din Legea nr. 53/2003 C. muncii.

Împotriva acestui ordin, reclamantul a formulat acțiune în anulare, iar prin Decizia civila nr. 666/R din 06 martie 2006, Curtea de Apel București a admis contestația, dispunând anularea Ordinului nr. 170 din 26 aprilie 2007. Curtea de Apel București a stabilit că, reclamantul, deținând în cadrul A.E.P. calitatea de funcționar public, era exceptat de la asimilarea cu statutul funcționarului public parlamentar al celor două Camere ale Parlamentului, având doar calitatea de personal contractual, fapt care determina aplicarea prevederilor Legii 7/2006. Reclamantul a mai precizat că intervenind încetarea motivului de suspendare de drept la data de 17 decembrie 2008, a informat în scris pe Președintele A.E.P.

solicitându-i ca, în conformitate cu dispozițiile legale, să-i comunice condițiile în care își va relua activitatea, primind ca răspuns adresa nr. 84347 din 05 decembrie 2008, prin care i s-a comunicat că postul pe care l-a ocupat „a fost desființat în conformitate cu dispozițiile Hotărârii Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 2 din 19 martie 2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare si funcționare a A.E.P.” A opinat reclamantul că procedura sa de eliberare din funcția deținută în cadrul A.E.P. este ilegală.

Astfel, în raport de prevederile art. 28 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 373/2004, art. 35 din Regulamentului de organizare si funcționare a A.E.P., aprobat prin Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților si Senatului nr. 2 din 19 martie 2007, personalul pârâtei are același statut cu personalul celor două camere ale parlamentului, fiindu-i aplicabile, în mod corespunzător, prevederile Legii nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, precum și, după caz, prevederile legislației muncii. S-a susținut că pârâta a încălcat prevederile art. 61 din Legea 7/2006, care stabilesc că pe perioada suspendării raportului de serviciu, președintele A.E.P. este obligat să rezerve postul aferent funcției publice parlamentare respective, o a doua ilegalitate comisă constând în aceea că eliberarea reclamantului din funcția deținută în cadrul A.E.P.

nu a fost realizată prin ordin, astfel cum reglementează în mod expres legea. O altă critică a reclamantului a vizat motivul încetării raportului de serviciu și anume desființarea postului, precizând că prin prevederile art. 64 din Legea 7/2006 se reglementează expres că desființarea postului ocupat de funcționarul public parlamentar este motiv neimputabil acestuia și este determinată de reducerea personalului ca urmare a reorganizării activității. A apreciat reclamantul că este posibil ca prin intermediul Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. să se fi reorganizat activitatea acestei instituții, dar este evident din cuprinsul acestuia că reorganizarea nu s-a realizat prin reducerea personalului, ci din contră, printr-o mărire substanțială a acestuia, fapt care determină neîndeplinirea condiției legale pentru eliberarea sa din funcție.

Au fost invocate prevederile art. 64 alin. (2) și (3) din Legea 7/2006, care stabilesc că în situația eliberării din funcție pentru motive neimputabile funcționarului, președintele A.E.P. este obligat să acorde funcționarului public parlamentar care urmează să fie eliberat un preaviz de 30 de zile calendaristice, precizându-se și că potrivit dispozițiilor legale funcționarul public parlamentar poate fi eliberat din funcție în situația desființării postului (în cazul reducerii personalului prin reorganizarea activității) numai dacă nu există funcții publice parlamentare vacante corespunzătoare. Totodată, pentru eliberarea sa din funcția deținută trebuia emis un act administrativ de eliberare de către președintele A.E.P., or, nici până în momentul de față nu a fost emis un ordin de eliberare din funcția deținută.

În ședința publică din data de 24 martie 2010, reclamantul I.G. a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a următoarelor acte administrative: - Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților si a Senatului prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare si funcționare a A.E.P., - Regulamentul de organizare si funcționare a A.E.P. - Ordinul nr. 43 din 02 aprilie 2007 al Președintelui A.E.P., sub aspectul nerezervării funcției deținute de către reclamant anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. Titularul excepției de nelegalitate a învederat instanței că Legea nr. 7/2006 stabilește în mod expres, în art. 61, obligativitatea rezervării postului aferent funcției publice parlamentare.

A arătat reclamantul că actele administrative atacate prin excepția invocată sunt nelegale sub aspectul nerezervării funcției deținute anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. și anume cea de Director general al Direcției generale de logistica electorală, îndrumare, control și relații publice, încălcându-se astfel prevederile invocate. În ședința publică din data de 19 mai 2010, reclamantul I.G.

și-a completat excepția invocată susținând, în esență, că prin art. 39 din Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P., personalul acesteia este declarat ca fiind format din funcționari publici parlamentari, pentru că, potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 7/2006, „După realizarea echivalării prevăzute la alin. (1) se procedează la numirea personalului în funcții publice parlamentare, cu respectarea prevederilor art. 3 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 7/2006." Pe cale de consecință, a apreciat reclamantul, prevederile art. 39 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P. încalcă prevederile art. 2 din Legea nr. 7/2006 și ale art. 64 alin. (2), teza a 2-a din Legea nr. 35/2008.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința Civilă nr. 3890 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, a Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. și a Ordinului nr. 43 din 02 aprilie 2007 al Președintelui A.E.P.. Instanța de fond a respins totodată excepția prescripției dreptului de reluare a postului, precum și acțiunea formulată, ca nefondată.

În ceea ce privește excepția invocată, prima instanță a apreciat că reclamantul face o interpretare greșită a textului art. 61 din Legea nr. 7/2006, text care își are corespondent în legea generală în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, reținând că rezervarea postului se referă la păstrarea acestuia pentru persoana care îl ocupă, fără a putea fi numită altă persoană pe acel post, decât pe durată determinată, premisa în acest sens fiind însă existența postului. A constatat instanța fondului că nu există prevedere în sensul că postul nu poate face obiectul desființării, în cadrul unei activități de reorganizare a instituției, astfel încât actele normative care decid restructurarea și noua formulă organizatorică să fie grevate de nelegalitatea invocată de reclamant.

În acest sens s-a mai reținut că măsura însăși a reorganizării și stabilirii unei noi structuri organizatorice la nivelul unei instituții, subsumată interesului public și bunei guvernări, nu poate fi subordonată situațiilor particulare, concrete, existente în instituție, doar eventuala punere a ei în aplicare urmând a ține cont, la nivel individual, de aspecte precum suspendarea raportului de serviciu. S-a apreciat ca fiind inadmisibilă cea de-a doua critică adusă de reclamant prin completarea excepției de nelegalitate, reținându-se lipsa legăturii cu fondul cauzei a art. 39 alin. (2) din regulament, vizat în concret de completarea excepției, în contextul în care în cauză nu se pune problema numirii sau nu a reclamantului în vreo funcție parlamentară, singura măsură a reținerii ca admisibilă a excepției inițial invocate de reclamant fiind dată de motivul invocat inițial, anume nerespectarea obligației de rezervare a postului.

În raport cu împrejurarea că în ședința publică din data de 29 septembrie 2010 a fost pusă în discuția părților problema formulării în termen a cererii de reintegrare în funcție, prima instanță a respins excepția prescripției, motivat de faptul că din conținutul cererii de chemare în judecată reiese că se contestă refuzul autorității pârâte de asigurare a condițiilor de reluare a postului de către reclamant, la finalul suspendării, solicitându-se de fapt instanței reluarea postului, iar nu eventuala reintegrare în considerarea anulării ordinului de către instanța de conflicte de muncă. A apreciat judecătorul fondului că esențial în cauză este, dincolo de incidența suspendării raportului de serviciu al reclamantului stabilită deja de o instanță de judecată, faptul că în acest interval reclamantul a fost destituit din funcția publică deținută în cadrul A.E.P., ordinul fiind anulat de instanța de judecată.

În raport cu dispoziția art. 106 din Legea nr. 188/1999, apreciată ca fiind aplicabilă ca normă generală în materie, în tăcerea legii speciale, s-a constatat că reclamantul nu a solicitat instanței de judecată decât anularea ordinului de eliberare din funcție, fără a solicita și reintegrarea în funcția deținută anterior. Astfel, reintegrarea în funcția deținută nu se dispune ex officio de instanță, fiind la latitudinea persoanei vizate dacă dorește sau nu revenirea în instituția care l-a destituit, în caz afirmativ trebuind să solicite, după cum impune textul de lege și principiul disponibilității, în mod expres reintegrarea.

Prima instanță a relevat că reclamantul face confuzie între instituția reintegrării în funcția publică deținută, prevăzută de art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, care se dispune de către instanță, la cerere, odată cu anularea actului de eliberare din funcție, și instituția reluării activității după suspendarea raporturilor de serviciu, prevăzută de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, text având drept corespondent în norma generală art. 94 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care se realizează de persoana cu competență legală de numire pe funcția publică, la cerere, după încetarea temeiului de suspendare. S-a apreciat că atâta timp cât reclamantul nu a solicitat instanței și reintegrarea sa în funcție, cu menținerea suspendării de drept a raportului de serviciu, acesta nu se mai află într-un raport de serviciu cu pârâta, fie el și suspendat, astfel că cererea sa de reluare a activității la încetarea suspendării, adresată pârâtei, este lipsită de orice temei.

În atare context s-a constatat inexistența unui refuz pretins nejustificat al autorității pârâte de a asigura reclamantului condițiile pentru reluarea activității. Totodată, s-a mai reținut că anterior intervenirii invocatei suspendări de drept, a fost publicată în M. Of. al României, Hotărârea nr. 2/2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P., adoptată de Birourile Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, prin care s-a modificat structura organizatorică a autorității pârâte, printre modificări numărându-se și desființarea Direcției generale de logistică electorală, îndrumare, control și relații publice.

În privința reclamantului nu s-a mai procedat subsecvent la punerea în aplicare a acestui act normativ, în sensul emiterii ordinului individual de eliberare din funcție urmare a desființării funcției sale, întrucât s-a dispus eliberarea disciplinară din funcție, pentru neprezentare la serviciu, destituire anulată ulterior de instanță, însă care făcuse inutilă, din perspectiva autorității pârâte, emiterea unui ordin individual în vederea punerii în aplicare a hotărârii de restructurare.

În ceea ce privește solicitarea subsidiară de acordare a unei indemnizații egale cu 7 salarii brute, întemeiată pe prevederile art. 71 din Legea nr. 7/2006, prima instanță a reținut că nu este întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în textul de lege, raportul de serviciu al reclamantului cu instituția pârâtă neîncetând nici în condițiile art. 62 lit. d), nici ale art. 64, pentru a fi reținute ca fiind incidente prevederile art. 71. 3. Motivele de recurs înfățișate de reclamantul I.G. În termen legal, împotriva hotărârii primei instanțe, apreciată ca neîntemeiată și nelegală, a declarat recurs reclamantul I.G., solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea în parte a soluției pronunțate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu menținerea dezlegării privitoare la respingerea excepției prescripției dreptului de reluare a postului.

S-a mai solicitat ca în cazul admiterii recursului să fie avut în vedere și capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării intimatei, conform art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizații egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plății efective. Invocând ca temei legal al demersului său judiciar prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în contextul unui scurt istoric al cauzei a dezvoltat următoarele critici față de sentința primei instanțe: - în soluționarea excepției de nelegalitate invocată cu privire la Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007, privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a A.P.E., la Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P.

și la Ordinul nr. 43 din 2 aprilie 2007 al Președintelui A.E.P., se susține că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât nu s-a avut în vedere ipoteza normei și anume faptul că raportul de serviciu a fost suspendat de drept astfel că postul respectiv nu putea intra în procedura de reorganizare, rezervarea pe care o vizează textul de lege privește existența postului, justificarea instanței prin raportare la interesul public neputând fi susținută întrucât Legea nr. 7/2006 s-a impus tot în scopul protejării interesului public; - respingerea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 29 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P., ca inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu fondul cauzei este nelegală întrucât prevederile respective trebuiau analizate prin raportare la art. 2 din Legea nr. 7/2006, drepturile și obligațiile Legii nr. 7/2006 și cele referitoare la suspendarea de drept a raporturilor de serviciu și la rezervarea postului se aplică și reclamantului, fără a fi necesară îndeplinirea condiției echivalării postului nelegal impusă de către Regulament; - soluția instanței pe fondul cauzei este de asemenea nelegală și contradictoriu motivată, deși se reține că prin Decizia nr. 666/2008 a Curții de Apel București s-a statuat cu putere de lucru judecat că personalul din cadrul A.E.P.

se supune drepturilor și obligațiilor prevăzute de Legea nr. 7/2006, se face totuși aplicarea prevederilor Legii nr. 188/1999; - se face o confuzie între instituțiile de drept, între normele din legea specială și cea generală iar instanța, fără temei legal, susține că recurentul trebuia să respecte prevederile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 și să solicite reintegrarea în funcție, în loc să se raporteze la prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006 (aplicabil la momentul emiterii Ordinului nr. 170/2007); - nu este corectă interpretarea instanței de fond în sensul că „legea tace”, câtă vreme sensul art. 70 din Legea nr. 7/2006 este că în cazul anulării actului administrativ, părțile sunt readuse în situația anterioară în cazul reclamantului, fiind vorba despre revenirea la statutul de funcționar public al cărui raport de muncă este suspendat de drept; - este greșit interpretat chiar și textul de lege socotit aplicabil, respectiv art. 106 din Legea nr. 188/1999, vizând imposibilitatea de a solicita ulterior anulării actului reintegrarea în funcție, în condițiile în care în legislație nu există un termen special privind prescrierea dreptului de a cere reintegrarea; - nu se poate aplica o normă generală cât timp norma specială există, acoperind complet situația avută în vedere;

- nu a fost soluționată legal nici solicitarea de constatare a eliberării ilegale din funcția deținută în cadrul pârâtei, tocmai lipsa actului de eliberare din funcție fiind unul din motivele de nelegalitate. 4. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Înalta Curte, analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de actele și lucrările dosarului și de apărările intimaților-pârâți cuprinse în întâmpinările la motivele de recurs, reține că nu este incident în cauză niciunul din motivele de nelegalitate de natură a atrage modificarea sentinței atacate în sensul solicitat, în considerarea celor în continuare arătate.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de chemare în judecată a intimatei-pârâte A.E.P. prin care a solicitat constatarea eliberării sale ilegale din funcția deținută în cadrul autorității pârâte și reintegrarea pe această poziție, cu obligarea la plata drepturilor bănești aferente, actualizate, până la plata efectivă, de la 5 ianuarie 2009. Cererea subsidiară, în ipoteza aprecierii ca legală a măsurii eliberării din funcția deținută în cadrul A.E.P. a vizat obligarea intimatei, în temeiul art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizații egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plății efective.

Totodată, recurentul a invocat în cursul procesului excepția de nelegalitate a mai multor prevederi cuprinse în Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, completată ulterior în sensul constatării nelegalității și cu privire la prevederile art. 39 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P. Situația de fapt descrisă în cererea introductivă, respectiv conținutul și istoricul raporturilor de serviciu al recurentului-reclamant cu intimata A.E.P., atestată și de actele și lucrările dosarului, reiterată succint și prin cererea de recurs, este înfățișată și în partea introductivă a prezentei decizii, cuprinzând expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, astfel că Înalta Curte nu o va relua în contextul analizării motivelor de recurs dezvoltate.

4.1. Examinând așadar punctual criticile înfățișate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost prezentate în cererea de recurs, Înalta Curte reține, cu referire la primul motiv vizând modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției de nelegalitate cu care a fost sesizată, și ulterior completată, că nu este întemeiat și ca atare nu poate fi primit. Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte observă că instanța de fond a analizat excepția de nelegalitate cu care a fost învestită, atât prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emise, dar și în contextul cererii de chemare în judecată și al obiectului acțiunii reclamantului-recurent.

Astfel, în mod just s-a reținut că reclamantul-recurent a invocat pe cale de excepție nelegalitatea hotărârii birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 2 din 19 martie 2007 și a Ordinului Președintelui A.E.P. nr. 43/2007, în integralitatea lor, sub aspectul nerezervării funcției pe care a deținut-o, anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. și în contextul aprecierii încălcării prevederilor art. 61 din Legea nr. 7/2006. Instanța de recurs, în acord cu judecătorul fondului, apreciază pe de o parte, că recurentul-reclamant acordă o semnificație eronată, din perspectivă legală, prevederilor art. 61 din Legea nr. 7/2006, cu nesocotirea ipotezei restructurării și a unei noi formule organizatorice a posturilor, ce nu poate fi de plano exclusă, iar pe de alta, ignoră prevederile referitoare la tehnica legislativă, ce au fost respectate în cauză.

Astfel, Regulamentul de organizare și funcționare al A.E.P., împreună cu Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților a fost publicat în M. Of. nr. 196 din 21 martie 2007, intrând în vigoare, raportat la dispozițiile art. 79 din Constituție, republicată, coroborat cu art. 12 din Legea nr. 24/2000, la data publicării, în măsura în care în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Nu lipsită de relevanță este și împrejurarea că notificarea înaintată A.E.P. de către domnul I.G., referitoare la suspendarea de drept a raportului de serviciu este ulterioară intrării în vigoare a Regulamentului de organizare și funcționare, potrivit căruia postul deținut de acesta se desființase; prin urmare, indiferent de situația suspendării raportului său de serviciu, începând cu data de 21 martie 2007, postul ocupat de domnul I.G.

în cadrul A.E.P. se desființase. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, - în vigoare la data raporturilor juridice între părți - organizarea și funcționarea aparatului propriu al A.E.P., numărul de posturi, statutul personalului, atribuțiile acestuia și structura organizatorică se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare, aprobat prin hotărâre a birourilor permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului, la propunerea A.E.P. personalul A.E.P. are același statut cu personalul din aparatul celor doua Camere ale Parlamentului. Hotărârea birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 2/2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P.

a fost emisă și adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 373/2004, privitoare la competența de aprobare a Regulamentului de organizare și funcționare a A.E.P. 4.2. Nefondate sunt și criticile vizând modalitatea de soluționare de către prima instanță a completării la excepția de nelegalitate (fila 72 și următoarele dosar fond) cu privire la art. 39 din Regulamentul de organizare și funcționare a A.E.P., aprobat prin Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007, vizând „punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 7/2006, echivalarea prin ordin, a funcțiilor existente în statul de funcții al Autorității cu funcțiile parlamentare și respectiv numirea în funcțiile publice parlamentare”, fiind corect reținută și pentru rațiuni clar înfățișate, inadmisibilitatea excepției invocate derivând din lipsa legăturii cu obiectul și temeiul cererii recurentului-reclamant, ce nu vizează numirea într-o astfel de funcție.

De altfel, Înalta Curte reține că și susținerile recurentului pe acest aspect, referitoare tot la modalitatea de aplicare a prevederilor legate de suspendarea raporturilor de serviciu și la rezervarea postului, vizează practic fondul cererii și nu constituie argumente de natură a demonstra nelegalitatea textului legal arătat. 4.3. Prin critici și susțineri distincte, recurentul-reclamant a apreciat ca nelegală soluția primei instanțe pe fondul cauzei. Cu titlu prealabil pe acest aspect, Înalta Curte reține modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției prescripției invocate, strict din perspectiva calificării obiectului cererii, constând nu într-o solicitare propriu-zisă de reintegrare, urmare a anulării ordinului pe cale judecătorească, anterioară, ci în contestarea refuzului autorității de asigurare a condițiilor de reluare a postului, la finalul perioadei de suspendare.

Criticile recurentului vizând modalitatea de aplicare și de interpretare a legii, prin hotărârea atacată, nu sunt întemeiate. Cu deplin temei, reținând dezlegările cu putere de lucru judecat, cuprinse în Decizia nr. 666/R din 6 martie 2008 a Curții de Apel București, prin care a fost anulat Ordinul nr. 170 din 26 aprilie 2007 de desfacere, începând cu data de 26 aprilie 2007, a contractului individual de muncă al recurentului, prima instanță, reținând că intimata-pârâtă nu a dat curs cererii din data de 18 decembrie 2008 prin care recurentul a solicitat reluarea activității, raportat la art. 59 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 7/2006, instanța de fond s-a raportat în mod corect la încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, cu autoritatea pârâtă, chiar în temeiul unui ordin anulat anterior pe cale judecătorească.

Nu este întemeiată susținerea recurentului vizând motivarea contradictorie din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, derivând din aplicarea și interpretarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 188/1999, în ciuda recunoașterii de către instanța de fond a incidenței art. 59 din Legea nr. 7/2006, privind cazurile de suspendare de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public parlamentar.

Este corectă aprecierea instanței de fond, în evaluarea situației de fapt, asupra efectelor actelor emise în legătură cu recurentul în cronologia lor, dar și cu postul pe care acesta l-a deținut în cadrul autorității pârâte, potrivit cu care în lipsa unor prevederi exprese în Legea nr. 7/2006, cu privire la eventuala reintegrare în cazul anulării actului administrativ de încetare a raportului de serviciu, a funcționarului public parlamentar, devin incidente prevederile cuprinse în legea generală, respectiv în Legea nr. 188/1999, la aplicarea căreia, în completare fac, de altfel, trimitere expresă, prevederile art. 92 din Legea nr. 7/2006.

Contrar celor arătate și susținute de recurent, Înalta Curte observă că prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006, potrivit cu care: „În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public parlamentar le consideră neîntemeiate, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, cu plata unor despăgubiri egale cu drepturile bănești de care acesta ar fi beneficiat pe acea perioadă” nu reglementează, similar Legii nr. 188/1999 (art. 106 alin. (2), posibilitatea conferită instanței, dar și părții reclamante, de-a se pronunța și asupra eventualei reintegrări în funcția publică deținută, atunci când se constată nulitatea actului administrativ de eliberare/denunțare din funcție.

În aceste condiții, în mod justificat și totodată cu corecta aplicare a legii, instanța s-a raportat la prevederile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, reținând în acord și cu jurisprudența constantă în această materie, că reintegrarea în funcția deținută nu se poate dispune din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate.

În măsura în care reclamantul-recurent dorea reintegrarea în funcția deținută, se impunea așadar ca o atare solicitare să fie făcută, expres, fie odată cu cererea de anulare a ordinului atacat în fața instanței învestită cu această din urmă cerere, fie, în conformitate cu prevederile art. 18 și 19 din Legea nr. 554/2004, în condițiile și termenele prevăzute, astfel cum a decis de altfel și Înalta Curte în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 342/2011 și soluția de unificare a jurisprudenței din 19 noiembrie 2012). Concluzionând așadar, pentru argumentele sus dezvoltate în sensul că prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006, nici în litera și nici în sensul lor, nu acoperă ipoteza avută în vedere de instanța de fond, conform obiectului cererii recurentului, Înalta Curte urmează așadar să rețină netemeinicia tuturor criticilor și susținerilor înfățișate prin cererea de recurs, pe acest aspect.

4.4. În fine, urmează a fi respinse și motivele de recurs vizând capătul de cerere subsidiar raportat la conținutul, fără echivoc, al art. 71 din Legea nr. 7/2006 vizând posibilitatea acordării unei indemnizații egale cu 7 salarii lunare brute, în condiții strict și limitativ prevăzute, care nu sunt însă incidente în cazul recurentului, cum bine a arătat și prima instanță. Drept urmare, în considerarea celor mai sus arătate, se va respinge așadar ca nefondat recursul de față, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G. împotriva Sentinței civile nr. 3890 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.