ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2078/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28 februarie 2014, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a chemat în judecată pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, C.N.C.D.) și A., solicitând anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 40 din 22 ianuarie 2014.

Prin sentința civilă nr. 2099 din 1 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și A.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. și susținând că hotărârea recurată este nelegală pentru argumentele arătate în continuare.

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că Academia de Poliție B. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Academia”) are repartizate doar locuri finanțate de la buget, iar înscrierea unor candidați care au avut beneficiul unic al programului de studii de licență finanțat de la bugetul de stat ar produce premisele dublei finanțări, aspect de natură să conducă la încălcarea vădită a legii. Se susține că Academia nu avea dreptul legal să scoată la concurs la Facultatea de Poliție, la care s-a înscris intimatul-pârât A., locuri nesubvenționate (cu taxă) atât timp cât, prin H.G. nr. 268/2013, nu avea aprobate astfel de locuri la facultatea respectivă.

Prevederile art. 142 alin. (6) din Legea educației naționale nr. 1/2011 reprezintă o condiție legală de recrutare și selecție a candidaților care participă la examenul de admitere la Academie, astfel că situația reținută de instanța de fond ca fiind discriminatorie reprezintă, în fapt, o condiție ce decurge dintr-o prevedere imperativă a legii și care îi vizează în egală măsură pe toți candidații la concursul de admitere la Academie, dispoziția imperativă a legii fiind previzibilă (clară) și accesibilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I).

În problema supusă analizei a fost consultat și Ministerul Educației Naționale care a precizat faptul că, întrucât nu există cadrul legal care să permită restituirea taxelor de școlarizare pentru studenții care au beneficiat de finanțare de la bugetul de stat pentru ciclul universitar de licență sau a altei forme de învățământ superior echivalent acestuia, pe o perioadă parțială sau integrală de studii, devin incidente prevederile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011.

În aceste condiții, cei care au urmat o perioadă de studii sau un ciclu complet de studii universitare de licență sau echivalente finanțate de la bugetul de stat nu pot să urmeze cursurile unui ciclu de studii la o universitate care are în cifra de școlarizare, potrivit H.G. nr. 268/2013, exclusiv granturi de studii finanțate de la bugetul de stat.

Mai susține recurentul că, potrivit art. 124 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011, răspunderea publică obligă orice instituție de învățământ superior, de stat sau particulară, să respecte legislația în vigoare, carta proprie și politicile naționale și europene în domeniul învățământului superior, iar, potrivit art. 199 alin. (3) din aceeași lege, „O persoană poate fi admisă și înmatriculată ca student concomitent la cel mult două programe de studii, indiferent de instituțiile de învățământ care le oferă. Orice subvenție financiară sau bursă din fonduri publice se acordă, conform normelor legale în vigoare, numai într-o singură instituție de învățământ superior, pentru un singur program de studii”.

În cauza de față, nu se poate reține că atitudinea instituției pârâte poate fi calificată drept faptă de discriminare, întrucât: nu există un tratament diferit; nu este identificat criteriul de discriminare; limitarea dreptului de acces la educație pe criteriul beneficiului unei finanțări anterioare de la buget pentru licență are un scop legitim, și anume înlăturarea abuzului de drept.

Instituția pârâtă nu a urmărit și nu urmărește afectarea unui anumit drept, atât timp cât acesta nu este recunoscut de lege.

În acest context, există o diferență concretă între candidații care beneficiază sau au beneficiat de finanțare de la bugetul de stat în cadrul unui program de licență anterior demarării procedurii de recrutare pentru înscrierea la Academie și candidații care nu beneficiază sau nu au beneficiat de finanțare de la bugetul de stat în cadrul unui program de licență la momentul înscrierii pentru admitere, care pot justifica chiar un tratament juridic diferit în cazul beneficiarilor Legii nr. 1/2011 prin faptul că, în realitate, sistemul consacră principiul beneficiului unic al programului de studii de licență finanțat de la bugetul de stat.

Recurentul susține că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (3) teza finală din O.G. nr. 137/2000, nefiind întrunite cumulativ elementele constitutive ale faptei de discriminare, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât nu se poate reține existența unui element de analogie sau de comparabilitate.

În mod eronat instanța de fond a reținut că pârâta, în virtutea liberului arbitru, nu a inclus locuri cu taxă, deși, potrivit H.G. nr. 268/2013, Academia nu avea alocate astfel de locuri.

Contrar celor reținute de instanța de fond în sensul că instituția nu s-ar fi pus de acord cu exigențele legii, recurentul-pârât solicită a se avea în vedere că Academia a scos la concurs exclusiv acele locuri care i-au fost aprobate prin hotărâre de Guvern, iar, prin scoaterea la concurs a unor locuri nesubvenționate, ar fi fost încălcate prevederile legale în vigoare.

În aplicarea prevederilor legale invocate, recurentul-pârât solicită a se constata că operează interdicția legală conform căreia o persoană care a beneficiat deja de finanțare de la buget pentru un program de studii universitare de licență nu mai poate beneficia de o nouă subvenționare în acest scop și, pe cale de consecință, nu se poate înscrie la concursul de admitere organizat de Academie.

În continuare, recurentul-pârât cere a fi observat faptul că impunerea acestei interdicții la momentul formulării plângerii de către intimat decurge și din completările ulterioare aduse art. 142 din Legea nr. 1/2011, prin O.U.G. nr. 49/2014, iar, din interpretarea per a contrario a acestor prevederi legale, rezultă că înscrierea la Academie este condiționată de prezentarea dovezii de efectuare a plății, lipsa acesteia atrăgând respingerea dosarului de candidat.

Recurentul-pârât susține că C.N.C.D. a realizat un control de constituționalitate în privința prevederilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, iar atât Consiliul, cât și instanța de fond au făcut o greșită aplicare a legii, neobservând că dispozițiile unei legi nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în privința căreia competența de soluționare aparține exclusiv Curții Constituționale, conform art. 146 lit. d) din Constituție. În acest sens, este invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentată de Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 și Decizia nr. 5285 din 02 noiembrie 2005, precum și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 referitoare Ia excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 și practica C.N.C.D. în cazul unor petiții cu obiect similar.

În ceea ce privește considerentele primei instanțe relative la jurisprudența C.E.D.O., recurentul susține că nu au fost aduse argumente în susținerea acestei concluzii. Sub acest aspect, invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la aplicarea principiului egalității în fața legii și al nediscriminării și jurisprudența C.E.D.O. referitoare la același principiu în raport cu art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul nr. 12 la Convenție.

II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din camera de consiliu de la 16 martie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 22 iunie 2016.

Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant, în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, astfel că, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate în contextul factual prezentat în hotărârea atacată.

În esență, problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză vizează încadrarea în noțiunea de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 a situației în care unei persoane îi este refuzată participarea la concursul de admitere pentru programul de studii de licență la Academie, în raport cu dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 motivat de faptul că anterior a beneficiat de finanțare de la bugetul de stat pentru un program de studii de licență și având în vedere faptul că Academia are repartizate doar locuri finanțate de la buget.

Sintetic, prin întreaga argumentație cuprinsă în memoriul de recurs, recurentul-reclamant tinde să demonstreze inexistența situației de discriminare susținând teoria refuzului justificat de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 și a inexistenței unui tratament diferit aplicat unor situații analoage.

În ceea ce privește susținerile prin care recurentul tinde să demonstreze caracterul justificat al refuzului în raport cu dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 și dispozițiile H.G. nr. 268/2013, conform cărora Academia avea alocate doar locuri subvenționate la Facultatea de Poliție la care intenționa să participe petentul, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, raționamentul și argumentația primei instanțe fiind temeinice și legale.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că interpretarea dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, conform cărora „O persoană poate beneficia de finanțare de la buget pentru un singur program de licență, pentru un singur program de master și pentru un singur program de doctorat”, nu poate fi decât în sensul recunoașterii beneficiului unic de finanțare de la buget, rezultând, per a contrario, că cel care a beneficiat anterior de finanțare de la buget are vocația legitimă de a urma ulterior un program de licență/master/doctorat pe un loc fără finanțare de la buget (cu taxă).

Apărările recurentului-reclamant întemeiate pe faptul că Academia avea alocate doar locuri cu finanțare de la buget nu sunt apte să înlăture existența situației de discriminare decurgând din îngrădirea dreptului fundamental la învățământ. Pe de o parte, caracterul nereal al susținerilor recurentului-reclamant este reliefat de faptul că, în cuprinsul adresei din 23 iulie 2013, prin care i se aduce la cunoștință petentului refuzul înscrierii la concursul de admitere, Academia menționează expres faptul că are repartizate 10 locuri cu taxă pentru Facultatea de arhivistică, ceea ce denotă posibilitatea reală a existenței unor locuri cu taxă în cadrul acestei instituții publice de învățământ superior. Pe de altă parte, cu just temei a apreciat prima instanță că acceptarea punctului de vedere exprimat de reclamant ar conduce la concluzia că tuturor celor care au beneficiat de o subvenționare anterioară pentru un program de licență le este interzis accesul ulterior la un asemenea program organizat de o instituție de învățământ având alocate numai locuri finanțate de la buget. Or, dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, de care se prevalează recurentul-reclamant, nu reglementează o asemenea interdicție și este necesar a fi interpretate și aplicate în concordanță cu respectarea și exercițiul efectiv al dreptului fundamental la învățătură, consacrat prin art. 1 din Legea nr. 1/2011, în sensul că petentul avea vocația legitimă de a participa la concursul de admitere la Academie pentru un loc nesubvenționat, în condiții de egalitate și nediscriminare. Sub acest aspect, prima instanță în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 119 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, conform cărora, „în instituțiile de învățământ superior de stat, învățământul este gratuit pentru cifra de școlarizare aprobată anual de Guvern și cu taxă”, ceea ce conduce la concluzia că, în speță, principiul nediscriminării impunea ca petentului să îi fie asigurat accesul la programul de studii de licență la Academie într-una dintre cele două modalități reglementate de textul de lege citat (gratuit ori cu taxă).

Dispozițiile art. 124 alin. (1) lit. a) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 (forma în vigoare la data refuzului înscrierii petentului la concursul de admitere la Academie) invocate de recurentul-reclamant nu au valența de a demonstra contrariul interpretării expuse anterior a prevederilor art. 142 alin. (6) din aceeași lege.

În condițiile în care atât C.N.C.D., cât și prima instanță au realizat o interpretare a dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 în raport cu circumstanțele raportului juridic dedus judecății, nu se poate reține, în sensul susținerilor recurentului, că ar fi fost realizat un control de constituționalitate, care este de competența exclusivă a Curții Constituționale.

Este adevărat că, în jurisprudența invocată a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că dispozițiile unei legi nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe prevederile O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în privința căreia competența exclusivă aparține Curții Constituționale, conform art. 146 lit. d) din Constituție. Însă, în cauză, prin hotărârea contestată, C.N.C.D. a analizat caracterul discriminatoriu al refuzului de înscriere a petentului la concursul de admitere la Academie, iar nicidecum caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, iar prima instanță a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii adoptate de C.N.C.D., fără a realiza un control de constituționalitate al dispozițiilor respective, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Pentru aceste considerente, se constată că este neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurentul-reclamant nu poate conduce la o altă concluzie decât cea împărtășită de judecătorul fondului, întrucât este lipsit de echivoc faptul că, în raport cu persoanele cărora le-a fost permis accesul la concursul de admitere la Academie, intimatul-pârât a fost discriminat pe baza unui criteriu care, în sensul considerentelor anterioare, nu era prevăzut de textul de lege [art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011] de care s-a prevalat autoritatea publică în motivarea refuzului exprimat.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2011:

„Art. 2 - (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Din interpretarea dispozițiilor respective, rezultă că, pentru existența situației de discriminare, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

- să existe o deosebire, excludere, restricție sau preferință,

- diferența de la lit. a) să fie cauzată de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu,

- diferența de la lit. a) având la bază una dintre cauzele de la lit. b) să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În cauza dedusă judecății, în acord cu judecătorul fondului, care a apreciat că hotărârea C.N.C.D. este legală și temeinică, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale discriminării în sensul dispozițiilor citate, întrucât există o restricție (intimatului-pârât fiindu-i refuzată participarea la concursul de admitere la Academie), cauzată de criteriul referitor la beneficiul anterior al finanțării de la buget pentru un program de licență (criteriu decelat în urma interpretării și aplicării dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 în mod eronat și extrinsec ansamblului reglementării), care a avut ca efect restrângerea exercitării de către intimatul-pârât a dreptului fundamental la învățătură.

Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, „exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile”, însă, în speță, refuzul manifestat față de intimatul-pârât îmbracă forma discriminării prin prisma faptului că beneficiul finanțării anterioare de la buget nu trebuie să conducă la îngrădirea dreptului fundamental la învățătură, care, în raportul dedus judecății și potrivit susținerilor recurentului, ar fi recunoscut în cazul Facultății de poliție din cadrul Academiei în mod exclusiv celor care nu au beneficiat anterior de o finanțare de la buget, fără ca, în virtutea egalității de șanse, acest drept să fie recunoscut și persoanelor care au beneficiat anterior de o asemenea finanțare prin participarea la concursul de admitere fie pentru locurile cu taxă, posibilitate recunoscută de art. 119 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, fie în urma restituirii finanțării anterioare.

Completările pe care O.U.G. nr. 49/2014 le-a adus art. 142 din Legea nr. 1/2011, invocate de recurentul-reclamant și care nu erau în vigoare la momentul refuzului de înscriere a intimatului-pârât la concursul de admitere la Academie, demonstrează tocmai validitatea raționamentului expus anterior.

În acest sens, sunt elocvente dispozițiile alin. (6

1

) al art. 142 din Legea nr. 1/2011, conform cărora:

„(6

1

) Persoana care a beneficiat gratuit de școlarizare în cadrul unui program de studii universitare finanțate de la bugetul de stat are, în condițiile legii, dreptul de a urma un alt program de studii universitare în cadrul aceluiași ciclu de studii universitare: a) în regim cu taxă, dacă instituția de învățământ superior de stat organizează programul și în acest mod; b) în regim gratuit, cu finanțare de la bugetul de stat, în condițiile în care persoana cu finanțare de la bugetul de stat, integral sau parțial, în cazurile în care programul de studii la care a fost admis este organizat doar cu finanțare integrală de la buget”.

Cu alte cuvinte, în prezența acestor dispoziții situația de discriminare constatată prin hotărârea C.N.C.D. nu ar mai fi existat, întrucât intimatul-pârât ar fi avut posibilitatea de a participa la concursul de admitere la Academie, în cazul în care ar fi fost scoase la concurs doar locuri finanțate de la buget, în condițiile reglementate de art. 142 alin. (6

1

) lit. b) din Legea nr. 1/2011, respectiv ca urmare a achitării contravalorii serviciilor de școlarizare de care a beneficiat anterior.

Se poate afirma că temeinicia hotărârii C.N.C.D. și a sentinței pronunțate de prima instanță sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 este confirmată de rațiunea legiuitorului, care a fost ulterior materializată în cuprinsul dispozițiilor citate ale art. 142 alin. (6

1

) din Legea nr. 1/2011.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 2099 din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2016.