ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2632/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.02.2014 reclamanta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea Hotărârii nr. 40 din 22.01.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1738 din 02 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în exercitarea prerogativelor legale, de jurisdicție administrativă specială, așa cum rezultă din art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, Colegiul Director adoptă o hotărâre în termen de 90 de zile de la data sesizării

Prima instanță a reținut că termenul de 90 de zile prevăzut de 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, are natura juridică a unui termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage nulitatea Hotărârii C.N.C.D. nr. 40 din 22 ianuarie 2014, nefiind un termen de ordin imperativ a cărui depășire să atragă nulitatea actului efectuat cu depășirea termenului legal.

Caracterul normei rezultă din chiar modul în care este construit sintactic și morfologic textul alin. (7), sintagma folosită în construcția de frază:

" se adoptă în termen de 90 de zile", înlăturând natura imperativă a normei (dacă legiuitorul ar fi dorit să dea caracter imperativ textului de lege, ar fi folosit enunțul "se va adopta...").

Astfel, prima instanță a reținut că Hotărârea C.N.C.D. nr. 40 din 22 ianuarie 2014 îndeplinește condițiile de formă și conținut, atât sub aspectul descrierii faptei care se constată a fi discriminatorie, argumentele reclamantei în acest sens fiind neîntemeiate.

Totodată, pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Corelativ actului normativ care reglementează prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare precum și atribuțiile și domeniul de activitate ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, trebuie analizat în ce măsură obiectul cauzei este de natură să cadă sub incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată, sub aspectul întrunirii simultane a elementelor compozante ale art. 2 alin. (1), raportat la art. 11 alin. (1) și (2).

Reținând în coroborare cu aspectele învederate precezător definiția juridică a discriminării, astfel cum este reglementată prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, a apreciat prima instanță că este necesară raportarea la modul în care sunt întrunite concomitent elementele constitutive ale textului de lege.

Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1), deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate de către art. 2 alin. (1), și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, nu conține o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile expressis verbis enumerate de lege sunt completate cu sintagma "sau orice alt criteriu" ceea ce, practic, oferă posibilitatea reținerii și a altor criterii nespecificate de lege, în săvârșirea unei fapte de discriminare.

Criteriul circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată trebuie să fi constituit mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit.

Condiția criteriului ca mobil determinant trebuie interpretată în sensul existenței ca element care este concretizat, materializat, care constituie cauza actului sau faptei de discriminare, și care în situația inexistenței sau, după caz, a îndeplinirii condiției criteriului, nu ar determina săvârșirea discriminării.

Astfel, natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată.

În planul următor, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În cele din urmă, tratamentul reclamat a fi o discriminare indirectă trebuie să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă [excepția justificării tratamentului diferențiat ar privi, literalmente, discriminarea indirectă, stipulată prin art. 2 alin. (3), nu și pe cea directă, reglementată prin art. 2 alin. (1)].

Ceea ce interesează în sensul constatării discriminării, din perspectiva legislației interne și comunitare anti-discriminare, este dacă în speță se întrunesc constituentele juridice ale actului de discriminare.

În această direcție, trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul vătămător are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, dacă se poate stabili un element de analogie, respectiv dacă se identifică un drept legal lezat.

Fapta apreciată a fi discriminare cu caracter contravențional în lumina art. 11 alin. (1) și (2), raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, constă în îngrădirea dreptului la educație concretizat prin refuzarea accesului petentului la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență din cadrul Academiei de Poliție, cauzată de beneficierea anterioară a finanțării de la buget pentru un program de licență.

Așa cum rezultă neechivoc din descrierea faptei, aceasta are ca factor determinant criteriul "beneficierii anterioare a finanțării de la buget pentru un program de licență", care dacă nu ar fi fost impus, tratamentul de discriminare, constând în îngrădirea dreptului la educație concretizat prin refuzarea accesului petentului la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență din cadrul Academiei de Poliție, nu s-ar fi produs.

Așa cum rezultă din interpretarea sistematică, literală și teleologică, a dispozițiilor art. 1 teza I, art. 2 alin. (4), art. 3 lit. a) și )j, art. 4, art. 9, alin. (3), art. 13, art. 118 alin. (1) lit. e) și alin. (2), art. 119 alin. (1), art. 142 alin. (2), (3), (6), art. 151 alin. (1), art. 328 din Legea nr. 1/2011, coroborate cu cele ale art. 1 din O.G. nr. 133/2000, statul român asigură și garantează, în condiții de egalitate și nediscriminare (indiferent de criteriu/tipul de discriminare), dreptul fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții.

Apreciază prima instanță că, dreptul la învățătură este garantat, în condiții de nediscriminare, inclusiv la nivel universitar (superior), învățământul superior de stat fiind de două feluri gratuit și cu taxă, astfel cum consacră expressis verbis art. 119 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, coroborat cu art. 1 din O.G. nr. 133/2000.

Reclamanta afirmă că refuzul înscrierii la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență din cadrul Academiei de Poliție pe baza subvenționării anterioare a avut ca bază legală dispozițiile art. 142, alin. (6) din Legea nr. 1/2011, potrivită cărora:

"

O persoană poate beneficia de finanțare de la buget pentru un singur program de licență, pentru un singur program de master și pentru un singur program de doctorat".

Or, din interpretarea gramaticală și logico-rațională a acestui text de lege, nu rezultă defel că aspiranții la admiterea prin concurs la programul de licență nu ar avea dreptul să participe la concursul de admitere, respectiv la studiile universitare de licență dacă anterior au beneficiat de o subvenționare similară, ci strict și exclusiv că pot beneficia de o astfel de subvenționare pentru un singur program de licență. De facto, se observă că, prin aceste dispoziții, legiuitorul a instituit un "beneficiu de subvenționare", condiționat numeric (pentru un singur program de licență), dar care se subordonează dreptului general la învățătură (de nivel licență), care nu este în sine eliminat, ci doar este configurat exercițiul acestuia, sub aspect financiar (exercițiul dreptului în cauză fiind taxat financiar).

Mai mult decât atât, din interpretarea per a contrario a dispozițiile art. 142, alin. (6) din Legea nr. 1/2011, privite indispensabil prin coroborare cu dispozițiile imperative care consacră dreptul fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții (inclusiv de nivel superior-licență), în condiții de egalitate și nediscriminare (art. 1, teza întâi, art. 2, alin. (4), art. 3, lit. a) și j, art. 4, art. 9, alin. (3), art. 13, art. 118, alin. (1), lit. e) și alin. (2), art. 119, alin. (1), art. 151, alin. (1), art. 328 din Legea nr. 1/2011), se desprinde în mod apriat și ineluctabil înțelesul că cel care a beneficiat anterior de o subvenționare similară are dreptul (sau "vocația legitimă") de a candida la admiterea pentru un loc. nesubvenționat (cu taxă).

Această "vocație legitimă" se circumscrie dreptului fundamental al persoanei de a avea acces, în condiții de egalitate și strict "pe bază de merit" [așa cum consacră atât legislația internă, cât mai ales dreptul universal imperativ și prioritar, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție], la învățătură pe tot parcursul vieții, corelativ dezideratului fiecăruia de împlinire și dezvoltare personală, prin realizarea propriilor obiective în viață, conform intereselor, aspirațiilor și dorinței de a învăța pe tot parcursul vieții.

Dreptul fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții include nivelul superior (licență), nelimitat și nemăsurat (practic, aspirantul putând parcurge, consecutiv, oricâte programe de licență dorește, iar concomitent maxim două, însă, în oricare dintre situații, doar pentru unul singur beneficiază de subvenție), concordant interesului subiectiv legitim al aspirantului, în scopul dobândirii de cunoștințe sau formării de deprinderi/abilități și dezvoltării de aptitudini semnificative din perspectivă personală, civică, socială și/sau ocupațională.

Interes pentru obiectul cauzei capătă și dispozițiile art. 151 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, care instituie ca singură condiție de participare la admiterea în ciclul I de studii universitare - absolvirea liceului cu diplomă de bacalaureat sau diplomă echivalentă.

Având în vedere situația de fapt și de drept menționată anterior prima instanță a reținut că petentul era îndreptățit să participe la concursul de admitere în ciclul I de studii universitare (licență), pentru un loc. nesubvenționat, în condiții de egalitate și nediscriminare (criteriul "subvenționării anterioare" fiind cel care îl diferenția stricto sensu de categoria aspiranților pentru un loc. subvenționat, dar sub nicio formă nu și de cei îndreptățiți să participe la concursul general de admitere pentru programul de licență, corelativ dreptului fundamental la învățătură).

Sub acest aspect, instituția reclamantei nu s-a pus de acord cu exigențele legii și, în consecință, l-a privat pe petent de dreptul de a participa, în condiții de nediscriminare, la concursul de admitere pentru programul licență (în speță pentru un loc. nesubvenționat).

În contextul particular al cauzei de față acceptarea argumentelor reclamantei ar avea ca efect faptul că persoanelor care au beneficiat de o subvenționare anterioară pentru un program de licență să nu i se mai permit accesul la programul de licență din cadrul acestei instituții de învățământ superior, ceea ce ar presupune o discriminare a acestei persoane, pe criteriul "subvenționării anterioare", în raport cu dreptul fundamental general la învățătură,or o astfel situație de fapt și de drept nu poate fi acceptată.

Autonomia pe care o invocă reclamanta, de natură organizațională și funcțională, privește strict dreptul instituției de învățământ superior de a se organiza și administra independent de structurile ministeriale, însă această libertate nu poate fi înțeleasă sau admisă, in genere, împotriva legii însăși, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 124 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora, instituția de învățământ superior trebuie să respecte legislația în vigoare și politicile naționale și europene în domeniul învățământului superior. În concret, principiul autonomiei universitare, prin natura sa, nu poate nega dreptul fundamental și principal la învățătură consacrat imperativ prin dispozițiile legii speciale, ale Constituției sau ale dreptului european și internațional.

Dimpotrivă, principiul autonomiei universitare se subordonează dreptului fundamental la învățătură.

De altfel, practica generală a instituțiilor de învățământ superior (inclusiv a celor cu un profil analog celui avut de către reclamantă - a se reține aici Universitatea Națională de Apărare "Carol I", respectiv Academia Națională de Informații "Mihai Viteazul", din cadrul Serviciului Român de Informații, care permite participarea tuturor candidaților la examenul de admitere, urmând ca cei care au beneficiat de o subvenționare similară să ocupe locurile cu taxă și să achite cuantumurile aferente dacă vor fi declarați "Admis") au înțeles să interpreteze și să aplice unitar legea, în litera și în spiritul său, în sensul permiterii accesului la concursul de admitere a tuturor aspiranților îndreptățiți, atât prin modalitatea subvenționării, cât și a taxării.

Apreciază în continuare instanța de fond că, afirmația reclamantei în sensul că fapta constând în condiționarea accesului la concursul/examenul de admitere la programul de licență de nesubvenționarea anterioară similară nu s-ar circumscrie ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este neîntemeiată,urmând a fi respinsă ca atare.

O.G. nr. 137/2000 este actul național intern care transpune lato sensu legislația comunitară și internațională în materie de nediscriminare și egalitate de tratament.

Actul normativ intern de tip cadru în materie de nediscriminare (O.G. nr. 137/2000 republicată) nu se limitează la transpunerea Directivelor 2000/43/CE și 2000/78/CE, ci vizează transpunerea exhaustivă a acquis-ului communautaire în domeniul nediscriminării generale, consunant ansamblului de norme și etaloane legislative europene și internaționale.

Transpunerea directivelor comunitare s-a produs in extenso, în acord cu dispozițiile art. 6 din Directiva 2000/43/CE, respectiv art. 8 din Directiva 2000/78/CE, prin raportarea la cadrul normativ european și internațional în domeniul respectării drepturilor omului în condiții de egalitate și nediscriminare - exempli gratia: art. 14, în lumina art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, concordant art. 16 și art. 20, alin. (1) din Constituția României astfel încât legislația națională cadru în materie de nediscriminare să acopere toate domeniile vieții sociale în România, concordant normelor comunitare și internaționale în materie de drepturi și libertăți ale omului. Așa cum consacră actul normativ intern cadru în materie de nediscriminare - O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin chiar Cap. I - "Principii și definiții", în România, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în exercitarea drepturilor în toate domeniile vieții sociale.

Definirea juridică a noțiunilor și conceptelor în domeniul discriminării, prin art. 2 din același capitol - "Principii și definiții" din O.G. nr. 137/2000 se face în deplină "soglăsuire" cu dispozițiile constituționale, respectiv comunitare și internaționale în materie, astfel încât garantarea și protejarea principiului nediscriminării generale să vizeze ansamblul relațiilor socio-umane.

De altfel, această rațiune decurge din chiar titlul ordonanței naționale, care fixează ca obiectiv prevenirea și sancționarea "tuturor formelor" de discriminare, nelimitându-se la criteriile și domeniul de aplicare din Directiva 2000/78/CE (aceasta fiind, de facto, directiva comunitară care, coroborat cu dispozițiile Convenției Europene, precum și cu cele ale Declarației Universale, capătă aplicabilitate în cauza de față, sub aspectul egalității de tratament privind ocuparea forței de muncă), în fapt urmărindu-se protejarea lato sensu a principiului nediscriminării, din perspectiva unei abordări socio-juridice ample.

Așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (și, în principal, prin raportare la dispozițiile comunitare și internaționale în materie, a căror aplicabilitate capătă de plano prioritate), constituie discriminare cu caracter contravențional, care atrage răspundere juridică contravențională adecvat art. 26, alin. (1) din același act normativ intern, refuzarea accesului la educație (implicit la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență) pe bază de "orice criteriu", "orice situație" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.), deci inclusiv pe bază de "beneficierea anterioară de finanțarea de la buget a unui program de licență".

Dispozițiile art. 11, alin. (1) și (2), ca de altfel toate dispozițiile speciale ale O.G. nr. 137/2000, se interpretează și se aplică prin raportare la dispozițiile principiale și definitorii ale art. 1 și 2 din ordonanță, care cuprind o listă neexhaustivă a criteriilor de discriminare, urmărind să acopere toate domeniile vieții sociale în România, corelativ caracteristicilor persoanelor și situațiilor prevăzute și neprevăzute în care persoanele își manifestă drepturile și libertățile.

Prin urmare, dispozițiile integrale ale O.G. nr. 137/2000 se vor interpreta și aplica prin lumina dispozițiilor nelimitative ale art. 16 din Constituția României (care trebuie interpretate în concordanță cu normele convenționale), cât și, în principal, ale dispozițiilor, exempli gratia, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, art. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care interzic orice formă de discriminare în raport cu "orice criteriu" [art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000], "orice situație" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.), deci inclusiv cu privire la "beneficierea anterioară de finanțarea de la buget a unui program de licență".

În esență instanța de fond a reținut că, criteriul denumit sugestiv "subvenționare anterioară similară" nu poate sta decât la baza diferențierii dintre categoria pe care o determină (categoria formată din cei care au beneficiat de o subvenționare pentru un program de licență) și o altă categorie (formată din cei care nu au beneficiat de o asemenea subvenționare), dar ai căror apartenenți se aflau în aceeași situație de, in genere, accedere la dreptul fundamental la educație, iar in concreto de înscriere la examenul de admitere pentru un program de licență (înscriere, respectiv accedere a căror diferențiere era permisă legal strict în funcție de forma aferentă: subvenționată sau taxată).

Instanța de fond a mai reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 întrucât aceste norme legale exceptează de la caracterul contravențional-discriminatoriu acele situații asociate dreptului instituției de învățământ de a refuza înscrierea sau admiterea unei persoane ale cărei cunoștințe ori rezultate anterioare nu corespund standardelor sau condițiilor de înscriere cerute pentru accesul în instituția respectivă, atât timp cât refuzul nu este determinat de orice criteriu de discriminare [prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) din ordonanța națională, respectiv la art. 14 din C.E.D.O. și art. 2 din D.U.D.O.], deci inclusiv cu privire la "beneficierea anterioară de finanțarea de la buget a unui program de licență".

Or, în cazul de față la baza refuzului acceptării candidatului la examenul de admitere în învățământul superior a stat exact un criteriu de tipul celor la care fac referire sintagmele de ordin juridic "orice criteriu" [art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000], "orice situație" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.).

Pentru aceste motive instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, din trei perspective:

Astfel, dintr-o primă perspectivă, susține recurenta-reclamantă, că instanța de fond nu a dat eficiență în plan procesual apărării instituției noastre în ce privește lipsa de locuri subvenționate de la bugetul de stat.

În conformitate cu prevederile Legii educației naționale nr. 1/2011 în forma în vigoare la momentul săvârșirii comportamentului pretins discriminatoriu al Academiei (luna iulie 2013) orice persoană poate beneficia de subvenție de la bugetul de stat pentru a urma un singur program de studii universitare de licență; persoanele care au urmat o perioadă de studii sau un ciclu complet de studii universitare de licență în regim subvenționat (pe locuri bugetate) nu mai pot beneficia de o a doua subvenție în același scop și pe cale de consecință nu pot să urmeze cursurile unui nou program de studii universitare de licență pe locurile subvenționate bugetate"). Această prevedere legală a fost învederată atât C.N.C.D., cât și instanței de fond.

Față de această prevedere legală, susține recurenta-reclamantă, instanța de fond a acceptat că persoana care a beneficiat de subvenție de la buget pentru a urma un program de studii universitare de licență nu mai poate beneficia de o a doua astfel de subvenție pentru a urma un nou program de licență tot pe locuri bugetate și în mod corect a apreciat că "cel care a beneficiat anterior de o subvenționare similară are dreptul (sau "vocația legitimă") de a candida la admiterea pentru un loc nesubvenționat (cu taxă)".

Totodată, mai arată recurenta-reclamantă că singurele locuri nesubvenționate de la bugetul de stat (cu taxă) scoase la concurs de Academie au fost cele de la Facultatea de Arhivistică, în condițiile în care persoana ale cărei drepturi constituționale pretinde C.N.C.D. că noi i le-am fi încălcat a solicitat expres înscrierea la concursul de admitere pe locurile exclusiv subvenționate (bugetate) de la o altă facultate din cadrul universității noastre și anume Facultatea de Poliție, care nu avea repartizate prin hotărâre a Guvernului locuri nesubvenționate (cu taxă).

Deși Academia a învederat aceste aspecte atât persoanei în cauză, cât și C.N.C.D. (cu ocazia analizării petiției) cât și instanței de fond (cu ocazia judecării acțiunii noastre), aceasta din urmă se mărginește să remarce, precum C.N.C.D., că "instituția reclamantei nu s-a pus de acord cu exigențele legii și, în consecință l-a privat pe petent de dreptul de a participa, în condiții de nediscriminare, la concursul de admitere pentru programul de licență (în speță pentru un loc. nesubvenționat)".

Ori este evident că Academia nu avea dreptul legal să scoată la concurs la Facultatea de Poliție locuri nesubvenționate (cu taxă) atâta vreme cât, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 268/2013 privind aprobarea cifrelor de școlarizare pentru învățământul preuniversitar și superior de stat în anul școlar/universitar 2013-2014 instituția noastră nu avea aprobate astfel de locuri Ia facultatea respectivă. Aceste aspecte sunt recunoscute inclusiv de persoana pretins vătămată a cărei petiție a stat la baza adoptării Hotărârii C.N.C.D. atacată ca nelegală și netemeinică, prin aceea că cel în cauză a solicitat expres înscrierea sa la concursul de admitere la Facultatea de Poliție pe unul din locurile nesubvenționate (bugetate) și nu pe un loc. subvenționat (cu taxă).

Prin conduita sa, sancționată în mod nelegal și neîntemeiat de C.N.C.D., Academia nu i-a contestat persoanei în cauză nici o clipă dreptul la educație și la înscrierea la un program de studii universitare, ci doar a condiționat înscrierea pe locurile subvenționate (bugetate) a tuturor candidaților, fără discriminare, de aspectul ca aceștia să nu mai fi beneficiat anterior de subvenție de la bugetul de stat pentru un astfel de program, întrucât în conformitate cu prevederile legale aceștia nu mai puteau beneficia și de a doua subvenție în același scop.

Contrar instanței de fond, care în mod greșit reține faptul că Academia nu s-ar fi pus de acord cu exigențele legii, subliniem că, dimpotrivă, în stricta observare și aplicare a prevederilor legale instituția noastră a scos la concurs exclusiv acele locuri care i-au fost aprobate prin hotărâre de guvern. Este evident că, abia prin scoaterea la concurs a unor locuri nesubvenționate de la bugetul de stat, în contra hotărârii de guvern mai susmenționate, instituția noastră ar fi încălcat prevederile legale în vigoare - lucru care însă nu s-a întâmplat. În aceste condiții, constatăm că susținerea instanței de fond relativ la încălcarea legii de către Academie nu este fundamentată.

De asemenea, recurenta-reclamantă constată că întreaga motivație a instanței de fond este construită pe "vocația legitimă a oricărei persoane care a beneficiat anterior de subvenționare de la bugetul de stat de a candida la admiterea pentru un loc. nesubvenționat". În mod evident această vocație legitimă nu poate fi reținută însă și candidaților care solicită înscrierea pe locurile exclusiv subvenționate (bugetate). Precizăm că nicăieri în motivarea sentinței atacate, instanța de fond nu menționează vocația persoanei care a beneficiat anterior de subvenționare de la bugetul de stat de a candida pentru un loc. subvenționat (bugetat) și nici obligația Academiei de a accepta înscrierea acestei persoane pe un astfel de loc.

Cea de-a doua critică decizia instituției de a condiționa accesul la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență pe locuri subvenționate (bugetate) de îndeplinirea revederii legale menționate care introduce principiul unicei subvenții de la buget își are originea în necesitatea aplicării unei prevederi legale dintr-o lege organică și nu se circumscrie ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În acest context, având în vedere faptul că textul invocat cuprinde o enumerare de strictă aplicare și interpretare, susține recurenta-reclamantă, este evident că în mod greșit C.N.C.D., prin adăugare nepermisă la normele legale, a interpretat în mod nelegal și netemeinic conduita Academiei ca fiind discriminatorie.

În acest sens, solicită a se avea în vedere că C.N.C.D. a aplicat o sancțiune contravențională instituției noastre, așadar a constatat că Academia de Poliție a săvârșit o faptă din sfera ilicitului contravențional.

Contravenția se individualizează față de alte fapte ilicite prin trăsăturile sale generale care se desprind din definiția legală și prin particularitățile de reglementare în dreptul obiectiv, deoarece aceasta este o forma distinctă de ilicit și constituie unicul temei al răspunderii contravenționale. Criteriile de diferențiere cele mai importante sunt sistemul sancționator și procedura aplicabilă constatării și sancționării contravențiilor, care diferă de procedura aplicabila în cazul sancționării altor fapte ilicite.

Este demn de remarcat că, până la dezincriminarea contravențiilor ce a avut loc. prin Decretul nr. 184/1954, acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal, considerat ca fiind cel mai puțin grav. Prin reglementarea actuală a contravenției, această remarcă nu mai poate fi susținută, deoarece multe contravenții sunt sancționate mai sever decât unele infracțiuni. Nu se poate face abstracție de natură penală a contravenției și, implicit, de multiplele asemănări care există între cele două forme de ilicit.

În esență, între contravenție și infracțiune există mai multe alte asemănări decurgând din originea comună și natură juridică apropiată, asemănări care justifică latura penală pe care o prezintă contravenția. De exemplu, ambele fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor asemenea valori și implică vinovăția autorului lor. Infracțiunea presupune de regulă intenția ca formă a vinovăției, în cazul contravenției fiind irelevant gradul de vinovăție. Este demn de subliniat că, și în ceea ce privește contravenția își are aplicabilitatea principiul legalității stabilirii și sancționării contravenției, identic, ca esență, cu principiul legalității incriminării consacrat de dreptul penal. Așadar atât contravențiile cât și infracțiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme juridice.

Revenind la speța dedusă judecății, susține recurenta că instanța de fond a ignorat principiul general de drept nullum crimen sine lege consacrat atât în materia ilicitului penal, cât și în materia contravenționalului. Ori, este evident că, dacă textul legal nu incriminează un anumit comportament, este interzis organului de constatare ca. prin recurgerea la analogie, să stabilească în mod arbitrar și discreționar că respectivul comportament este culpabil în sensul ilicitului contravențional.

Cu alte cuvinte, așa cum instanța de judecată nu ar putea să pedepsească pe cineva pentru o faptă neprevăzută de legea penală (motiv înscris expres în art. 16 C. proc. pen. ca impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale), nici organul competent din punct de vedere administrativ nu poate să constate săvârșirea unei contravenții neprevăzute expres de legea contravențională.

În aceste condiții, apreciază recurenta-reclamantă că nu poate fi primită interpretarea instanței de fond care, sub pretextul transpunerii acquis-ului comunitar în legislația românească prin O.G. nr. 137/2000 într-o manieră exhaustivă, ignoră una dintre ideile directoare al dreptului penal și contravențional și anume că orice faptă penală ori contravențională trebuie definită/prevăzută de textul legal.

În concluzie, se poate constata că prin pct. 5 din hotărârea atacată, C.N.C.D. încadrează în mod eronat pretinsa conduită discriminatorie a Academiei prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care dispoziții legale invocate de organul constatator nu definesc conduita Academiei drept contravenție. în consecință, C.N.C.D. a aplicat practic Academiei o sancțiune contravențională, fără însă a indica în actul constatator contravenția pretins săvârșită.

În atare condiții, apreciază că scopul educativ-preventiv al sancțiunii contravenționale nu mai este atins, întrucât deși organul constatator aplică o sancțiune, nu explică în ce anume ar trebui să constea conduita dezirabilă legal și social a contravenientei, astfel încât conduita contravențională să nu se mai repete.

Privitor la cea de-a treia critică adusă hotărârii instanței de fond, susține recurenta-reclamantă că, în mod greșit instanța de fond a înlăturat susținerile acesteia în ce privește emiterea Hotărârii nr. 40/2014 în afara termenului strict prevăzut de O.G nr. 137/2000.

Astfel, instanța recurge la distincția dintre prezentul simplu al verbului "a adopta" în formularea "se adoptă" din art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și viitorul simplu al aceluiași verb considerând că "dacă legiuitorul ar fi dorit să dea caracter imperativ textului de lege ar fi folosit enunțul se va adopta (...)". O asemenea argumentație, deși în aparență face trimitere la stilul de redactare al actelor normative și, în aparență, la efectul de imperativ impersonal creat în textele normative de utilizarea indicativului viitor prezent, nu poate fi reținută în cazul de față întrucât este evident că norma legală respectivă are un caracter imperativ. Faptul că nu este prevăzută o sancțiune pentru conduita contrară ipotezei normei, nu transformă norma imperativă într-una dispozitivă. Esențial rămâne faptul că organul sancționator, C.N.C.D. nu și-a respectat propria procedură la momentul adoptării unei sancțiuni împotriva Academiei.

Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărarea intimatului

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în înțelesul art. 205 C. proc. civ., ci doar Note scrise, solicitând respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță.

Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 ianuarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 martie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" împotriva sentinței nr. 1738 din 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate de intimatul-pârât și raportat la prevederile legale incidente în cauză cât și la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză vizează încadrarea situației în care unei persoane îi este refuzată înscrierea la concursul de admitere pentru programul de studii de licență la Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" în raport de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, în noțiunea de discriminare, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) și (2).

În conformitate cu prevederile Legii educației naționale nr. 1/2011 (forma în vigoare la momentul săvârșirii comportamentului pretins discriminatoriu al recurentei-reclamante) orice persoană poate beneficia de subvenții de la bugetul de stat pentru a urma un singur program de studii universitare de licență iar persoanele care au urmat o perioadă de studii sau un ciclu complet de studii universitare de licență în regim subvenționat nu mai pot beneficia de o a doua subvenție în același scop și în consecință nu pot să urmeze cursurile unui nou program de studii universitare de licență pe locurile subvenționate.

Potrivit dispozițiilor H.G. nr. 268/2013 privind aprobarea cifrelor de școlarizare pentru învățământul preuniversitar și superior de stat în anul 2013-2014 Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" nu a avut aprobate locuri subvenționate la Facultatea de Poliție, singurele locuri cu taxă scoasă la concurs fiind cele de la Facultatea de Arhivistică.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză recurenta-reclamantă a precizat petentului posibilitatea acestuia de ase înscrie la concurs pentru locurile subvenționate din cadrul acestei din urmă facultăți însă aceasta a solicitat în mod expres înscrierea pe locurile subvenționate din cadrul Facultății de Poliție.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că în mod greșit s-a reținut prin sentința recurată că reclamanta nu ar fi respectat exigențele legale și l-ar fi privat pe petent de dreptul acestuia de participa în condiții de nediscriminare la concursul de admitere pentru programul de licență, în speță pe un loc. nesubvenționat.

În fapt, refuzul înscrierii petentului s-a datorat respectării stricte a prevederilor legale de către recurenta-reclamantă, în sensul că pentru Facultatea de Poliție au fost scoase exclusiv locurile aprobate prin H.G. nr. 268/2013, toate acestea fiind subvenționate.

Din această perspectivă dar și în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că decizia autorității recurente de a condiționa accesul la concursul de admitere la programul de studii universitare de licență pe locuri subvenționate (bugetate) de îndeplinirea prevederilor legale care impun principiul unicei subvenții de la buget, ar fi discriminatorie.

În fapt, concluzie care se impune contrar celor reținute de judecătorul fondului este aceea că în raport de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 (în vigoare la data înscrierii petentului), dar și de dispozițiile H.G. nr. 268/2013 conform cărora Academia avea alocate doar locuri subvenționate la Facultatea de Poliție, refuzul autorității este justificat.

Problema imposibilității admiterii la programe de studii universitare de licență pe locuri bugetate a unor persoane care au beneficiat anterior de subvenție de la bugetul de stat a fost soluționată ulterior de către legiuitor prin completarea cadrului normativ potrivit O.U.G. .nr. 49/2014 prin art. I pct. 42, respectiv prin introducerea după alin. (6) al art. 142 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale a trei noi alineate, respectiv (61), (62) și (63) care reglementează posibilitatea legală de a achita contravaloarea subvenției primite anterior.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (61) "Persoana care a beneficiat gratuit de școlarizare în cadrul unui program de studii universitare finanțate de la bugetul de stat are, în condițiile legii, dreptul de a urma un alt program de studii universitare în cadrul aceluiași ciclu de studii universitare:

a) în regim de taxă, dacă instituția de învățământ superior organizează programul și în acest mod;

b) în regim gratuit, cu finanțare de la bugetul de stat, în condițiile în care persoana achită contravaloarea serviciilor de școlarizare de care a beneficiat anterior cu finanțare de la bugetul de stat, integral sau parțial în cazurile în care programul de studii la care a fost admis este organizat doar cu finanțare integrală de la buget."

(62) "Încasarea sumei reprezentând contravaloarea serviciilor de școlarizare se realizează de către instituția de învățământ superior de stat care a asigurat școlarizarea aceasta având totodată dreptul de a stabili ca plata efectivă a sumei să se realizeze și în tranșe/rate. Sumele încasate se fac venit la bugetul de stat".

(63) "Cu ocazia înmatriculării persoanei prevăzută la alin. (61) prezintă dovada că a efectuat/efectuează plata prevăzută la alin. (62)."

Tot în sensul completării cadrului normativ aplicabil a fost, potrivit adoptat și pct. 35 al art. I din aceeași O.U.G. nr. 49/2014, potrivit căruia Legea educației naționale nr. 1/2011 se modifică și se completează după cum urmează (…) "35. La art. 119, după alin. (3) se introduce un nou alin. (4) potrivit căruia "În temeiul principiului autonomiei universitare, instituțiile de învățământ superior de stat au dreptul să stabilească și să încaseze sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de școlarizare pentru persoanele înmatriculate la studii și care au beneficiat anterior gratuit de școlarizare în cadrul unui alt program de studii universitare în cadrul aceluiași ciclu de studii universitare finanțate de la bugetul de stat".

Din perspectiva acestor noi prevederi legale instanța de control judiciar constată că nu pot fi reținute ca fiind întrunite în speță elementele constitutive ale discriminării astfel cum sunt acestea definite prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, iar completările dispozițiilor legale ale art. 142 din Legea rnr. 1/2011 care nu erau în vigoare la momentul refuzului de înscriere confirmă inexistența unei discriminări în lipsa unei reglementări legale necesare.

Cu alte cuvinte, nu se poate reține și sancționa contravențional comportamentul autorității reclamante care a procedat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul respectiv.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de toate aceste considerente Înalta Curte constată că în cauză este fondat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursul formulat, va casa sentința recurată.

Totodată va fi admisă acțiunea formulată de reclamanta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", dispunând anularea Hotărârii nr. 40 din 22 ianuarie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" împotriva sentinței nr. 1738 din 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată, admite acțiunea și anulează Hotărârea nr. 40 din 22 ianuarie 2014 emisă de Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.