ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2402/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Municipiul Brăila a solicitat anularea Hotărârii nr. 251/30.04.2014, emisă de pârâtul Colegiul Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 1304 din 08.05.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, excepția nulității Hotărârii nr. 25/30.04.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, invocate de reclamant, precum și acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Brăila, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței civile nr. 1304 din 08.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Municipiul Brăila, care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din Noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant a arătat că, în mod eronat instanța de fond a reținut că nu se poate invoca nulitatea Hotărârii nr. 251/30.04.2014, deoarece termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 20 alin. (7), este un termen de recomandare pentru care, în cazul nerespectării, nu sunt prevăzute sancțiuni.

Art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prevede că:

"în cazul în care la săvârșirea unei contravenții au participat mai multe persoane, sancțiunea se va aplica fiecăreia separat", aspect ce nu a fost avut în vedere de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în soluționarea dosarului nr. x/2012.

În legătură cu excepția prescripției așa-zisei contravenții, recurentul-reclamant a susținut că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit cărora aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, considerând că neasigurarea condițiilor de transport a persoanelor cu dizabilități locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenție continuă.

În ceea ce privește inexistența contravenției, recurentul-reclamant consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 448/2006 pentru luarea măsurilor de adaptare a mijloacelor de transport în comun a fost 31.12.2010, iar acesta nu procedat la asigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, faptă ce constituie discriminare și este sancționată cu amendă contravențională de 2000 RON.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 27 aprilie 2017, având în vedere că în raport s-a apreciat că recursul este admisibil, s-a considerat, de către toți membrii completului că, față de obiectul pricinii, anulare act administrativ, neexistând o jurisprudență constantă la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul nu poate fi soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau (6) din C. proc. civ. și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 23.06.2017, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, în raport de înscrisurile depuse la dosar și prin prisma criticilor expuse în cererea de recurs, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la susținerile recurentului-reclamant privind tardivitatea adoptării Hotărârii nr. 215/2014, ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, se constată că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 20 alin. (7) din O.U.G. nr. 137/2000, "Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării."

Înalta Curte constată că termenele prevăzute de textele de lege mai sus citate sunt termene de recomandare a căror nerespectare pot atrage sancțiunea nulității numai în măsura în care se aduce subiectului de drept o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Or, în cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unei asemenea vătămări care să fi fost generată de nerespectarea termenelor în discuție.

Într-adevăr, în cuprinsul Hotărârii nr. 251/30.04.2014 se menționează că pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a înregistrat dosarul nr. x/2012, având ca obiect petiția nr. x/17.07.2012, referitoare la neasigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, încălcarea dreptului la demnitate prin modul în care persoanele cu dizabilități locomotorii sunt obligate să utilizeze transportul în municipii, reședințe de județ, neluarea unor măsuri concrete pentru facilitatea accesului persoanelor cu dizabilități locomotorii la transportul local, însă, depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 este justificată de complexitatea verificărilor efectuate în cazul a 41 de municipii cu privire la asigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor potrivit cărora:

"în cazul în care la săvârșirea unei contravenții au participat mai multe persoane, sancțiunea se va aplica fiecăreia separat".

Și această critică este neîntemeiată.

Din interpretarea dispozitivului Hotărârii nr. 251/30.04.2014 rezultă că, amenda contravențională în valoare de 2.000 RON s-a aplicat față de fiecare persoană responsabilă de neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, după cum urmează: primarul general din București și primarii din: Alba Iulia, Alexandria, Arad, Baia Mare, Bacău, Bistrița, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Călărași, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Drobeta Turnu Severin, Focșani, Galați, Giurgiu, Iași, Oradea, Piatra Neamț, Ploiești, Reșița, Satu Mare, Slatina, Tîrgoviște, Tîrgu Jiu, Tîrgu Mureș, Tulcea, Vaslui, Zalău, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (republicată).

Concluzionând, Înalta Curte constată că amenda contravențională a fost aplicată separat, cu respectarea dispozițiilor legale, iar nu în solidar.

Prin cea de-a treia critică, referitoare la excepția prescripției răspunderii contravenționale, recurentul-reclamant a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit cărora aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, iar instanța de fond în mod greșit a considerat că neasigurarea condițiilor de transport a persoanelor cu dizabilități locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenție continuă.

Conform art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri:

a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Aceste dispoziții legale ar fi trebuit coroborate cu dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a din același act normativ potrivit cărora:

"Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010 autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun, aflate în circulație".

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că neasigurarea condițiilor de transport a persoanelor cu dizabilități locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenție continuă, fiind incidente prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2011.

Prin ultima critică a motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut inexistența contravenției. În acest sens, partea a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 448/2006 pentru luarea măsurilor de adaptare a mijloacelor de transport în comun a fost 31.12.2010, iar recurentul nu și-a îndeplinit această obligație în termen, cu consecința neasigurării condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, faptă ce constituie discriminare și este sancționată cu amendă contravențională de 2000 RON.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, deși a invocat inexistența contravenției, nu a făcut dovada respectării dreptului la demnitate al persoanelor cu dizabilități prin modul în care acestea sunt obligate să utilizeze transportul în comun în municipiul Brăila.

Neluarea măsurilor stabilite în concret prin Legea nr. 448/2006 pentru facilitarea accesului acestora la transportul local, începând cu anul 2006 și continuat până în anul 2014, precum și îndeplinirea acestei obligații numai în procent de 55%, conturează săvârșirea unei contravenții continue.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, este corectă concluzia primei instanțe în sensul că neîndeplinirea acestei obligații, cu consecința neasigurării condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborate cu art. 10 lit. g și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, art. 9, art. 19 și 20 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010 și, totodată, constituie contravenție, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cuantumul minim al amenzii prevăzute de lege fiind de 2.000 RON în cazul în care discriminarea vizează un grup de persoane.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Brăila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Brăila împotriva sentinței civile nr. 1304 din 08 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.