ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2913/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Departamentul de Informații și Protecție Internă și Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea Deciziei de imputare nr. x din data de 12.03.2014, emisă de către pârâta Departamentul de Informații și Protecție Internă;

- anularea Hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Departamentului de Informații și Protecție Internă nr. x din data de 04.06.2014;

- anularea Hotărârii nr. 116 din data de 08.09.2014 emisă de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

- exonerarea reclamantului de la plata cheltuielilor stabilite prin Decizia de Imputare nr. x, din data de 12.03.2014, emisă de către pârâta Departamentul de Informații și Protecție Internă;

- suspendarea executării pornite în baza Deciziei de Imputare nr. x din data de 12.03.2014 de către organele fiscale ale ANAF până la soluționarea definitivă a cauzei în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, pentru prevenirea unei pagube iminente;

- restabilirea situației anterioare, în sensul restituirii sumelor de bani executate de către organele fiscale ca urmare a punerii în executare a Deciziei de imputare nr. x din data de 12.03.2014;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

- în subsidiar, modificarea în parte a Deciziei de imputare nr. x din 12.03.2014, în sensul reducerii sumei de 21.538,32 RON, având în vedere că suma nu corespunde costurilor reale suportate de către Academia de Poliție.

Prin Sentința civilă nr. 2770 din 28.10.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Departamentul de Informații și Protecție Internă și Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 2770 din 28.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamantul A.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în cauză, s-a constatat că deși recurentul reclamant nu a invocat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la care instanța de recurs urmează a-l analiza.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, următoarele critici și susțineri cu privire la hotărârea instanței de fond au fost înfățișate de către recurentul reclamant:

- în mod greșit instanța de fond a respins cererea formulată, întrucât, raportat la data emiterii deciziei de imputare, dispozițiile art. 55 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 114/2013 sunt aplicabile în cauză, rezultând ca această decizie a fost emisă tardiv, impunându-se astfel anularea actului;

- în mod eronat instanța de fond a reținut ca reclamantul nu ar fi fost discriminat în raport cu absolvenții promoției 2013 ai Academiei de poliție, în ceea ce privește exonerarea de la plată a celor care își dădeau demisia anterior perioadei contractuale de 10 ani; se impunea a fi reținută în cauză și lipsa totală de previzibilitate a O.U.G. nr. 65/2013, în măsura în care, deși emiterea sa nu a fost cauzată de aceleași motive ca și O.U.G. nr. 54/2011, a fost urmărit același scop, respectiv exonerarea de la plata cheltuielilor de școlarizare, aplicată însă în mod discriminatoriu, diferit, în raport de anul absolvirii Academiei de Poliție;

- se impunea a se constata că prin emiterea Adresei nr. x din data de 18.12.2013, prin care MAI nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea O.U.G. nr. 65/2013, și prin emiterea deciziei de imputare, a fost încălcat Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- în mod neîntemeiat a respins instanța de fond și cererea subsidiară de reducere a cheltuielilor legate de școlarizare întrucât, din cuprinsul actelor dosarului rezulta, în opinia recurentului, reducerea costurilor privind echipamentul, la valoarea lor totală de achiziție, respectiv de la 3.701,04 RON la 2755,83 RON, iar în ceea ce privește cheltuielile de cazare, nu pare echitabil ca în cadrul acestora să fie incluse cheltuielile legate de întreținerea spațiilor cu destinație sportivă, terenuri, bazine de înot, pe considerentul că acestea fac parte de asemenea din cheltuielile de școlarizare, fiind direct legate de procesul de învățământ, mai cu seamă că la bazinul de înot s-a renunțat în anul 2008;

- se solicita astfel, ca în măsura în care intimații nu pot oferi probe pertinente cu privire la cuantumul pretins al cheltuielilor privind cazarea, și în măsura în care nu se dispune anularea actului administrativ, ca fiind tardiv trimis, ori pentru aplicarea unui tratament discriminatoriu, să fie modificată decizia de imputare în sensul exonerării recurentului de la plata sumei de 8.956,95 RON, reprezentând așa zise cheltuieli de cazare, ca nedovedite, în opinia recurentului.

În cauză au formulat întâmpinări la motivele de recurs ale recurentului reclamant, intimații-pârâți Ministerul Afacerilor Interne (MAI) și Departamentul de Informații și protecție Internă (DIPI) care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, apreciată ca fiind legală și temeinică.

În cauză, în baza dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 09 noiembrie 2017, completul de filtru a dispus comunicarea raportului, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din Camera de Consiliu din data de 08 martie 2018, reținându-se că prin raportul întocmit s-a menționat că recursul a fost declarat admisibil în principiu, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul este nefondat pentru considerentele î n continuare arătate.

Cu titlul prealabil, Înalta Curte arată, astfel după cum s-a menționat și în raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului că, în ciuda faptului că recurentul reclamant nu a invocat în cererea de recurs, în mod expres, niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că susținerile și criticile înfățișate pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., și drept urmare din această perspectivă instanța de recurs le va examina.

Totodată, Înalta Curte arată, raportat la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., că nu se impune reluarea situației de fapt generatoare a litigiului de față, toate aceste aspecte fiind în mod evident cunoscute părților.

Trecând așadar la analiza efectivă a criticilor înfățișate de recurentul reclamant, instanța de control judiciar constată, raportat la structura propusă chiar de recurent, că printr-un prim set de susțineri și motive, recurentul, reiterând susținerile înfățișate și cu ocazia judecării în fond, a arătat că în mod greșit prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 55 alin. (1) din Instrucțiunile ministrului afacerilor Interne nr. 114/2013, privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse MAI, în condițiile în care, raportat la data emiterii deciziei de imputare, atare prevederi sunt incidente și conduc la concluzia tardivității emiterii respectivei decizii.

În acord cu cele înfățișate în mod coerent, riguros și cuprinzător argumentat de către judecătorul fondului prin considerentele sentinței atacate și contrar celor susținute de recurentul reclamant, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 55 alin. (1) din Instrucțiunile ministrului afacerilor Interne nr. 114/2013 nu sunt aplicabile în cauză, în ceea ce privește condiția ca hotărârea luată de comandantul competent a emite decizia de imputare, să fie deopotrivă emisă în interiorul termenului de 60 de zile de la data luării la cunoștință despre producerea pagubei, în condițiile în care, în mod evident prevalează, în cauză, cu forță juridică superioară, dispozițiile O.G. nr. 121/1998.

Instrucțiunile ministrului afacerilor Interne nr. 114/2013 reprezintă, în mod evident, un act normativ inferior din perspectivă juridică, comparativ cu O.G. nr. 121/1998, limitat strict la cadrul stabilit de această din urmă ordonanță, în baza și în aplicarea căreia au și fost emise, neputându-se ca atare reține ca fiind întemeiată susținerea reiterată în recurs, în sensul că respectivele dispoziții din instrucțiuni ar avea rol de interpretare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Drept urmare, susținerile recurentului privind pretinsa nerespectare de către instituția pârâtă a termenului legal de 60 de zile, pentru toate considerațiunile expuse în sentința atacată, pe care și instanța de control judiciar le împărtășește, sunt apreciate ca neîntemeiate și inapte în a conduce la concluzia emiterii tardive a Deciziei de imputare nr. x, la data de 12.03.2014, în condițiile respectării dispozițiilor art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998.

Nefondate sunt în opinia instanței de recurs și susținerile recurentului reclamant vizând pretinsa sa discriminare în raport cu absolvenții promoției 2013 ai Academiei de Poliție.

Recurentul reclamant a susținut și cu ocazia judecații în fond a cauzei că se află în aceeași situație juridică cu absolvenții promoției 2013 în condițiile în care cererea sa de încetare a raporturilor de serviciu cu ministerul a fost depusă anterior datei de 01.12.2013 și dată fiind pretinsa lipsa de previzibilitate a O.U.G. nr. 65/2013 precum și scopul urmărit de acest act normativ.

Instanța de control judiciar constată că și asupra acestor aprecieri și susțineri, reiterate prin cererea de recurs, judecătorul fondului a înfățișat un raționament amplu, coerent, cu trimiteri chiar la dispozițiile O.U.G. nr. 65/2013, în sensul că reclamantul nu se află în aceeași situație juridică cu absolvenții din promoția 2013 care au solicitat, în temeiul și în condițiile acelui act normativ, încetarea raporturilor de serviciu cu ministerul.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă o atare analiză, reținând în mod special conținutul preambulului O.U.G. nr. 65/2013 ce atestă că adoptarea acestui act normativ a fost generată de o situație excepțională, respectiv de efectele crizei economice asupra sistemului bugetar, care la rândul său a impus, în mod excepțional pentru absolvenții Academiei de Poliție promoția 2013, măsura exonerării de la plata cheltuielilor prevăzute de angajamentele încheiate potrivit legii, numai în măsura în care aceștia solicită încetarea raporturilor juridice avute cu Ministerul Afacerilor Interne într-o perioadă determinată, cuprinsă între data intrării în vigoare a ordonanței de urgență și data de 30 noiembrie 2013.

Scopul adoptării O.U.G. nr. 65/2013, astfel cum bine s-a arătat, nu a fost acela de a diminua, în mod general, efectivele din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și de a realiza economii bănești, ci acela de a amâna executarea de către minister a propriei obligații de angajare a absolvenților din promoția 2013, urmărindu-se practic evitarea situațiilor în care MAI ar fi fost pus în imposibilitatea de a acorda salariile angajaților săi.

În mod evident, situația juridică a recurentului reclamant nu se circumscrie unui atare scop.

Totodată, dată fiind natura excepțională a măsurii adoptate ca și categoria expres arătată avută în vedere, respectiv promoția absolvenților 2013, categorie din care recurentul nu face parte, și Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o identitate de situații și respectiv de regim juridic aplicabil situației recurentului reclamant și absolvenților din promoția 2013 și drept urmare diferența de tratament juridic apare ca fiind justificată și nicidecum discriminatorie.

Cu alte cuvinte nu se poate reține că reclamantul, care a urmat cursurile de zi ale Facultății de Drept a Academiei de poliție Alexandru Ioan Cuza București, în perioada anilor 2006 - 2010, numit apoi în funcția de subinspector de poliție la DIPI - serviciul Județean de Informații și Protecție internă Iași începând cu data de 16.07.2010 și, în fine, declarat admis în urma concursului organizat de INM în perioada august - septembrie 2013, dobândind astfel calitatea de auditor de justiție, s-ar afla într-o situație juridică echivalentă cu categoria subiecților de drept exonerați de la plata cheltuielilor de școlarizare, la care face trimitere expresă și cărora li se adresează, fără echivoc, O.U.G. nr. 65/2013.

Astfel cum Înalta Curte a statuat deja în jurisprudența sa, în acord cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori de câte ori există o justificare obiectivă și rezonabilă și se urmărește un interes legitim, nu se poate reține existența unei discriminări, situații obiectiv diferite impunând și justificând instituirea unor tratamente juridice diferențiate.

Prin urmare reținând că în mod corect judecătorul fondului a stabilit că în cauză nu se pune problema existenței unei situații discriminatorii după cum nu se poate reține în sarcina autorităților pârâte nici încălcarea prevederilor Protocolului nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează a fi respinse ca nefondate și aceste critici ale recurentului.

În fine, nefondate sunt în opinia instanței de control judiciar și criticile vizând respingerea de către prima instanță a cererii subsidiare formulată în cauză, de reducere a cheltuielilor de școlarizare efectuate de MAI cu pregătirea recurentului reclamant.

Instanța de fond a analizat prin sentința atacată și cererea subsidiară a reclamantului de reducere a cheltuielilor de școlarizare ce i-au fost imputate, răspunzând punctual susținerilor privitoare la cuantumul cheltuielilor de echipament, al cheltuielilor de cazare și a cheltuielilor cu hrana.

Prin actele atacate s-a arătat că valoarea pagubei constatate în urma efectuării cercetării administrative este de 21.538,32 RON, reprezentând cota parte aferentă unei perioade de 2383 zile din perioada de 10 ani, timp neefectuat în unitățile și garnizoanele în care a fost încadrat sau mutat ulterior în raport de nevoile Ministerului Afacerilor Interne, conform angajamentului încheiat în acest sens.

Raportat la conținutul procesului-verbal de cercetare administrativă ca și la întreaga documentație aflată la dosar, incluzând relațiile suplimentare solicitate de către instanță (a se vedea în acest sens relațiile și răspunsul depuse la dosar fond), se reține așadar că suma totală imputată a fost stabilită conform formulelor de calcul precizate în ordinele arătate, respectiv art. 9 din Ordinul MAI nr. 1122/05.01.2006, pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea creditelor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate, precum și art. 17 din H.G. nr. 294/2007, privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza din cadrul Ministerului afacerilor Interne.

Relațiile furnizate, sus arătate, indică, odată cu sumele înfățișate, și precizarea că în ceea ce privește cheltuielile de întreținere ocazionate de școlarizare, cu cazarea, reglementările incidente, respectiv art. 17 din H.G. nr. 294/2007 nu prevăd ca la stabilirea cheltuielilor de cazare să fie deduse zilele de vacanță, de concediu sau de permisii, iar cu privire la alocarea la drepturile de hrană a fost avut în vedere carnetul cu note de efective, zilnic, pe durata celor patru ani de studii, conform tabelului deopotrivă anexat.

Prin urmare, reținându-se așadar că prin cererea de recurs de față, raportat la normele legale sus-enunțate ca și la modalitatea de calcul prezentată pentru fiecare categorie de cheltuieli, recurentul reclamant nu a înfățișat aspecte noi, suplimentare, care să conducă la concluzia ca instanța de fond ar fi nesocotit sau ar fi aplicat greșit normele legale incidente, astfel cum au fost acestea explicitate și de autoritățile pârâte, la solicitarea instanței, hotărârea pronunțată fiind legală și sub acest aspect, vor fi respinse ca neîntemeiate și toate criticile subsumate capătul de cerere subsidiar din acțiunea reclamantului, vizând reducerea cuantumului sumelor imputate.

Prin urmare, față de toate considerentele sus-arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant, confirmând totodată legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2770 din 28.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2018.

Procesat de GGC - NN