ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1561/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Departamentul de Informații și Protecție Internă, următoarele:

- anularea Deciziei de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către pârâta Departamentul de Informații și Protecție Internă;

- anularea Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului de Informații și Protecție Internă nr. 1139495 din data de 06.06.2014;

- anularea Hotărârii nr. 118 din data de 08.09.2014 emisă de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

- anularea Adresei nr. 1037707 din data de 18.12.2013 emisă de către Departamentul de Informații și Protecție Internă;

- exonerarea de la plata cheltuielilor stabilite prin Decizia de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2013 de către pârâta Departamentul de Informații și Protecție Internă.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 172 din 7 aprilie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata către pârâtul M.A.I. - D.I.P.I. a sumei de 331 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că instanța consideră că dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut de art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002 și pentru următoarele considerațiuni: bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Auditorii de justiție nu pot fi asimilați integral magistraților în privința drepturilor și a obligațiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, pentru că nu există o astfel de reglementare. Analizându-se conținutul deciziei de imputare, prima instanță a constatat că nu rezultă nemotivarea acesteia. Totodată, a reținut că decizia de imputare a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) și art. 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul-verbal de constatare administrativă din 07.03.2014 încheiat la comisia de cercetare administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de 18.986,64 RON.

S-a mai arătat că, pe întreg parcursul cercetării administrative au fost respectate normele procedurale impuse de O.G. nr. 121/1998, Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 dar și dispozițiile cuprinse la art. 154 și următoarele din Noul C. proc. civ., ce reglementează citarea și comunicarea actelor de procedură reclamantul fiind cel care a refuzat să ia cunoștință de actele de cercetare administrativă și să răspundă solicitărilor comisiei, refuzând practic să-și exercite dreptul la apărare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului și arătând, în esență, următoarele:

- instanța de fond a reținut în mod greșit că nu a fost încălcat termenul imperativ de emitere a Deciziei de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, respectiv 60 de zile, prevăzut de Instrucțiunile nr. 114/2013.

- instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a fost discriminat în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 54/2011 și O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de școlarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, deși alte categorii de subiecți de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferența de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituția României și Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 și art. 20 din Constituția României.

- lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt și în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucțiunile nr. 114/2013, instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare.

- vătămarea constă în faptul că se face imposibilă apărarea sa în fapt și în drept, de vreme ce nu se cunoaște, în concret, fapta de care este răspunzător, unitatea în dauna căreia s-ar fi produs, înscrisul ce a stat la baza răspunderii sale, înscrisurile ce au stat la baza calculării prejudiciului, a procedurii urmate de membrii comisiei de a verifica temeinic în fapt și în drept împrejurările acestuia, a perioadei avute în calcul la determinarea prejudiciului, a întrunirii condițiilor răspunderii patrimoniale ca urmare a stabilirii legăturii de cauzalitate între faptă și rezultat în scopul contestării legalității cercetării administrative.

- stabilirea răspunderii materiale a recurentului-reclamant s-a făcut ca urmare a încetării raporturilor de serviciu ale acestuia cu DIPI, încetare care s-a produs începând cu data de 30.12.2013, însă Ordinul nr. II/5382 din 23 decembrie 2013 emis de MAI a fost înregistrat la DIPI la data de 07.01.2014 sub numărul 1137004.

- în ceea ce privește criticile recurentului-reclamant referitoare la presupusa lui discriminare, se arată că instanța de fond a statuat în mod corect că nu se poate reține existența dublei discriminări în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 și nici în raport cu prevederile O.U.G. nr. 65/2013, O.U.G. nr. 54/2011, întrucât situațiile de fapt și de drept sunt total diferite, textele de lege invocate de recurentul-reclamant nefiind incidente în cauză.

- cu privire la aspectele prezentate de recurentul-reclamant prin care se încearcă a se demonstra pretinsa încălcare a condițiilor de formă ale deciziei de imputare, se solicită menținerea soluției Curții de Apel Craiova de respingere a acestor susțineri, decizia fiind motivată atât în fapt cât și în drept.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul A. a înțeles să invoce puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4936 din 16 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul acestui dosar fiind contestația la executare a creanței ce izvora din cheltuielile de școlarizare constatate prin Decizia de imputare nr. 1138173 din 12.03.2014.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 8.12.2016, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din 16.02.2017, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 4 din O.U.G. nr. 65/2013, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la această excepție, prin motivele de recurs s-a susținut existența unei discriminări ce survine din obligarea la plata cheltuielilor de școlarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", deși alte categorii de subiecți de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferența de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituția României și Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 și art. 20 din Constituția României revizuită.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 65/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind încadrarea absolvenților Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", promoția 2013, prezenta ordonanță de urgență se aplică absolvenților Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", promoția 2013, pregătiți pentru nevoile Ministerului Afacerilor Interne.

Articolul 4 al aceluiași act normativ arată că absolvenții prevăzuți la art. 1, care solicită în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și data de 30 noiembrie 2013 încetarea raporturilor juridice avute cu Ministerul Afacerilor Interne, sunt exonerați de la plata cheltuielilor prevăzute de angajamentele încheiate potrivit legii. La data încetării raporturilor juridice cu Ministerul Afacerilor Interne, absolvenților prevăzuți la alin. (1) li se acordă grade militare în rezervă, în condițiile legii.

Constituția României consacră prin art. 146 lit. d) competența Curții Constituționale de a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

În materializarea acestei competențe, prevederile art. 29 alin. (1)-(5) din Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992 reglementează modalitatea practică de realizare a controlului de constituționalitate, părțile implicate în acest proces, procedurile de urmat, limitele în care pot acționa instanțele judecătorești și obligațiile legale ale acestora.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din lege, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei.

Se constată, așadar, că aceste prevederi statuează pe lângă competența exclusivă a Curții Constituționale de a soluționa excepția, și cadrul procesual în care aceasta poate fi ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească norma criticată - să fie în vigoare și să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În cauza de față, actele administrative atacate nu au avut ca fundament juridic dispozițiile art. 1 și ale art. 4 din O.U.G. nr. 65/2013 a căror neconstituționalitate se invocă, astfel încât aceste norme nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Or, instanța de contencios administrativ învestită cu analiza legalității unui act administrativ, are de examinat concordanța acestuia cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 29 alin. (5) din același act normativ, se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale a României.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Departamentul de Informații și Protecție Internă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către pârâta Departamentul de Informații și Protecție Internă, anularea Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului de Informații și Protecție Internă nr. 1139495 din data de 06.06.2014, anularea Hotărârii nr. 118 din data de 08.09.2014 emisă de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, anularea Adresei nr. 1037707 din data de 18.12.2013 emisă de către Departamentul de Informații și Protecție Internă și exonerarea de la plata cheltuielilor stabilite prin Decizia de Imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2013 de către pârâtul Departamentul de Informații și Protecție Internă.

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata către pârâtul M.A.I. - D.I.P.I. a sumei de 331 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale.

Astfel, recurentul-reclamant A. a urmat între anii 2008-2011 cursurile Facultății de Poliție din cadrul Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", specializarea Ordinea și Siguranța Publică.

La data de 24.08.2008 se încheie Angajamentul de școlarizare înregistrat sub nr. 5561 între recurentul-reclamant A., în calitate de student, și Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", prin care acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliție să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor și Reformei Administrative .

Totodată, recurentul-reclamant se obliga să restituie cheltuielile de întreținere efectuate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe timpul școlarizării, în cazul în care va fi îndepărtat din instituția de formare a ofițerilor de poliție pentru lipsa de interes la învățătură sau pentru abateri disciplinare, ori încetează școlarizarea la cererea sa, precum și în eventualitatea că nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul în condițiile alineatului precedent în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior.

Prin Ordinul M.A.I. nr. II/5382 din 23 decembrie 2013, s-a dispus în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. d) art. 70 și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Urmare a acestui fapt s-a dispus efectuarea cercetării administrative și a fost emisă Decizia de imputare nr. 1138173 din data de 12.03.2014 emisă de către Departamentul de Informații și Protecție Internă pentru suma de 18.986,64 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu școlarizarea sa.

Problema de drept ce se impune a fi rezolvată în prezenta cauză, decurgând din susținerile părților, este de a stabili caracterul actului intitulat "Angajament" și a obligațiilor ce decurg din acesta.

După cum s-a menționat mai sus, prin Angajamentul înregistrat sub nr. 5561 din 24 august 2008 Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" se obliga să suporte cheltuielile de școlarizare și întreținere ale recurentului reclamant, iar acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliție să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Or, art. 942 din C. civ., în vigoare la momentul semnării Angajamentului, definește contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânșii raporturi juridice". Factorul esențial al contractului este acordul de voință al părților - voința lor juridică.

În conformitate cu art. 969 din C. civ., "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Din acest principiu se desprind două idei: obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante.

Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părți dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerințele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerințele juridice ale respectării voințelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerințelor societății înseși, cerințe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.

Caracteristica esențială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin părților: fiecare dintre părți are, concomitent, față de cealaltă parte, calitatea de debitor, cât și pe aceea de creditor, obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, ambele obligații sunt interdependente.

Pornind de la aceste considerații generale și analizând obligațiile părților ce decurg din Angajamentul nr. 5561 din 24 august 2008, Înalta Curte reține că acest act juridic are natura unui contract sinalagmatic, iar încălcarea obligațiilor asumate atrage incidența răspunderii civile contractuale.

Răspunderea ce intervine în cazul nerespectării obligației asumate prin Angajament este totodată și o răspundere legală întrucât, potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens. Conform dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției. De asemenea, potrivit art. 3, 4 și 5 din același act normativ:

" Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinați legal cu atribuții privind formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, cât și pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terțelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituția publică de care aceștia aparțin. "

Din aceste dispoziții legale rezultă că această răspundere materială presupune săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă în cauza dedusă judecății nu există același tip de răspundere întrucât prejudiciul imputat intimatului reclamant rezultă din nerespectarea unei obligații contractuale ce a determinat incidența sancțiunii asumate prin Angajament. Așa fiind, nu toate prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, sunt aplicabile situației de față, întrucât, spre exemplu, nu se impune stabilirea persoanei care a săvârșit fapta ilicită, gradul de vinovăție al acesteia, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, etc., întrucât aceste elemente rezultă din angajamentul semnat.

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, Înalta Curte constată că prima critică a acestuia se referă la faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu a fost încălcat termenul imperativ de emitere a Deciziei de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, respectiv 60 de zile, prevăzut de Instrucțiunile nr. 114/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

Articolul 55 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, vine și explică textul ordonanței în sensul că, cercetarea administrativă și înregistrarea actului de cercetare, inclusiv hotărârea luată de către comandantul/șeful competent să emită decizia de imputare, se efectuează în cel mult 60 de zile de la data când acesta a luat cunoștință de producerea pagubei.

Față de aceste dispoziții legale, recurentul susține în mod eronat că în interiorul termenului de 60 de zile trebuie emisă și decizia de imputate.

Or, potrivit art. 70 lit. a) din Instrucțiunile nr. 114/2013, pe baza dosarului cercetării administrative și dacă aceasta este completă, comandantul/șeful competent poate hotărî obligarea la acoperirea pagubelor, restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, prin decizie de imputare, în cazul în care recuperarea nu s-a făcut prin angajament de plată în scris, și concomitent depunerea sumei în casierie.

De asemenea, în art. 25 alin. (1)-(4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor se prevede că:

" (1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor și serviciilor nedatorate, precum și obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.

(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau șeful unității a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă și constituie titlu executoriu.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau șeful unității, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau șeful eșalonului superior.

(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită și se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. "

În condițiile acestor reglementări legale, apare evident faptul că la momentul înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, dacă cercetarea este completă, comandantul sau șeful competent poate hotărî restituirea sumelor prin decizie de imputare, urmând ca decizia să fie emisă în termenul legal de 30 de zile.

Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că data constatării pagubei a fost 7.01.2014, respectiv data înregistrării Ordinului MAI nr. II/5382 din 23.12.2013 la DIPI, procesul-verbal de cercetare administrativă fiind înregistrat la data de 07.03.2014, cu respectarea termenului de 60 de zile, iar decizia de imputare a fost emisă la data de 12.03.2014 cu respectarea termenului de 30 de zile.

Cea de a doua critică a recurentului se referă la faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a fost discriminat în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 54/2011 și O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de școlarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, deși alte categorii de subiecți de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferența de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituția României și Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Dispozițiile O.U.G. nr. 54/2011 și O.U.G. nr. 65/2013 invocate de recurent nu sunt incidente în prezenta cauză, legiuitorul înțelegând să exonereze de la plata cheltuielilor de școlarizare anumite promoții de la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, pentru considerente financiar-bugetare, însă recurentul nu se încadrează în condițiile acestor acte normative.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 818/2008 Curtea Constituțională a statuat că un asemenea înțeles al dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că susținerea recurentului este nefondată.

O altă critică a recurentului se referă la lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt și în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucțiunile nr. 114/2013, instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare. Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (5) din Instrucțiunile nr. 114/2013, decizia de imputare se motivează temeinic, în fapt și în drept, și cuprinde, în mod obligatoriu, elementele indicate în anexa nr. 2.

Analizând Decizia de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde toate mențiunile prevăzute în anexa nr. 2 din Instrucțiunile nr. 114/2013.

Pe de altă parte, Decizia de imputare nr. 1138173 din 12 martie 2014 a fost emisă ca urmare a unei cercetări administrative în cadrul căreia recurentul a fost citat, invitat să își exprime un punct de vedere, fiind îndreptățit, potrivit legii, să ia cunoștință de conținutul cercetării și să își formuleze apărarea.

Așa fiind, recurentul nu mai poate susține că nu a cunoscut considerentele avute în vedere la emiterea acestui act administrativ și implicit că actul nu este motivat.

În fața instanței de recurs, recurentul A. a înțeles să invoce puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4936 din 16 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul acestui dosar fiind contestația la executare a creanței ce izvora din cheltuielile de școlarizare constatate prin Decizia de imputare nr. 1138173 din 12.03.2014.

În practica judiciară s-a statuat că între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Or, în cauza de față, nu poate fi incidentă puterea de lucru judecat de vreme ce, prin sentința menționată, instanța a apreciat doar că suma imputată nu este creanță fiscală, anulând titlul executoriu emis de organele fiscale și actele subsecvente. Judecătoria Craiova nu a făcut și nici nu era competentă să facă o analiză a legalității actelor administrative atacate în prezenta cauză, limitându-se a analiza doar procedura de executare.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 172 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă. Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 172 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2017.