ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3333/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 octombrie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Anticorupție și Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat: - anularea dispozițiilor art. 3 alin. (2) și art. 6 alin. (1) și alin. (2) lit. i) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne; - anularea dispozițiilor art. 28 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate; - anularea deciziei de imputare nr. x emisă de către Direcția Generală Anticorupție, a hotărârii nr. 509759/03.06.2014 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale Anticorupție și a hotărârii nr. 103/24.07.2014 a Comisiei de Jurisdicție a Imputaților din cadrul Ministerului Afacerilor Interne; - suspendarea punerii în executare a deciziei de imputare nr. x emisă de către Direcția Generală Anticorupție; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 903 din 31 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării deciziei de imputare nr. x emisă de către Direcția Generală Anticorupție, a hotărârii nr. 509759/3.06.2014 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale Anticorupție și a hotărârii nr. 103/24.07.2014 a Comisiei de Jurisdicție a Imputaților din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, precum și restituirea cheltuielilor de judecată efectuate. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele: 1. Instanța de fond a reținut în mod greșit că cercetarea administrativă s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor art. 23 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, respectiv că termenul de 60 de zile de efectuare a cercetării administrative a fost prelungit în mod valabil prin Raportul DGA nr. x/5.03.2014. În contra argumentelor reținute de instanța de fond pe acest aspect, recurentul reclamant arată că nu a contestat veridicitatea, autenticitatea și legalitatea Raportului nr. x/5.03.2014 emis de către Direcția Generală Anticorupție, prin care s-a prelungit termenul de cercetare administrativă ci, a susținut faptul că acesta are semnificația unei cereri prin care se solicită prelungirea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, neputând fi considerat act de prelungire a termenului de efectuare a cercetării administrative. Totodată, în ceea ce privește susținerea instanței că ar fi putut solicita pârâților să depună ordinul scris la care se referă art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, recurentul susține că a probat inexistența acestui ordin, aspect recunoscut de pârâta DGA prin adresa nr. x/2014, în cuprinsul căreia se arată că adresa nr. x/2014 privind transmiterea raportului la Direcția Generală de Management Resurse Umane, nu este înregistrată la o unitate a Aparatului Central al Ministerului Afacerilor Interne. Mai arată recurentul că prezumția de veridicitate, autenticitate și legalitate a Raportului nr. x/5.03.2014 emis de către Direcția Generală Anticorupție nu este suficientă pentru a concluziona că termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a fost prelungit în mod legal. Astfel, conform art. 110 alin. (1) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 este unul de prescripție, iar conform art. 110 alin. (2) din aceleași Instrucțiuni, nerespectarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, înlăuntrul cărora trebuie să se execute cercetarea administrativă și să se emită decizia de imputare "duce la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei". Având în vedere aceste dispoziții, rezultă că prelungirea termenului în discuție poate interveni doar anterior expirării acestuia, în caz contrar, intervine sancțiunea stipulată la alin. (2) al art. 110 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013. Or, în speță, pârâta Direcția Generală Anticorupție pretinde că termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a fost prelungit în mod legal printr-un act neînregistrat la unitatea competentă a prelungi termenul, respectiv pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. Având în vedere că la data emiterii raportului (05.03.2014) erau deja scurse 58 de zile din termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 (termenul a început să curgă la data de 06.01.2014), presupunerea că acesta a fost depășit la data aprobării (nedatată) este foarte plauzibilă. Astfel, neînregistrarea acestui act conduce la nelegala prelungire a termenului prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, iar sarcina probării datei la care a fost aprobat acest act le revine pârâților. Potrivit art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, actul prin care comandantul/șeful eșalonului superior prelungește termenul este ordinul scris, iar nu raportul. Așadar, chiar legea cere ca ordinul să fie încorporat într-un document distinct sau chiar în același document, cu condiția să îmbrace forma scrisă, care să facă dovada datei, a locului și a conținutul ordinului. Recurentul consideră că este foarte discutabil dacă mențiunea "Aprob", însoțită de semnătura Viceprim-ministrului și ștampila Ministerului Afacerilor Interne din cuprinsul raportului, valorează drept formă scrisă a ordinului la care face referire art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. Chiar și admițând că aceste mențiuni ar valora forma scrisă, ele nu lămuresc elemente esențiale ale actului administrativ de prelungire a termenului, precum data de la care a fost prelungit termenul, durata cu care a fost prelungit termenul, numărul de înregistrare și data actului administrativ, în lipsa cărora nu se poate considera că "ordinul scris" produce efecte juridice. 2. Contrar instanței de fond, care a interpretat greșit dispozițiile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, recurentul consideră că cercetarea sa administrativă trebuia efectuată de către o comisie de la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, întrucât în această unitate s-a produs prejudiciul imputat, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de imputare nr. x. Susține recurentul că, deși pot exista situații în care se suprapun noțiunile de "unitate în care s-a produs paguba " (art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998) și "unitate din care a făcut parte persoana care nu și-a respectat angajamentul asumat" (art. 28 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006), asta nu înseamnă că noțiunile sunt sinonime, iar, în ceea ce îl privește, nu se suprapun. Totodată, în mod greșit, instanța de fond a constatat inexistența unei contradicții între dispozițiile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 și art. 28 din Anexa la Ordinul MAI nr. 1122/2006, în condițiile în care textul din ordonanță stabilește o competență alternativă de efectuare a cercetării administrative în favoarea a trei organe distincte (comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba, comisia de cercetare administrativă de la eșaloanele superioare unității în care s-a produs paguba și organele de control specializate), iar cel din ordin impune o competență exclusivă (în favoarea unității din care a făcut parte persoana care nu și-a respectat angajamentul asumat).

Apărările intimaților Prin întâmpinările înregistrate la dosarul cauzei la data de 26 iunie 2015, respectiv la 7 iulie 2015, intimata Direcția Generală Anticorupție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și intimatul Ministerul Afacerilor Interne au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecarea în fond. 5.2 Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 5.2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu prioritate, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare, astfel că aceasta nu face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs. De asemenea, se constată că motivele de recurs expuse de reclamant se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din recurs care vizează motive străine de natura cauzei din cuprinsul hotărârii pronunțate în fond raportându-se în esență la greșita aplicare a prevederilor art. 22 alin. (2) și art. 23 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 121/1998. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Recurentul-reclamant A. a urmat între anii 2009-2012 cursurile Facultății de Poliție din cadrul Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", specializarea Ordinea și Siguranța Publică. La data de 05.09.2009 s-a încheiat Angajamentul de școlarizare înregistrat sub nr. x între recurentul-reclamant A., în calitate de student, și Ministerul Administrației și Internelor, prin care acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliție să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrașiei și Internelor . Totodată, recurentul-reclamant s-a obligat să restituie cheltuielile de întreținere efectuate de Ministerul Administrației și Internelor pe timpul școlarizării, în cazul în care va fi îndepărtat din instituția de formare a ofițerilor de poliție pentru lipsa de interes la învățătură sau pentru abateri disciplinare, ori încetează școlarizarea la cererea sa, precum și în eventualitatea că nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul în condițiile alineatului precedent în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior. Prin Ordinul M.A.I. nr. II/5383/23.12.2013, s-a dispus în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. d), art. 70 și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens. Urmare acestui fapt, s-a dispus efectuarea cercetării administrative și a fost emisă decizia de imputare nr. x a directorului general al Direcției Generale Anticorupție pentru suma de 23.009,92 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu școlarizarea sa. Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, în ceea ce privește nerespectarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat alte critici propriu-zise de nelegalitate a sentinței, limitându-se la o reluare a argumentelor expuse în susținerea acțiunii introductive, care au fost avute în vedere de instanța de fond și analizate judicios în considerentele sentinței atacate. Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, "(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. (2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. De asemenea, potrivit art. 57 din Instrucțiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, "în cazul în care cercetarea administrativă nu se poate efectua în termenul de 60 de zile datorită complexității cazului ori pentru alte motive temeinic justificate, comandantul/șeful unității solicită comandantului/șefului eșalonului ierarhic superior aprobarea, prin ordin scris, a prelungirii termenului cu cel mult 60 de zile". În cauza de față aceste dispoziții legale au fost respectate, iar recurentul susține în mod eronat că termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării sale administrative nu a fost prelungit în mod valabil. Necontestat, termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a început să curgă la data de 06.01.2014, data constatării pagubei (respectiv data înregistrării Ordinului MAI nr. 1/5383/23.12.2013 la Direcția Generală Anticorupție). În cauza dedusă judecății se constată că, înainte de expirarea termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, respectiv la data de 05.03.2014, comisia de cercetare administrativă din cadrul D.G.A. a solicitat ministrului Afacerilor Interne aprobarea prelungirii termenului pentru efectuarea cercetării administrative, cu încă 60 de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. În concret, prelungirea cercetării administrative s-a realizat prin aprobarea raportului din data de 05.03.2014, înregistrat sub nr. x, de către viceprim-ministrul pentru securitate națională, ministrul Afacerilor Interne, eșalonul superior al Direcției Generale Anticorupție la acea dată. Rezultă astfel, că a fost emis un ordin scris (materializat prin mențiunea "Aprob", însoțită de semnătura viceptrim-ministrului și ștampila M.A.I., din cuprinsul raportului) de către comandantul unității sau șeful eșalonului superior, în condițiile expres prevăzute de lege, prin care termenul legal de 60 de zile prevăzut pentru efectuarea cercetării administrative a fost prelungit cu încă 60 de zile. Din momentul aprobării prelungirii cercetării administrative și înregistrării acesteia, respectiv data de 05.03.2014, și până în momentul înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, respectiv data de 26.03.2014, nu s-a depășit termenul de 60 de zile, prevăzut în mod imperativ de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Termenul de cercetare administrativă a fost legal prelungit cu 60 de zile, data expirării acestuia fiind 04.05.2014, aspect care, coroborat cu data de 09.04.2014 când a fost emisă decizia de imputare, demonstrează că procedura urmată de comisia de cercetare a fost respectată. În deplin acord cu judecătorul primei instanțe, Înalta Curte reține că nu se poate concluziona în sensul susținut de recurentul-reclamant, respectiv că prelungirea dispusă prin raportul nr. x nu este valabilă. Față de aceste considerente, criticile recurentului pe aspectul nelegalității prelungirii cercetării administrative sunt nefondate, astfel încât nu se poate reține niciun motiv de nelegalitate a deciziei de imputare nr. x. Nefondate sunt și criticile recurentului referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 privind competența de efectuare a cercetării administrative. Potrivit art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cercetarea administrativă se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializate. Instanța de fond în mod corect a reținut că, în speță, comisia de cercetare administrativă a fost constituită în cadrul pârâtei DGA, întrucât aceasta a fost "unitatea din care a făcut parte persoana care nu și-a respectat angajamentul semnat", în sensul art. 28 din Anexa Ordinul MAI nr. 1122/2006, prevedere a cărei legalitate a fost constatată de instanță, prin raportare la art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. În raport de dispoziția legală citată, Comisia de cercetare administrativă din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne avea competența de efectuare a cercetării administrative, constituind, fără îndoială, o comisie de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat. Cât privește înscrisurile administrate de recurent în etapa procesuală a recursului, ținând cont de întreg probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că acestea nu sunt relevante cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.