ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4040/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 septembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat: - în principal, anularea Ordinului M.A.I nr. 1122/05.01.2006 și a Normelor Metodologice aprobate prin acesta, privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară sau străinătate și modul de recuperare al acestora; - în subsidiar, anularea în parte a Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006, respectiv anularea art. 9 din acest act.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 206 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 206/27.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei în vederea rejudecării și pronunțarea unei soluții de admitere a cererii de chemare în judecată. Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază. Totodată, în cuprinsul hotărârii nu sunt indicate și analizate probele depuse la dosar, nu sunt analizate motivele de fapt și de drept invocate de reclamant și nu s-a menționat răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise prin care reclamantul și-a precizat capătul de cerere din subsidiar. Recurentul-reclamant a apreciat că, prin nemotivarea hotărârii atacate, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și i s-a cauzat o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării cererii sale. În acest sens, recurentul-reclamant a invocat decizii de jurisprudență, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la dreptul la un proces echitabil. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, a art. 2 și a art. 12 din O.G. nr. 121/1998, precum și a art. 6 și a art. 9 din Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară sau străinătate și modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate, aprobate prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 1122/05.01.2006. Recurentul-reclamant a apreciat că prima instanță nu a respectat prevederile art. 1, ale art. 4 alin. (4) și ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, limitându-se la expunerea apărărilor formulate de pârât prin întâmpinare. Prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 au fost interpretate greșit de prima instanță, care a preluat argumentația pârâtului, în sensul că sumele reprezentând cheltuielile de școlarizare trebuie acoperite de către fostul elev, fie că i-au profitat sau nu în mod direct. Recurentul-reclamant a învederat că a contestat legalitatea Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 1122/05.01.2006 și a Normelor Metodologice aprobate prin acesta, apreciind că, în condițiile în care a stat efectiv în instituție doar 239 zile, din cele 452 calendaristice de școlarizare, iar în perioada în care a lipsit a fost cazată o altă promoție de elevi, modul de calcul prevăzut în art. 6 și 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 este eronat. De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că nu a contestat Decizia de impunere, suma stabilită sau modul de calcul din cuprinsul acesteia, ci a contestat doar modul de calcul prevăzut de art. 6 și 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006. Astfel, consideră că, prin nescăderea cheltuielilor de cazare și hrană din cheltuielile de școlarizare aferente perioadei de practică și prin calcularea acestora la data încetării raporturilor de serviciu ale polițistului, raportat la numărul de elevi/studenți școlarizați în acel an, sunt încălcate garanțiile referitoare la dreptul de proprietate, precum și principiul legalității actului normativ, în sensul că Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 nu este unul cu prevederi suficient de accesibile, precise și previzibile și completează art. 70 din Legea nr. 360/2002, dând naștere unei incoerențe legislative și ambiguități în modul de calcul al cheltuielilor de școlarizare. Susținerile pârâtului în sensul că reclamantul ar fi profitat în mod indirect de cheltuielile ocazionate de instituția de învățământ în perioada în care nu se afla efectiv încazarmat sunt neîntemeiate și nesusținute de vreun mijloc de probă, în condițiile în care, din adresele emis de Școala de Agenți de Poliție rezultă că, în perioada de practică a reclamantului, în școală era cazată o altă promoție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 mai 2016, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât a susținut că Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 este emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, iar criticile din recurs formulate de reclamant nu pot constitui motive de nelegalitate a acestui ordin, ci, eventual, a Deciziei de imputare nr. 633052/18.02.2014, care, însă, nu face obiectul învestirii instanței de judecată în prezenta cauză. Apreciază că dispozițiile art. 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 nu contravin art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar formula de calcul din cuprinsul acestora vizează evaluarea pagubei produse și nu exclude calculul cheltuielilor efective. Totodată, intimatul-pârât a făcut trimitere la prevederile art. 3 lit. e) din Anexa la ordin, precum și la art. 5, art. 6, art. 7 și art. 10 din același act, care cuprind o detaliere a cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării absolvenților din instituțiile de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente: Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea va cuprinde: (...) b) (...) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților." Această dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv distinct de casare a hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii." Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)." În ceea ce privește hotărârea pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă existența unei motivări proprii a instanței de judecată, toate considerentele, destul de succinte de altfel, fiind preluate din apărările formulate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu permit urmărirea silogismului logic prin care instanța a ajuns la această soluție, și nu dovedesc că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele expuse de reclamantul A.. Hotărârea instanței de fond nu permite nici exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deși, strict formal, Curtea de Apel București s-a pronunțat pe fondul cauzei. Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României garantează dreptul la un proces echitabil, garanție ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a "transcrie" în considerente argumentele părților, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului. Este evident că soluția judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunțată în favoarea uneia din părțile cauzei, prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanța de judecată de justețea pretențiilor părții, dar instanța de judecată nu poate ignora obligația de motivare a hotărârii, prin preluarea integrală a argumentelor părții căreia i-a dat câștig de cauză. Prin urmare, se apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. Pentru motivele expuse anterior, în raport de soluția de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază a fi inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamantul A., încadrate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. În consecință, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea Sentinței civile nr. 206 din 27 ianuarie 2016 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.