ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2729/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 20 februarie 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale-Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Academia Tehnică Militară, anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 emise de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, anularea Deciziei de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013 reprezentând cheltuieli de școlarizare pe anii 2008 - 2012 și a actului ce a stat la baza emiterii acestei decizii, Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013, emise de Academia Tehnică Militară, și menținerea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 173/CJ 1041 din 30 ianuarie 2013 emise de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Apărării Naționale.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 1697 din 20 mai 2016, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a reiterat motivele de nelegalitate invocate în fața instanței de fond în legătură cu actele administrative contestate, arătând, în primul rând că i-a fost încălcat dreptul la apărare în cursul procedurii administrativ jurisdicționale, aspect ce a fost greșit înlăturat de prima instanță.

Astfel, recurentul reclamant susține că nu a avut posibilitatea de a formula o apărare eficientă în cursul și înainte de terminarea cercetării administrative, nefiind probat faptul că a fost înștiințat de pârâți, conform prevederilor O.G. nr. 121/1998 și ale Ordinului M.5/1999 al MAN, considerentele instanței de fond, în sensul că reclamantul a avut posibilitatea de a propune administrarea de probe și de a formula orice susțineri și apărări prin căile de atac fiind contrare normelor aplicabile cercetării administrative, menționate de recurentul reclamant în acțiunea sa și în memoriul de recurs.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul reclamant vizează faptul că nepromovarea unor examene nu constituie o faptă ilicită și, prin urmare, nu poate conduce la angajarea răspunderii materiale a sa pentru cheltuielile de școlarizare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 și 5 din O.G. nr. 121/1998, astfel cum aceste cazuri de răspundere materială sunt explicitate prin Ordinul M.5/1999 pct. 8, 9, 10.

Totodată, recurentul reclamant arată că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995, obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare nu poate fi angajată pentru nepromovarea unor examene ci numai pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. i) - l), niciunul din acestea nefiind aplicabil cauzei.

În al treilea rând, recurentul reclamant a reiterat considerentele referitoare la determinarea greșită a cuantumului cheltuielilor la a căror restituire a fost obligat, susținând recurentul faptul că instanța fondului a încălcat normele de drept material în acest caz prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, respectiv prin aplicarea Procedurii nr. A 458 din 19 ianuarie 2012, ignorând normele legale incidente în cauză, reprezentate de Ordinul M.111 din 21 decembrie 2011 art. 5 pct. 2 și P.V. nr. x din 17 decembrie 2012.

Decizia de imputare și procesul-verbal de cercetare administrativă, contestate în cauză, stabilesc arbitrar suma de 36.490,73 RON, susține recurentul reclamant, dovadă fiind faptul că anterior intimata ATM a emis o altă decizie de imputare pentru aceeași perioadă, dar pentru o sumă diferită.

În plus, recurentul reclamant arată că intimata ATM nu a dat curs obligației de a informa studenții cu privire la cuantumul cheltuielilor de școlarizare la finalul fiecărui an universitar, acesta fiind reperul de determinare a eventualei obligații de restituire.

În continuare, recurentul reclamant afirmă că în mod nelegal au fost aplicate în cauză prevederile Ordinului nr. M.111/2011, emis de ministrul apărării naționale, ordin dat în aplicarea dispozițiilor art. 41

1

din Legea nr. 80/1995, ce vizează numai situația cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale, or, raportat la conținutul contractului de școlarizare încheiat între părți este evident că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 și nici ale Ordinului nr. M.111/2011, întrucât reclamantul nu urma să fie încadrat, la absolvire, în cadrul MApN ci în cadrul SRI.

Un alt motiv de nelegalitate înlăturat greșit de către instanța fondului decurge din faptul că în cauză nu a fost încheiat un act adițional la contractul de studii universitare încheiat de recurentul reclamant, astfel că, fiind încălcată obligația impusă expres prin art. 5 alin. (1) din Ordinul M.111/2011, întreaga procedură de stabilire a cheltuielilor de școlarizare este nulă.

În ultimul rând, recurentul reclamant susține că au fost greșit respinse și criticile invocate la punctele 2.12, 2.13 din cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta aceste critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se solicită casarea hotărârii primei instanțe, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în privința hotărârii atacate.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurentul reclamant a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 158/CJ 971/2013, emisă la data de 23 octombrie 2013 de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale; anularea Deciziei de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013, reprezentând cheltuieli de școlarizare pe anii 2008 - 2012 și a actului ce a stat la baza emiterii acestei decizii, respectiv Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013, ambele emise de ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte reține că recurentul reclamant a fost a fost admis în anul 2008 ca student militar în cadrul Academiei Tehnice Militare, specialitatea transmisiuni, beneficiar fiind Serviciul Roman de Informații.

Urmare nepromovării unei reexaminări a fost emis Ordinul Rectorului Academiei Tehnice Militare nr. E.I.U. 3 din 26 iunie 2012, prin care s-a luat măsura exmatriculării sale din Academia Tehnica Militară. Subsecvent acestei decizii, intimata pârâtă A.T.M a impus, prin Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012, plata cheltuielilor de școlarizare pe perioada 2008 - 2012, în sumă de 34.180,93 RON

Împotriva Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012 recurentul reclamant a formulat Contestația nr. x din 16 octombrie 2012, soluționată nefavorabil prin Hotărârea nr. A 6116 din 19 august 2013, iar împotriva acestei Hotărâri a formulat plângere la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale

Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 173/CJ1041/2012 din data de 30 ianuarie 2013, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale a admis plângerea recurentului reclamant și a desființat Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012, dispunând însă, refacerea cercetării administrative în conformitate cu procedura stabilită prin Metodologia de calcul elaborată în temeiul Ordinului M.111/2011.

În executarea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 173/CJ1041/2012 a fost emis Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013 și Decizia de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013, prin care recurentul reclamant a fost obligat să restituie cheltuielile de școlarizare în cuantum de 36.490,73 RON, angajarea răspunderii patrimoniale a recurentului reclamant având loc ca urmare a exmatriculării acestuia pentru nepromovarea a două examene.

Recurentul reclamant a formulat contestație împotriva deciziei de imputare, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și împotriva actului administrativ jurisdicțional a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, respinsă prin Sentința civilă nr. 1697 din 20 mai 2016.

Constată instanța de control judiciar că sunt nefondate criticile recurentului reclamant la adresa legalității hotărârii curții de apel, nefiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Abordând criticile recurentului reclamant în ordinea dezvoltării acestora prin memoriul de exercitare a căii de atac, Înalta Curte constată că o primă nemulțumire a recurentului vizează nevalorificarea efectelor Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 173/CJ1041/2012.

Achiesând la concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că prin decizia administrativ jurisdicțională anterior enunțată nu s-a constatat nicidecum inexistența obligației de restituire a cheltuielilor de școlarizare pentru ipoteza exmatriculării studentului ca urmare a nepromovării examenelor, cum greșit susține recurentul reclamant, contestația reclamantului fiind admisă pentru considerentul greșitei proceduri de stabilire a debitului și nu pentru inexistența pagubei și a obligației de reparare.

Rezultă explicit din cuprinsul Deciziei nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 că admiterea plângerii a fost justificată strict prin raportare la faptul că nu a fost aplicată în cauză procedura prevăzută de Ordinul nr. M.111/2011 ci procedura prevăzută de Ordinul nr. M.66/2007.

Prin urmare, efectul obligatoriu al Deciziei administrativ jurisdicționale nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 nu este unul nicidecum favorabil recurentului reclamant, în sensul stabilirii definitive a inexistenței obligației de restituire a cheltuielilor de școlarizare ori a cuantumului exact al acestora ci se impune numai în sensul obligativității respectării procedurii stabilite prin Ordinul nr. M.111/2011.

O atare constatare este relevantă și dintr-o altă perspectivă, demonstrând netemeinicia criticii recurentului reclamant, potrivit căreia în mod greșit au fost stabilite cheltuielile de instruire și întreținere aferente perioadei 2008 - 2011 prin raportare la o metodologie intrată în vigoare abia la data de 19 ianuarie 2012.

Cum Decizia nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 a devenit definitivă, efectul firesc al acesteia a fost aplicat conform de către Comisia de cercetare administrativă, determinarea cheltuielilor de întreținere și școlarizare fiind dispusă în acord cu prevederile Metodologiei înregistrate cu nr. A 458 din 19 ianuarie 2012.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare pe parcursul cercetării administrative, prima instanță a înlăturat critica reclamantului, reținând, în acest sens, că prin Adresa x din 28 mai 2013 i s-a solicitat reclamantului să se prezinte la sediul Academiei Tehnice Militare, în data de 4 iunie 2013, în vederea completării unei note explicative referitoare la exmatricularea sa din instituție și trecerea în rezervă.

Totodată, i s-a solicitat ca, în cazul în care, din motive bine întemeiate, nu se poate prezenta la data menționată, să completeze și să semneze nota explicativă anexată și să o transmită Academiei Tehnice Militare prin fax, e-mail sau poștă.

Prin aceeași adresă i s-a solicitat reclamantului să se prezinte la sediul Academiei Tehnice Militare în data de 10 iunie 2013, pentru a lua cunoștință de procesul-verbal de cercetare administrativă pentru recuperarea cheltuielilor de întreținere și instruire pe timpul școlarizării.

Adresa a fost returnată expeditoarei Academia Tehnică Militară, cu mențiunea "avizat/reavizat/neprezentat/expirat termen de păstrare", la data de 10 iunie 2013.

Prin urmare, nu se poate reține în sarcina pârâților vreo culpă pentru neridicarea corespondenței de către reclamant.

Dispozițiile pct. 57 din Ordinul Ministerului Apărării Naționale M.5 din 22 ianuarie 1999 prevăd că organul de cercetare se deplasează la domiciliul sau locul de muncă al persoanei chemate în cazul în care aceasta nu se poate prezenta, înaintând actele care justifică împiedicarea prezentării, situație ce nu se regăsește în cauză.

Împrejurarea că în cuprinsul adresei de chemare nu se menționează valoarea pagubei nu este de natură să atragă nulitatea procedurii.

În consecință, curtea de apel reține că reclamantul a avut posibilitatea de a propune administrarea de probe și de a formula orice susțineri și apărări, inclusiv în ceea ce privește valoarea pagubei, prin căile de atac prevăzute de lege împotriva deciziei de imputare, pe care, de altfel, le-a și exercitat.

Reclamantul a criticat Sentința civilă nr. 1697 din 20 mai 2016 sub aspectul considerentelor reținute pe marginea respectării dreptului la apărare, susținând că adresele avute în vedere de judecătorul fondului nu atestă îndeplinirea obligației de asigurare a dreptului la apărare, concluzie greșită, apreciază instanța de control judiciar, rezultând din cuprinsul Adresei cu nr. x din 28 mai 2013 faptul că reclamantul a fost invitat să prezinte o notă explicativă în legătură cu exmatricularea sa și trecerea în rezervă precum și să ia cunoștință de procesul-verbal de cercetare administrativă, stabilindu-se termenul de prezentare pentru data de 10 iunie 2013.

Prin urmare, în mod greșit susține recurentul reclamant faptul că cercetarea administrativă era deja finalizată la momentul invitării sale în fața Comisiei de cercetare, din moment ce termenul acordat acestuia pentru a lua cunoștință de lucrările Comisiei și pentru a formula eventuale apărări sau obiecțiuni precede datei încheierii procesului-verbal de cercetare administrativă.

Trebuie subliniat faptul că intimata ATM nu avea obligația de a proceda la o nouă înștiințare a reclamantului cu privire la desfășurarea cercetării administrative, în contextul în care corespondența inițiată cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire a fost restituită pentru expirarea termenului de păstrare, astfel că toate aserțiunile recurentului reclamant în legătură cu noua adresă de convocare sunt lipsite de relevanță, din perspectiva criticilor pe marginea respectării dreptului la apărare.

În acest sens, este de observat faptul că dispozițiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 nu impun reluarea procedurii de chemare a persoanei cercetate, atunci când această procedură a fost corect realizată, lipsa destinatarului de la domiciliu neputând fi imputată nicidecum intimatei ATM.

Cât privește critica recurentului reclamant, în sensul că a fost angajată răspunderea sa materială fără a fi dovedită existența unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de reclamant în susținerea acestui motiv de nelegalitate au fost corect înlăturate de judecătorul fondului.

Contrar celor susținute de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că exmatricularea acestuia pentru nepromovarea anului universitar este în mod evident imputabilă studentului în cauză și constituie un temei juridic valabil pentru restituirea cheltuielilor de întreținere și instruire, în condițiile prevăzute de clauzele inserate la punctele 5.2 și 5.4 din Contractul de studii universitare de licență, care prevăd obligația de restituire în cazul nerespectării contractului de studii, una din aceste obligații contractuale fiind aceea de însușire a cunoștințelor și formare a deprinderilor stabilite în planurile de învățământ.

Această din urmă constatare înlătură și critica recurentului reclamant grefată pe lipsa unui act adițional la contract, de genul celui prevăzut prin art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. M.111/2011, întrucât obligația de restituire a fost prevăzută explicit de părți prin contractul de studii universitare de licență.

Referitor la greșita stabilire a cuantumului cheltuielilor de școlarizare la care a fost obligat recurentul reclamant, critica acestuia din urmă vizează, în primul rând neconcordanța dintre cele două decizii de imputare emise de aceeași parte, respectiv intimata ATM.

Sub acest aspect, a arătat Înalta Curte mai sus faptul că prima decizie de imputare a fost desființată prin Decizia administrativ-jurisdicționale nr. 173/CJ1041/2012 pentru faptul că intimata ATM a aplicat metodologia A 8540 din 25 august 2009 și nu pe cea prevăzută prin Ordinul nr. M.111 din 15 decembrie 2011, fără a se pronunța Comisia de jurisdicție în niciun mod asupra existenței și întinderii obligației de restituire, context în care prima decizie de imputare este lipsită de orice efect.

În al doilea rând, recurentul reclamant critică aplicarea, de către intimata ATM, a Metodologiei de calcul nr. A 458 din 19 ianuarie 2012 pentru determinarea întinderii obligației de restituire, or, așa cum s-a arătat mai sus, tocmai neaplicarea acestei Metodologii a fost motivul pentru a care a fost desființată în procedura administrativ-jurisdicțională prima decizie de imputare.

În aceeași ordine de idei, recurentul reclamant a arătat că în lipsa îndeplinirii obligației de înștiințare a sa cu privire la cuantumul cheltuielilor de școlarizare pentru fiecare an universitar, obligație impusă prin Metodologia de calcul A 8540 din 25 august 2009 precum și prin Metodologia de calcul A 458 din 19 ianuarie 2012, este nelegală obligarea sa la plata sumei prevăzute în Decizia de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013. Concluzia recurentului reclamant nu poate fi primită, întrucât prevederile citate de recurentul reclamant din Metodologiile de calcul nu instituie o cauză legală de decădere a instituției contractante din dreptul de a recupera cheltuielile de școlarizare, atunci când devine actuală o atare obligație.

Prevederile invocate de recurentul reclamant (respectiv punctele C3 și C4 din Metodologia de calcul A 8540 din 25 august 2009 al căror conținut este reluat la cap. XIII punct E din Metodologia de calcul A 458 din 19 ianuarie 2012, precum și clauza inclusă la anexa 21 a contractului de studii universitare de licență) instituie o prezumție cu privire la realitatea și cheltuielilor de școlarizare comunicate de instituția de instruire și acceptate de student și nicidecum nu pot fi interpretate în sensul că în absența determinării cuantumului cheltuielilor în condițiile mai sus menționate stabilirea obligației de restituire este nelegală.

Apărarea recurentului reclamant ar fi fost utilă sub acest aspect numai dacă intimata ATM ar fi procedat conform Metodologiilor de calcul iar cuantumul cheltuielilor din cuprinsul deciziei de imputare ar fi fost diferit de cel stabilit anterior, or o atare ipoteză nu este îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește argumentația cuprinsă la punctul A 6.1 din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu formulează o critică efectivă la adresa legalității sentinței civile atacate ci justifică rațiunea pentru care a invocat motivele 2/1; 2.4 și 2.11 din acțiunea promovată în fața Curții de Apel București.

În egală măsură, Înalta Curte constată, referitor la cele menționate la punctul A 6.2 din memoriul de exercitare a căii de atac, că recurentul reclamant nu formulează nicio critică la adresa Sentinței civile nr. 1697 din 20 mai 2016, de natură a demonstra greșita aplicare sau încălcarea normelor de drept material incidente cauzei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 1697 din 20 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP