ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1748/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea parțială a prevederilor Ordinului nr. 50/2011, emis de pârât, în ceea ce privește dispozițiile art. 1, alin. (1), lit. b, anularea Deciziei din data de 02.07.2015 a Comisiei de analiză și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 129.453, cheltuieli ocazionate de procedurile judiciare efectuate în Dosarul penal nr. x/2010, în conformitate cu prevederile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2621 din 16 septembrie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat art. 1 alin. (1) lit. b din OMFP nr. 50/2011 și Decizia din 2.07.2015, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 129.453 RON, cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal nr. x/2010

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât consideră că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., deoarece, în cuprinsul considerentelor, aceasta nu și-a prezentat argumentele și nu a analizat apărările autorității.

Judecătorul fondului a preluat și redat unele considerente cuprinse în cererea de chemare în judecată, existând o corespondență între alineatele acțiunii și alineatele motivării sentinței recurate, eliminându-se doar cuvintele "cu privire la subsemnata".

Mai arată recurentul-pârât că, prima instanță a preluat inclusiv o eroare materială strecurată în acțiune, cu referire la "semnarea adresei nr. 345469/30.03.20109", corect fiind să se consemneze anul 2009, în loc de 20109.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că reclamanta cunoștea prevederile OMFP nr. 50/2011, încă din luna ianuarie 2011, când actul a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 47/19.01.2011 și trebuia să acționeze în condițiile prevăzute de acesta și nu să invoce propria turpitudine cauzată de nemulțumirea ce vizează modalitatea de aplicare a actului.

Arată recurentul-pârât că prevederile ordinului sunt aplicabile persoanelor care îndeplinesc cumulativ condițiile impuse, inclusiv cea a dovedirii că acestea se află în cursul unei proceduri judiciare ce are ca obiect acte/fapte săvârșite în legătură cu funcția pe care o ocupă.

Recurentul-pârât invocă disp. art. 9 din OMFP nr. 50/2011, conform cărora dovada achitării prealabile a serviciilor avocațiale se face și prin confirmarea persoanei îndreptățite că serviciile au fost prestate efectiv după data depunerii cererii și dispozițiile art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009, pentru aprobarea O.U.G. nr. 46/2009, care prevăd obligația recuperării cheltuielilor de judecată în funcție de gradul de vinovăție al persoanelor ce au căzut în pretenții.

Recurentul-pârât susține că OMFP nr. 50/2011 nu este de natură să creeze o discriminare între destinatarii acestuia și nu adaugă în mod nepermis noi prevederi legii în aplicarea căreia a fost emis, ci vine în sprijinul destinatarilor legii, iar cheltuielile de judecată pot fi recuperate pe calea dreptului comun.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Din actele dosarului rezultă că recursul a fost semnat de directorul general al Direcției generale juridice din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, iar potrivit fișei postului, acesta semnează în numele și pentru Minister toate acțiunile și actele cu caracter juridic adresate instanțelor de judecată, astfel încât excepția calității de reprezentant va fi respinsă.

Criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt întrunite.

Din analiza considerentelor sentinței recurate, aflate la filele x, nu rezultă că eroarea cu privire la anul 20109, în loc de 2009 a fost preluată cu ocazia motivării, ci doar la fila 3 din sentință, când a fost expusă motivarea acțiunii introductive și, într-adevăr, la finele paginii 9, când a fost reluată aceeași expunere a părții, dar aceasta nu face parte din argumentarea oferită de judecătorul fondului.

Alineatele despre care face vorbire recurentul-pârât, considerând că sunt identice cu cele expuse de reclamantă în acțiune se regăsesc în preambulul prezentării propriei argumentări a judecătorului, astfel încât nu fac parte propriu-zis din considerente.

Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe a fost prezentată prin raportare la prevederile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 și art. 1 lit. b din OMFP nr. 50/2011, iar concluzia a rezultat din compararea celor două texte, în sensul că s-a realizat o depășire a limitelor impuse prin normele care dispun domeniile care pot fi reglementate prin ordin de ministru.

Aceeași soluție va fi exprimată în ceea ce privește criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate.

În primul rând, nu pot fi apreciate pozitiv aserțiunile recurentului-pârât, conform cărora, reclamanta-intimată, în momentul publicării OMFP nr. 50/2011, în Monitorul Oficial al României, nu a înțeles să constate acest act, iar contestarea ulterioară ar echivala cu propria turpitudine.

Trebuie amintit că OMFP nr. 50/2011 face parte din categoria actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, a căror contestare, conform art. 7 alin. (1

1

) coroborat cu art. 11 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, nu este supusă unui termen de prescripție sau de decădere.

De asemenea, potrivit disp. art. 1 și 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, persoanele fizice și juridice de drept privat formulează acțiune în contencios administrativ sub condiția invocării vătămării unui drept sau interes legitim privat, iar apărarea unui interes legitim public poate fi făcută numai în subsidiar, astfel că, părții nu îi poate fi imputat faptul neintroducerii acțiunii din momentul publicării actului administrativ cu caracter normativ în Monitorul Oficial al României.

Din analiza disp. art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea prevederilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale aprobată prin Legea nr. 324/2009, reiese că pentru persoanele anume prevăzute la alin. (1), cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva acestora, se suportă de către ordonatorul de credite.

Același articol stabilește obligația recuperării sumelor, dacă persoana a căzut în pretenții, în funcție de gradul de vinovăție a acesteia, reținut de instanța de judecată.

Modalitatea de aplicare a dispozițiilor sus-menționate este lăsată la latitudine ministrului finanțelor publice.

Prin OMFP nr. 50/2011, act administrativ ce execută prevederile O.U.G. nr. 46/2009, s-a prevăzut că persoana în cauză este obligată să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, enumerate la art. 1 alin. (1) lit. a-g), printre care s-a prevăzut și condiția de la lit. c, dovada că se află în cursul unei proceduri judiciare având ca obiect acte ori fapte săvârșite în legătură cu funcțiile prevăzute la lit. a.

Această condiție a fost considerată în mod corect de către prima instanță, că excede prevederilor art. IX din O.U.G. nr. 46/2006.

În mod corect a arătat judecătorul fondului că actele administrative date în executarea legilor în sens larg, se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Prin art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 s-a stipulat că pentru anumite persoane prevăzute în conținutul actului, cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate acestora se suportă de ordonatorul de credite și că există obligația recuperării sumelor în ipoteza în care aceste persoane au căzut în pretenții, în funcție de gradul de vinovăție reținut de instanța de judecată.

Posibilitatea recuperării sumelor de la persoanele a căror vinovăție a fost stabilită de instanța de judecată nu duce la limitarea acordării acestor cheltuieli doar în ipoteza în care persoana care le solicită se află în cursul procedurii judiciare.

O.U.G. nr. 46/2009, prin art. IX nu a stabilit niciun moment că sumele de bani cu tritlu de cheltuieli de judecată pot fi plătite numai persoanelor care nu pot suporta cheltuielile și că, în ipoteza în care procedura judiciară s-a finalizat cu o soluție favorabilă părții, aceasta din urmă nu are dreptul să își recupereze cheltuielile de judecată prin intermediul mecanismului creat de dispozițiile ordonanței de urgență.

Art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 nu a fost conceput ca un ajutor bănesc pentru persoanele care nu au posibilități financiare, ci ca o modalitate de protecție a anumitor persoane care ocupă funcții de demnitate publică, a înalților funcționari publici și personalului contractual din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ce au fost acuzate de săvârșirea unor fapte penale în timpul exercitării funcției.

Prin urmare, limitarea prevăzută prin OMFP nr. 50/2011 constituie o completare nepermisă a actului normativ în baza căruia a fost emis, o depășire a competențelor de reglementare ale ministrului, o înfrângere a principiilor legalității actului forței juridice administrative, a ierarhiei și a actelor juridice superioare.

În legătură cu posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecată pe calea dreptului comun și invocarea disp. art. 193 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora, în caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului cheltuielile judiciare făcute de acesta, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată, Înalta Curte constată inaplicabilitatea dispozițiilor legale invocate, hotărârile penale respingând cererile de obligare a părții civile la plata cheltuielilor judiciar avansate de inculpați.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului recursului, invocată de către intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 2621 din 16 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 mai 2018.