ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 iulie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat suspendarea executării încheierii nr. 35/10.09.2014 și a Deciziei nr. XII/7/16.07.2014/D1, emise de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2230 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și a dispus suspendarea încheierii nr. 35/10.09.2014 și a Deciziei nr. XII/7/16.07.2014/D1, în ceea ce privește măsura dispusă la pct. 2 în Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1 a Curții de Conturi, până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014

Împotriva sentinței civile nr. 2230/15.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, întemeindu-și recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția instanței de fond este nemotivată și dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș și t) din același act normativ.

În ceea ce privește "cazul temeinic justificat", acesta presupune, conform legii, existența unor dubii serioase privind legalitatea actului administrativ, dar instanța de fond nu a arătat, în concret, în ce constă acestea și nu a luat în considerare aspectele relevante expuse de recurentă.

Constatarea instanței de fond cu privire la existența unei acțiuni în anulare îndreptată împotriva H.G. nr. 44/2004 nu poate constitui, în opinia recurentei-pârâte, un argument al cazului bine justificat, deoarece dubiile cu privire la legalitatea actului trebuie să derive din convingerea instanței de judecată în ceea ce privește legalitatea actelor administrative a căror suspendare se solicită, nu din acțiunile reclamantului care contestă validitatea normelor legale pe care nu le-a aplicat.

Invocarea unor aspecte generale privind situațiile în care se poate dispune suspendarea, precum și a unor prevederi legale a căror interpretare este realizată diferit de părțile în litigiu, nu poate constitui o motivare temeinică a sentinței civile recurate. Cât timp Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 erau în vigoare, ele puteau și trebuia a fi aplicate, recurenta-pârâtă dispunând măsuri corecte și legale.

În ceea ce privește "paguba iminentă", instanța de fond se rezumă la a relua susținerile reclamantului, reținând că amploarea măsurilor dispuse de recurenta-pârâtă la pct. 2 din Decizia contestată ar implica costuri suplimentare. Această susținere a reclamantului, preluată de instanța de fond, este contrazisă de recurentă, care o consideră o simplă speculație, situație ipotetică nedovedită, în condițiile în care măsurile dispuse de recurenta-pârâtă sunt menite să recupereze un prejudiciu, nu să provoace unul.

Cerința pagubei iminente nu este îndeplinită în cauză, reclamantul argumentând această cerință prin raportare la situații ipotetice, respectiv prin plata unor penalități considerabile, fără a preciza în ce constă acestea, ceea ce contravine voinței legiuitorului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02.12.2015, intimatul-reclamant Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că prima instanță a apreciat corect asupra îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Verificând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este acțiunea cu care a fost învestit este întemeiată. Hotărârea recurată cuprinde argumente suficiente pentru a înțelege raționamentul instanței de fond în aprecierea îndeplinirii condițiilor incidenței cazului de suspendare a executării actului administrativ, întemeiat pe art. 15 alin. (1), raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale a reclamantului, nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul celor susținute de recurenta-pârâtă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins.

II.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica principală formulată de recurenta-pârâta privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș și t) din același act normativ.

În cauză, reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării încheierii nr. 35/10.09.2014 și a Deciziei nr. XII/7/16.07.2014/D1, emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ce are ca obiect cererea de anulare parțială a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că disputa privitoare la interpretarea dispozițiilor pct. 27 și 28 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, în sensul că acțiunea în anulare a prevederilor pct. 27 și 28 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, ce face obiectul dosarului nr. x/2015 (conexat cu dosarul nr. x/2015), nu are nicio relevanță asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, atât timp cât motivul contestării actului administrativ este generat chiar de interpretarea și aplicarea diferită a acestor prevederi legale, în raport de prevederile Codul fiscal.

Astfel, din actele dosarului rezultă că obligațiile stabilite în sarcina reclamantului de către pârâtă, prin încheierea nr. 35/10.09.2014 și Decizia nr. XII/7/16.07.2014/D1, sunt fundamentate pe pct. 27 și 28 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, reclamantul susținând că aceste texte normative contravin prevederilor art. 296

18

alin. (5) și (5

1

) din Codul fiscal, în a căror aplicare au fost emise.

În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, A. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentul legal al deciziei atacate".

Prin urmare, nu poate fi ignorată împrejurarea că dispozițiile normative pe care se fundamentează actele administrative contestate, fac obiectul unei acțiuni în anulare. De altfel, această acțiune a fost soluționată în fond prin sentința civilă nr. 2672 din 20 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dispunându-se anularea pct. 27, privind art. 296

18

alin. (5) din Codul fiscal și pct. 28, privind art. 296

18

alin. (5

1

) din Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârâta Curtea de Conturi a României), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actelor administrative.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actelor administrative atacate, critica recurentei-pârâte fiind nefondată.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004, că punerea în executare a actelor administrative atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantului și ar putea genera prejudicii de ordin material.

Înalta Curte observă că măsurile dispuse prin pct. 2 al Deciziei nr. XII/7/16.07.2014/D1 au un caracter amplu, fiind adresate atât instituției reclamante, ca ordonator principal de credite, cât și instituțiilor din subordine, ca ordonatori secundari și terțiari, implicând derularea unor operațiuni complexe de recalculare a drepturilor bănești plătite în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și a unor formalități privind întocmirea și depunerea declarațiilor rectificative. Totodată, în cazul anulării actelor administrative contestate, repunerea în situația anterioară ar presupune reluarea în sens invers a acestor operațiuni, la nivelul tuturor instituțiilor implicate.

Prin urmare, prezumția generării unor costuri suplimentare, ca și aceea a generării unui volum de muncă ridicat, necesar punerii în executare a dispozițiilor recurentei-pârâte, nu este una nerezonabilă, activitatea intimatului-reclamant și a instituțiilor din subordine putând fi grav afectată.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actele administrative contestate asupra activității instituției publice, nu echivalează cu o motivare generală, ipotetică, astfel cum susține recurenta-pârâtă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14, art. 15 și art. 2 lit. ș și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 2230 din data de 15 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.