ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1486/2018

Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea în parte a deciziei nr. 3/18.01.2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, respectiv anularea în totalitate a obligației/măsurii stabilite la art. II, pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenul legal de prescripție, precum și suspendarea executării obligațiilor stabilite la art. II pct. 6 din decizia nr. 3/18.01.2013 a Curții de Conturi, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2874/21.04.2015, Tribunalul a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, invocată de pârâtă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 14.07.2015.

Prin sentința nr. 2165 din 8 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2165 din 8 septembrie 2015 a declarat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei primei instanțe pentru rejudecare.

În motivarea recursului, recurenta a prezentat situația de fapt și a arătat că este angajată în cadrul B. S.A. în funcția de director economic. A arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii; intimata-pârâtă a invocat excepția puterii lucrului judecat, prin raportare la sentința nr. 2186/28.06.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București, această soluție nefiind pronunțată în contradictoriu cu recurenta, care nu are calitate procesuală, astfel că nu este îndeplinită condiția triplei identități, nefiind îndeplinită nici condiția identității de cauză, deoarece motivele contestației sale administrative sunt diferite față de cele invocate în respectiva cauză, cu precădere cele referitoare la lipsa faptei cuplabile, a vinovăției și a pretinsului prejudiciu; deși instanța de fond a respins excepția puterii lucrului judecat motivat de lipsa triplei identități, întreaga motivare a hotărârii pronunțate se bazează pe aspectele reținute în respectiva sentință, prin raportare la constatările dintr-un alt dosar, față de care a stabilit că nu există tripla identitate.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, a apreciat în mod greșit că entitatea auditată nu are dreptul de a efectua analize de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitorii restanți, că auditorii externi ar avea competența de a se pronunța pe aspecte de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitele restante. B. S.A. este o societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar de stat, funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990 și a celorlalte legi care reglementează piața de capital, deci se supune normelor de drept privat, nu se încadrează printre persoanele juridice definite de Legea nr. 500/2002 ca fiind instituții publice (art. 2 pct. 30), funcționează sub autoritatea M.E.C.M.A., autoritate care se exercită în cadrul organului suprem de conducere a societății, Adunarea Generală a Acționarilor, nu se finanțează din surse bugetare, singura sursă de venit fiind contractele de servicii încheiate cu beneficiarii serviciilor furnizate de societate, astfel că, conducerea executivă a societății are libertatea de a face o analiză de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitele restante. Astfel, Curtea de Conturi și-a depășit atribuțiile prevăzute expres și limitativ prin Legea nr. 92/1994, neavând niciun temei legal pentru a face o analiză de oportunitate în afaceri în locul societății.

De asemenea, în majoritatea cazurilor, creanțele nerecuperate (menționate în raportul de control) aveau ca obiect contravaloarea unor servicii prestate dar refuzate la plată de către beneficiari pentru motive obiective ori subiective întemeiate care justifica decizia conducerii de a nu se lua toate măsurile în vederea recuperării, multe dintre creanțele menționate ca nerecuperate aparțin unor debitori asupra cărora s-a deschis procedura insolvenței iar calitatea societății de creditor chirografar nu a condus la recuperarea acestora; potrivit art. 19 din Statutul societății, Consiliul de Administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru Adunarea Generală a Acționarilor, pentru considerente obiective Consiliul de Administrație poate aproba scăderea din evidență a unor creanțe pentru a căror recuperare cheltuielile ocazionate de demersurile efectuate în acest sens pot fi mai mari decât chiar însăși creanța care este incertă sub aspectul recuperării acesteia. Potrivit art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990, numai Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor se pronunță asupra gestiunii Consiliului de Administrație, în acest sens Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor pronunțându-se favorabil cu privire la gestiunea Consiliului de Administrație aferentă anilor 2009, 2010 și 2011 și aprobând situațiile economico-financiare aferente acestor ani (bilanț contabil, cont de profit și pierdere, situația fluxurilor de trezorerie, notele explicative).

Instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material în domeniul stabilirii răspunderii sale pentru neluarea măsurilor de recuperare a creanțelor în cadrul termenului de prescripție reglementat de art. 2517 și 2537 Noul C. civ., prin stabilirea greșită a incidenței regulilor privitoare la prescripția dreptului la acțiune reglementată de Noul C. civ., respectiv art. 2517-2537, în raport de faptul că în speță, fiind drepturi de creanță născute in anii 2006-2011, erau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și a principiului neretroactivității legii civile, reflectat în art. 6 din Noul C. civ., în acest sens invocând și Decizia nr. 1/17.02.2014 pronunțată de I. C. civ..J. în recursul în interesul legii, în consecință indicarea greșită a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării deciziei atacate echivalează cu o nemotivare și, în consecință, se impune desființarea acesteia.

În calitatea sa de director economic, ca persoană responsabilă pentru neluarea măsurilor de recuperare a creanțelor și trecerea acestora la contul de cheltuieli, avea răspunderi numai în privința înregistrării în conturile contabile și în privința confirmărilor de solduri, activități efectuate, conform probelor administrate, dar neanalizate de instanță.

Instanța, deși a invocat in probațiune atât notele explicative, cât și fișele de confirmări de sold, notificările trimise debitorilor, deciziile Consiliului de Administrație, respectiv Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor B. care au aprobat înregistrările efectuate, a ignorat efectiv aceste probe, nu le-a analizat, dând prevalență "puterii de lucru judecat" a constatărilor din dosarul nr. x/2013.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără temei legal, fără sprijin în probatoriile dosarului, motive contradictorii, deoarece, deși a respins excepția puterii lucrului judecat, și-a motivat în fond hotărârea pe efectele de "res iudicato". In mod greșit a considerat că "soluția instanței și considerentele reținute se impun cu putere de lucru judecat și în cauza de față, întrucât au făcut obiectul controlului de legalitate", deoarece răspunderea recurentei-reclamante în producerea pretinselor fapte păgubitoare și respectiv a pretinsului prejudiciu nu a făcut obiectul acțiunii în dosarul nr. x/2013, iar recurenta este un terț față de respectivul dosar, astfel că nu i se poate opune cu putere de lucru judecat o soluție într-un dosar în care nu a fost parte litigantă.

Instanța de fond a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 998-999 C. civ. 1864, lipsa faptei culpabile, lipsa vinovăției și a prejudiciului, raportat și la art. 6 alin. (1) Noul C. civ. și Decretul nr. 167/1958. In raportul de audit se stabilesc atât responsabilitatea recurentei reclamante cât și pretinsul prejudiciu, iar în Decizia nr. 3/2013 (art. II pct. 6) se stabilesc și măsurile pe care entitatea controlată, inclusiv recurenta-reclamantă, trebuie să le implementeze pentru recuperarea pretinselor pagube.

Instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și prin aceea că nu a analizat că pentru toate aceste facturi emise termenul de prescripție a dreptului la acțiune a expirat înainte de efectuarea misiunii de audit și înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. un alt argument care nu a fost analizat este acela că în mod greșit pârâta susține că rezultatele contabile ale entității trebuie să fie corectate în sensul eliminării de pe costuri a creanțelor pentru care entitatea nu poate demonstra că au fost intreprinse toate demersurile legale pentru decontarea acestora. Se impută directorului economic faptul ca nu a făcut demersuri legale pentru recuperarea creanțelor, când de fapt din probele administrate rezultă contrariul, că a efectuat toate demersurile pentru recuperarea creanțelor și mai apoi pentru înregistrarea corectă în conturile contabile, acțiuni confirmate prin votul favorabil asupra bilanțurilor pe anii 2006-2011, cât și prin aprobarea situațiilor financiare de către Adunările Generale ale Acționarilor B. S.A.. Așadar, în calitate de director economic și-a exercitat prerogativele prevăzute de fișa postului, astfel că nu poate fi reținută responsabilitatea sa în raport cu art. II pct. 6 din decizia nr. 3/2013.

In concluzie, a arătat recurenta, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material în aprecierea responsabilității sale în raport cu art. II pct. 6 din decizia nr. 3/2013, față de probele dosarului, din analiza perioadei în care a avut calitatea de director economic rezultă că pentru perioada 2006-2010 nu i se poate reține nici o responsabilitate, deoarece nu a ocupat postul de director general, modalitățile de înregistrare și recuperare a creanțelor au fost luate de către Adunarea Generala a Acționarilor B. S.A., respectiv de Consiliul de Administrație, organe statutare din care recurenta nu face parte și care sunt organe ierarhice superioare, astfel că este netemeinică soluția instanței de fond, nefondată constatarea cu privire la neluarea măsurilor legale de recuperare, în cadrul termenului legal de prescripție, a creanțelor în sumă totală de 113.052,96 RON, valoarea estimativă și consecința acestei constatări relativ la modul de formare a resurselor financiare ale statului, și nelegală măsura dispusă privind recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție potrivit art. 11 pct. 6 din decizia nr. 3/2013. În dovedirea recursului, a depus înscrisuri.

Intimata pârâtă Curte de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A prezentat situația de fapt și a depus hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2015, pe care înțelege să le opună ca lucru anterior judecat, acestea bucurându-se de efectele puterii de lucru judecat. A apreciat că nu sunt fondate criticile de nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă împotriva hotărârii atacate, în mod corect a făcut instanța de fond aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

A subliniat faptul că, așa cum rezultă din conținutul măsurilor dispuse prin decizia nr. 3/2013, acest act administrativ emis de Curtea de Conturi a României nu dă naștere la raporturi juridice între pârâtă și reclamantă, ci între pârâtă și B. S.A., în calitate de entitate verificată, reprezentată prin organele sale de conducere. În actele administrative atacate Curtea de Conturi a României nu a instituit pentru reclamantă obligația de a restitui sume de bani, astfel încât nu poate fi pusă în discuție existența vreunui prejudiciu cauzat acesteia, în acest sens învederând prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. B. S.A., în calitate de entitate verificată și, deopotrivă, de angajator, este singura responsabilă de modul concret în care va înțelege să pună în aplicare măsurile din decizie, acest aspect rezultând și din cuprinsul măsurilor dispuse prin decizia nr. 3/2013, în sensul stabilirii "întinderii prejudiciului produs" și "luarea măsurilor legale de recuperare a acesteia'. Prin urmare, identificarea persoanelor răspunzătoare și recuperarea prejudiciului de la acestea intră în obligația B. S.A.

Măsurile de la pct. II.6 din decizia nr. 3/2013 au fost stabilite în sarcina S.C. B. S.A. în temeiul art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată, în conformitate cu prevederile pct. 174 -188 din Regulament, înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate și regularitate constatate în urma acțiunii derulate de Curtea de Conturi la societatea comercială în cauză, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate și termenele de ducere la îndeplinire.

In raportul de control a consemnat faptul că, fără a întreprinde toate măsurile legale, respectiv fără a formula cereri de chemare în judecată (în cadrul termenului legal de prescripție) pentru recuperarea creanțelor în sumă totală de 113.052,96 RON, în mod nelegal au fost scoase din evidența contabilă și înregistrate pe cheltuieli; în mod neîntemeiat recurenta invocă, în esență, faptul că instanța de fond a făcut greșit aplicarea prevederilor art. 2517 și 2537 din Noul C. civ., întrucât creanțele sunt din perioada 2009 - 2011, prin urmare aplicabilă este legea în vigoare la data nașterii lor; acțiunea de control s-a efectuat în perioada 05.11.2012-20.12.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., Curtea de Conturi în mod corect a constatat neluarea măsurilor legale de recuperare în cadrul termenului de prescripție a creanțelor în sumă totală de 113.052,96 RON, fiind reținut termenul general de 3 ani, același atât în vechiul cod cât și în noul C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului, prin care s-a constatat că cererea de recurs întrunește cerințele de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 6 noiembrie 2017, completul de filtru a analizat raportul, a constatat că acesta este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și a dispus comunicarea actului către părți, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 19 februarie 2018, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta reclamantă A., având funcția de director economic în cadrul S.C. B. S.A., a solicitat, prin cererea soluționată prin sentința recurată, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea în parte a deciziei nr. 3/18.01.2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, în ceea ce privește măsura stabilită la art. II pct. 6 din decizie (care face obiectul abaterilor constatate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3. din raportul de control nr. x/20.12.2012), prin care s-a dispus ca S.C. B. S.A., să dispună măsuri și să urmărească intrarea în legalitate privind "recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție în conformitate cu prevederile art. 2517, art. 2537 C. civ..".

Decizia nr. 3/18.01.2013 a fost emisă de Curtea de Conturi ca urmare a controlului efectuat la S.C. B. S.A. cu privire la situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului, precum și legalitatea realizării veniturilor și a efectuării cheltuielilor pentru perioada 2009-2011, abaterile de la legalitate și regularitate constatate fiind consemnate în raportul de control nr. x/20.12.2012. În sarcina conducerii B. S.A. au fost dispuse 6 măsuri, prin decizia nr. 3/18.01.2013, în temeiul prevederilor art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 republicată.

Împotriva măsurilor dispuse la pct. II.5 și II.6 din decizia nr. 3/2013, în temeiul pct. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curții de Conturi a României, S.C. B. S.A. a formulat contestație, respinsă prin încheierea nr. 30/14.03.2013. Împotriva încheierii nr. 30/2013 și a măsurilor dispuse la pct. II.5 și II.6 din decizia nr. 3/2013, S.C. B. S.A. a formulat acțiune în contencios administrativ, înregistrată la nr. x/2013 pe rolul Curții de Apel București. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 2186/28.06.2013, iar recursul formulat împotriva acestei sentințe de S.C. B. S.A. a fost respins prin decizia nr. 2277/02.06.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei decizii S.C. B. S.A. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Înalta Curți de Casație și Justiție la nr. x/2015, admisă prin decizia nr. 3417/30.10.2015, ulterior pronunțării sentinței recurate.

Prin decizia nr. 1366/22.04.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a a admis recursul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2186 din 28 iunie 2013, a casat hotărârea atacată și în rejudecare a admis în parte acțiunea reclamantei B. S.A., a anulat art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.1 din raportul de control ce vizează suma de 43.214 RON, precum și art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.3 din raportul de control ce vizează suma de 6355 RON, a respins, în rest, acțiunea. Criticile față de soluția instanței de fond în privința măsurii stabilite la art. II pct. 6 din decizia nr. 3/2013 au fost constatate nefondate; s-a reținut că, deși recurenta este o societate care nu se finanțează de la buget și Consiliul de Administrație poate aproba scăderea din evidență a unor creanțe ale societății, pentru că este o societate comercială și funcționează în baza Legii nr. 31/1990 avea obligația respectării pct. 187 și pct. 189 din Ordinul nr. 3055/2009, nu prezintă nicio relevanță faptul că s-a invocat intrarea în insolvență a unora dintre debitori pentru că, în această ipoteză, recurenta avea obligația de a se înscrie, cu creanța sa, la masa credală, potrivit legii falimentului, nu s-a făcut dovada că cheltuielile ocazionate de demersurile efectuate în vederea recuperării pot fi mai mari decât chiar însăși creanța pentru a justifica scăderea de evidență a acestor creanțe, și nu se poate reține nelegalitatea actelor contestate pentru că s-ar fi indicat art. 2517 și 2537 din Noul C. civ. referitoare la prescripția extinctivă.

Motivul de recurs privind faptul că sentința recurată cuprinde motive contradictorii este nefondat. Motivele contradictorii pot rezulta din existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluție, sau din considerente contradictorii.

Prin sentința recurată, curtea a respins excepția lipsei calității procesuale active cu motivarea că reclamanta justifică această calitate, întrucât invocă o vătămare, împrejurarea că vătămarea s-a produs de fapt asupra B. S.A. reprezentând o chestiune de fond. A respins excepția puterii lucrului judecat, raportat la sentința civilă nr. 2186/28.06.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013, nefiind identitate de părți, în această cauză reclamantă fiind S.C. B. S.A. și nu reclamanta din prezenta cauză.

Instanța a soluționat cererea pe fond și a respins-o ca neîntemeiată. A reținut că în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 2186/28.06.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (în prezent, cum s-a reținut anterior, ca urmare a admiterii contestației în anulare, recursul împotriva acestei sentințe a fost soluționat prin decizia definitivă nr. 1366/22.04.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), S.C. B. S.A. a supus controlului de legalitate și măsurile stabilite la art. II pct. 6 din decizia nr. 3/2013, cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție, care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3 din raportul de control, contestate pe fond și în cauza de față de reclamantă, care a invocat aceleași motive de nelegalitate, motive pentru care considerentele acestei sentințe se impun cu putere de lucru judecat, întrucât a fost efectuat controlul de legalitate.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, este reglementată de dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată; autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Excepția autorității de lucru judecat, prevăzută de art. 432 C. proc. civ., este mijlocul procesual prin care se invocă efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", așadar o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, nefiind posibilă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză.

Efectul pozitiv al autorității de lucrul judecat, în baza căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție între aceleași părți o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, astfel încât dezlegarea jurisdicțională precedentă să nu poată fi contrazisă, este prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", iar valorificarea efectului pozitiv se realizează la soluționarea cauzei pe fond. Efectul pozitiv al hotărârii judecătorești pronunțată în cererea de anulare formulată de B. S.A. în dosarul nr. x/2013 este cel care a fost invocat prin întâmpinarea depusă la fond de către pârâtă, pe care instanța de fond l-a examinat în cadrul excepției puterii de lucru judecat; deși valorificarea acestuia se realizează la soluționarea pe fond, această împrejurare nu conduce la nelegalitatea hotărârii, în condițiile în care instanța a reținut că nu este incident, ca urmare a faptului că nu există identitate de părți între prezenta cauză și cea raportat la care se invocase excepția.

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. sunt cele care reglementează obligativitatea și opozabilitatea hotărârii, potrivit acestora "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară".

Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., numai între părți și succesorii acestora, și se impune cu forță obligatorie față de părțile procesului în care a fost pronunțată. Unei terțe persoane, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., cele statuate anterior printr-o hotărâre nu se impun ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească îi este opozabilă atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară, având astfel valoarea unui mijloc de probă susceptibil de proba contrară, valorificat ca apărare de fond.

Ca urmare, nefiind incident efectul pozitiv, întrucât nu exista identitate de părți, în mod corect instanța a soluționat cauza pe fond, recunoscând și efectele hotărârii judecătorești pronunțată într-o cauză având ca obiect anularea aceluiași administrativ, care statuează cu efect de lucru judecat cu privire la motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate, în condițiile în care nu se face dovada contrară celor reținute anterior cu privire la aceleași motive de nelegalitate.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, contrar susținerilor recurentei nu s-a reținut că entitatea auditată nu are dreptul de a efectua analize de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitele restante, sau că auditorii externi ar avea competența de a se pronunța pe aspecte de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitele restante; s-a constatat în mod corect aplicabilitatea prevederilor pct. 187 și 189 din Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene și societăților comerciale de tipul reclamantei, la art. 1 alin. (3) din acest Ordin fiind prevăzute categoriile de persoane cărora li se aplică (entități), astfel că în baza acestora s-a constatat nerespectarea dispozițiilor legale de către entitatea auditată, și nu a aspectelor invocate de recurentă referitoare la analize de oportunitate.

Dispozițiile pct. 187 prevăd că "La scăderea din evidență a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise, entitățile trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale, pentru decontarea acestora", iar cele ale pct. 189 prevăd că "(1) Creanțele incerte se înregistrează distinct în contabilitate (contul 4118 "Clienți incerți sau în litigiu" sau în conturi analitice ale conturilor de creanțe, pentru alte creanțe decât clienții). (2) În scopul prezentării în situațiile financiare anuale, creanțele se evaluează la valoarea probabilă de încasat. Atunci când se estimează că o creanță nu se va încasa integral, în contabilitate se înregistrează ajustări pentru depreciere, la nivelul sumei care nu se mai poate recupera", fără a distinge în raport de entitățile cărora li se aplică, motivele invocate de recurentă privind regimul juridic aplicabil societății comerciale audiate nefiind de natură să excludă aplicarea acestor dispoziții.

Nu s-a pus problema unei analize de oportunitate, ci a unei analize de legalitate, întrucât pârâta a reținut că, fără a se întreprinde toate măsurile legale pentru recuperarea creanțelor în sumă totală de 113.052,96 RON în cadrul termenului legal de prescripție, în mod nelegal au fost scoase din evidența contabilă și înregistrate pe cheltuieli, și, de asemenea, facturile neîncasate prescrise au fost scoase din contul 4111 "clienți" și înregistrate pe cheltuieli, cont 654 "Pierderi din creanțe și debitori diverși", contrar pct. 189 din Ordinul nr. 3055/2009.

Cu privire la susținerile referitoare la creanțele nerecuperate, la faptul că se poate aproba de Consiliul de Administrație scăderea din evidență a unor creanțe ale societății pentru a căror recuperare cheltuielile ocazionate de demersurile efectuate în acest sens pot fi mai mari decât însăși creanța care este incertă sub aspectul recuperării acesteia, iar potrivit art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 numai Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor se pronunță asupra gestiunii Consiliului de Administrație, faptul că Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor s-a pronunțat favorabil cu privire la gestiunea Consiliului de Administrație aferentă anilor 2009, 2010 și 2011 nu dovedește nelegalitatea măsurii dispuse în raport de obligațiile care revin entității conform pct. 187 și 189 din Ordinul nr. 3055/2009 menționate, în condițiile în care concret nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestora.

În ceea ce privește legea aplicabilă raporturilor juridice care au făcut obiectul auditului Curții de Conturi, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., susținerile referitoare la faptul că prescripția extinctivă a dreptului la acțiune pentru recuperarea creanțelor anterioare intrării în vigoare a Noului C. civ. este supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă sunt corecte, având în vedere dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ., cu privire la prescripția extinctivă care a început anterior intrării în vigoare a acestuia.

Menționarea dispozițiilor art. 2517 și 2537 din Noul C. civ., eroarea fiind determinată de faptul că auditul a fost efectuat ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., nu este de natură, însă, să conducă la nelegalitatea actului administrativ, în condițiile în care termenul de prescripție extinctivă este același și nu s-a invocat incidența concretă a unor aspecte cu o reglementare diferită în cele 2 acte normative.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la motivele de nelegalitate constând în stabilirea greșită a răspunderii recurentei reclamante pentru neluarea masurilor de recuperare a creanțelor asupra cărora a intervenit prescripția, încălcarea normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998-999 din C. civ. 1864, motive de nelegalitate care nu au fost analizate în cauza având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de entitatea auditată, aceste aspecte nu pot fi analizate în prezenta cauză.

În raportul de control s-a consemnat faptul că, fără a se întreprinde toate măsurile legale pentru recuperarea creanțelor în sumă totală de 113.052,96 RON în cadrul termenului legal de prescripție, în mod nelegal au fost scoase din evidența contabilă și înregistrate pe cheltuieli, și, de asemenea, facturile neîncasate prescrise au fost scoase din contul 4111 "clienți" și înregistrate pe cheltuieli, cont 654 "Pierderi din creanțe și debitori diverși", contrar pct. 189 din ordinul nr. 3055/2009.

Se menționează că recurenta-reclamantă, director economic, este una din cele două persoane cu atribuții in vederea urmăririi încasării creanțelor și debitorilor (reclamanta pentru perioada 2010-2011).

S-a stabilit în sarcina entității auditate, la art. II pct. 6 din decizia nr. 3/2013, să dispună măsuri și să urmărească intrarea în legalitate privind "recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție în conformitate cu prevederile art. 2517, art. 2537 C. civ..".

Curtea de Conturi este organizată și funcționează în baza Legii nr. 94/1992, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, funcția de control realizându-se prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit (art. 1 din Legea nr. 94/1992). Activitățile specifice în cadrul competențelor care îi revin, prevăzute la art. 21 din lege, se desfășoară asupra entităților publice auditate, enumerate la art. 23 din lege (statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile și instituțiile lor publice, autonome sau neautonome, Banca Națională a României, regiile autonome, societățile comerciale la care statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social, organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru).

Organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și valorificarea actelor rezultate din aceste activități se efectuează potrivit Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curții de Conturi.

Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, care reglementează modalitatea de valorificare a rapoartelor de audit în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, "În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.".

Procedura este detaliată de Regulamentul aprobat de Plenul Curții de Conturi prin Hotărârea nr. 130/2010. Acesta prevede, la pct. 80.9, că raportul de control cuprinde recomandările auditorilor publici externi cu privire la măsurile concrete ce se impun a fi luate, în vederea înlăturării deficiențelor consemnate în raportul de control, iar acestea vor sta la baza formulării măsurilor ce urmează a fi dispuse de șeful structurii de specialitate prin decizia emisă în procesul de valorificare a constatărilor; în decizie pot fi formulate și alte măsuri în afara celor recomandate și consemnate în raportul de control de către auditorii publici externi, în vederea înlăturării deficiențelor constatate la nivelul entității.

Pentru valorificarea constatărilor înscrise în raportul de control, potrivit pct. 171, Curtea de Conturi poate dispune/solicita, potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, comunicarea către conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea acestuia.

În decizie se înscriu concret măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le aducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate de echipa de control, pentru stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia sau pentru creșterea economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului (pct. 181).

Raportat la aceste dispoziții, actul administrativ emis de Curtea de conturi creează raporturi juridice între entitatea verificată și Curtea de Conturi. Măsura dispusă prin decizie, în sarcina entității auditate, la art. II pct. 6, constă în a se dispune măsuri și a se urmări intrarea în legalitate privind "recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție" și, deși s-a menționat în raportul de control că reclamanta este una din cele două persoane cu atribuții in vederea urmăririi încasării creanțelor și debitorilor, nu s-a stabilit responsabilitatea acesteia, nu se nasc raporturi juridice între Curtea de Conturi și reclamantă, nici între reclamantă și entitatea verificată, cu privire la răspunderea reclamantei, măsura dispusă fiind stabilită exclusiv în sarcina entității auditate, care are obligația îndeplinirii acesteia.

Curtea de conturi constată abaterile de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, nu stabilește întinderea prejudiciului și nu stabilește persoanele responsabile și răspunderea acestora.

Dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 prevăd expres că "Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate", instituind în sarcina entității auditate obligația de a stabili întinderea prejudiciului și de a dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru recuperarea acestuia. Modalitatea efectivă de recuperare a prejudiciului nu este prevăzută, entitatea auditată este cea care în mod concret pune în aplicare măsura stabilită ca obligație în sarcina sa, având în vedere natura raporturilor juridice în care se află și din care a rezultat măsura stabilită și regimul juridic aplicabil. Temeinicia și legalitatea măsurii ce va fi luată de entitatea audiată, pe cale de consecință, se va analiza raportat la măsura dispusă și regimul juridic al acesteia, în cadrul procesual corespunzător.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate prin cererea de recurs, raportat la dispozițiile legale aplicabile actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat, pe cale de consecință nu sunt incidente nici motive de casare a sentinței și trimitere spre rejudecare instanței de fond, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 497 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.