ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1861/2015

Au fost aplicate retroactiv prevederile legale privind obligațiile datorate bugetului general consolidat, introduse prin H.G. nr. 768/2010, pentru anii 2007, și respectiv 2009.

Primele trei situații de încălcare a legii indicate în Decizia nr. 038/2012 vizează situații anterioare datei de 30 iulie 2010 și, ca urmare, trebuiau raportate la prevederile legale privind accizele valabile în aceea perioadă.

A patra situație indicată în decizie este rezultatul unei erori de comunicare reglementată ulterior, în timp util.

Accesoriile în sumă de 7.943 lei sunt aferente perioadei ianuarie - iunie 2010, deci anterior modificării Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. și se referă la alte obligații fiscale decât accizele.

În niciuna dintre situațiile relevate de pârât nu s-a recurs la executarea garanțiilor bancare asigurate de societatea reclamantă.

În conformitate cu prevederile pct. 108 alin. (30) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., condițiile de conformare prevăzute de pct. 108 alin. (29) nu se aplică atunci când toate situațiile potențial sancționatoare au fost soluționate la solicitarea societății, ceea ce s-a întâmplat în toate cazurile. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 206 54 din C. fisc., pct. 108 alin. (29) și (30) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. și Legii nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 6182 din 10 decembrie 2013, Tribunalul București, secția contencios administrativ, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 ianuarie 2014. Prin întâmpinarea formulată în dosarul curții de apel, pârâtul B. a invocat excepția inadmisibilității cererii, în măsura în care se solicită obligarea Comisiei din cadrul instituției pârâte să emită o nouă decizie în temeiul căreia să dea curs solicitării reclamantei de a beneficia de reducerea cu 75%, or, cel puțin cu 50% a garanției bancare, arătând că, potrivit art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi primită solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei să emită un act administrativ care să aibă conținutul dorit de aceasta. 1.2 Hotărârea Curții de Apel; Prin sentința civilă nr. 1627 din 23 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii. A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. - C. A anulat Decizia nr. 062 din 08 august 2012 și Decizia nr. 038 din 29 martie 2012. A obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să acorde reclamantei reducerea de 75% a garanției bancare, în calitate de agent economic operator înregistrat cu produse accizabile. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul B., curtea de apel a reținut că pârâtul susține fără temei că, în urma analizei legalității motivelor pentru care cererea reclamantei de reducere a garanției bancare a fost respinsă, în situația în care instanța ar găsi aceste motive nelegale/neîntemeiate nu ar putea să dispună, pe lângă anularea actului, și obligarea autorității administrative la emiterea unui nou act administrativ, cu un anume conținut. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios obiectiv, de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății. În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și, în acest scop, poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 2581 din 18 mai 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție). Pe fondul cauzei Curtea de apel a constat următoarele: Prin Decizia nr. 038 din 29 martie 2012 (filele 9 și 10 dosar Tribunalul București), B., prin G., a respins cererea reclamantei (formulată în calitate de agent economic operator înregistrat cu produse accizabile/destinatar înregistrat) de reducere cu 75% a valorii garanției constituită în această calitate, dispunând totodată asupra încetării valabilității deciziei anterioare nr. 061/25 februarie 2011, prin care se aprobase reducerea valorii garanției cu 50%. Pentru a decide astfel, autoritatea administrativă s-a întemeiat pe dispozițiile pct. 108 alin. 29 și 31 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., reținând că reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale pentru reducerea nivelului garanției, achitând cu întârziere obligațiile de plată la bugetul general consolidat al Statului aferente perioadei 2007-2011, pentru acestea au fost calculate și achitate accesorii în sumă de 7.943 lei. Aceste obligații de plată achitate cu întârziere au fost reținute pe baza adresei din 24 februarie 2012 a D.-E. (fila 113 a dosarului Tribunalului București), cu mențiunea că, până la data întocmirii adresei, sumele înscrise în actele de executare fuseseră achitate. Prin Decizia nr. 062 din 08 august 2012 (filele 30-35 ale dosarului Tribunalului București), B., prin G., a respins contestația administrativă formulată de reclamantă, reținând aceleași obligații fiscale datorate bugetului general consolidat (iar nu doar obligații privind accizele) achitate cu întârziere, menționate în adresa din 24 februarie 2012. În raport de această situație de fapt, prima instanță a aplicat dispozițiile pct. 108 alin. 29 din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare la data emiterii actelor administrative, potrivit cărora: „ În cazul antrepozitarului autorizat sau destinatarului înregistrat, nivelul garanției se reduce de Comisie ori, după caz, de comisia teritorială, după cum urmează: a) cu 50%, în situația în care în ultimii 3 ani consecutivi de activitate pentru care a fost autorizat s-a conformat prevederilor legale privind obligațiile datorate bugetului general consolidat, de natura celor administrate de F.; b) cu 75%, în situația în care în ultimii 5 ani consecutivi de activitate pentru care a fost autorizat s-a conformat prevederilor legale privind obligațiile datorate bugetului general consolidat, de natura celor administrate de F. Obligațiile fiscale achitate cu întârziere de către reclamantă, la care se referă adresa din 24 februarie 2012 a D.-E. și pentru care s-au emis somații de plată, sunt obligații anterioare modificării pct. 108 din H.G. nr. 44/2004 aduse prin H.G. nr. 768/2010 (publicată în M. of. la data de 30 iulie 2010), referindu-se la obligații la bugetul general consolidat al statului aferente perioadei 2007-2011, altele decât accize. În forma sa anterioară modificărilor aduse prin H.G. nr. 768/2010, pct. 108 din H.G. nr. 44/2004 (prin alin. (1) alin. 6) se referea la reducerea garanției pentru persoana autorizată care s-a conformat prevederilor legale privind accizele, iar nu celor privitoare la totalitatea obligațiilor la bugetul general consolidat al statului. Curtea de apel a constatat, însă, că argumentele reclamantei referitoare la invocata aplicarea retroactivă a prevederilor legale incidente sunt neîntemeiate, așa cum a reținut autoritatea, condițiile legale de acordare a reducerii garanției fiind cele stabilite de lege la momentul analizei cererii. Totuși, instanța de fond a luat în considerare faptul că, până în luna iulie 2010, legislația nu prevedea obligația agenților economici de a se fi conformat prevederilor legii privind toate obligațiile datorate bugetului general consolidat al statului, ci doar aceleia privitoare la accize (situație care a determinat anterior acordarea reducerii garanției de 50% reclamantei), iar la data intervenirii modificărilor legislative reclamanta nu avea niciun fel de datorii restante la bugetul general consolidat al statului, datoriile la care se referă adresa din 24 februarie 2012 fiind achitate, împreună cu accesoriile, până la data modificării legii (așa cum rezultă din conținutul adresei coroborat cu certificatele de atestare fiscală eliberate de D.-E. reclamantei în datele de 15 mai 2009 și 02 aprilie 2010-filele 23-24 ale dosarului Curții de Apel București). Cât privește somația din 04 ianuarie 2012 și titlul executoriu din 04 ianuarie 2012 (filele 49-50 ale dosarului Tribunalului București), instanța de fond a reținut că, se confirmă prin probatoriul administrat în cauză cele susținute de reclamantă în sensul că emiterea acestor acte de executare s-a datorat unei erori pornită de la reclamantă care a înscris suma de 101.971 lei cu titlu de accize pentru tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în țigarete, într-o primă declarație pentru obligația aferentă lunii noiembrie 2011 din 20 decembrie 2011. Ulterior, însă, a depus declarație rectificativă pentru suma menționată care reprezenta accize pentru alte tutunuri de fumat și pe care a plătit-o în termenul legal (filele 40 și 64 și urm. ale dosarului Tribunalului București). Prin urmare, actele de executare menționate nu corespund unei reale obligații fiscale neachitate în termen de către reclamantă. Având în vedere toate aceste împrejurări, Curtea de apel a conchis că reclamanta îndeplinea la data adresării cererii de reducere a garanției condițiile prevăzute de pct. 108 alin. (29) și (30) din H.G. nr. 44/2004, motiv pentru care, în temeiul art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. 1.3. Recursul exercitat în cauză ; Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul B. - C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9, precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Prin criticile subsumate motivelor de recurs invocate, recurentul susține următoarele: 1. Prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv de recurs susține recurentul-pârât că deși actele administrative anulate de către instanța de fond au fost emise de către G., instanța de fond a obligat o altă entitate, respectiv C. să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantei reducerea de 75% a garanției bancare, în calitate de agent economic operator înregistrat cu produse accizabile. Se arată că singura entitate cu atribuții în acest sens este G., neexistând identitate între această autoritate și C., obligată prin dispozitivul sentinței recurate la emiterea actului administrativ. 2. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., pe care recurentul-pârât a înțeles să le dezvolte împreună, cuprind, în esență, următoarele critici: - Sentința atacată nu respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de autoritatea pârâtă (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Se susține că, din această perspectivă că, pentru garantarea dublului grad de jurisdicție, soluția ce se impune este casarea hotărârii și trimiterea cauzei la rejudecare instanței de fond. - Sentința instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Afirmă recurentul-pârât că, în mod eronat, prima instanță a respins excepția inadmisibilității petitului de cerere privind obligarea autorității pârâte la acordarea reducerii de 75% a garanției bancare, asupra acestei chestiuni putând decide doar organul administrativ cu atribuții în acest sens, respectiv G. Astfel, instanța de fond s-a substituit autorității executive, încălcând principiul separației puterilor în stat, consacrat de prevederile constituționale. În susținerea recursului, recurentul-pârât reiterează și apărările formulate în fața primei instanțe, cu privire la fondul litigiului dedus judecății, solicitând analiza acestora prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție; Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile procedurale și materiale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. 1. Argumente de fapt și de drept. Demersul judiciar al societății reclamante este structurat pe două capete de cerere respectiv, cel principal, constând în anularea Deciziilor nr. 038 din 29 martie 2012 și nr. 062 din 08 august 2012 ale Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și capătul accesoriu vizând obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, prin care să dea curs solicitării reclamantei de a beneficia de reducerea cu 75% ori de cel puțin cu 50% a garanției bancare, în calitate de agent economic operator înregistrat cu produse accizabile. Reclamanta a înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârât, B. - C., iar instanța de fond a admis ambele capete de cerere în contradictoriu cu autoritatea pârâtă menționată anterior. Prima critică adusă sentinței atacate este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, potrivit normei procedurale mai susmenționate „Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).” Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.” Din conținutul textului de lege, care instituie regimul de drept comun al nulităților procedurale rezultă că pentru a opera nulitatea unui act de procedură trebuie să existe un interes (condiție generală) al celui ce o invocă și acesta să fi produs o vătămare, care nu poate fi înlăturată în alt mod. Prin susținerile formulate în cadrul cererii de recurs, autoritatea recurentă a învederat că emitenta actelor administrative anulate de către instanța de fond este G., autoritate care nu a fost citată în cauză și nici nu i-a fost comunicat vreun alt de procedură, în condițiile în care prin dispozitivul sentinței atacate, acțiunea reclamantei a fost admisă doar în contradictoriu cu B. - C. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât invocă faptul că hotărârea este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de procedură privind rolul activ al judecătorului, în ceea ce privește stabilirea corectă a cadrului procesual iar datorită acestei neregularități, ce a avut drept urmare neparticiparea Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate la cercetarea judecătorească, în calitate de emitentă a actelor administrative contestate, au fost încălcate drepturile și garanțiile procesuale ale părților. Interesul recurentului de a invoca această neregularitate procedurală este evident, în condițiile în care, actele administrative anulate nu au fost emise de C., iar obligația stabilită de către instanța de fond în sarcina acestei direcții nu poate fi adusă la executare, deoarece acest organism nu are competențe legale în acordarea reducerii garanției bancare. Pe de altă parte, autoritatea pârâtă chemată în judecată, a fost lipsită de posibilitatea de a-și asigura în mod deplin și eficient apărarea, în lipsa emitentului actelor administrative contestate. În materia contenciosului administrativ, ca ramură a dreptului public, principiul disponibilității se coroborează cu dispozițiile art. 16 1 teza a II - a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța de contencios administrativ este îndrituită să pună în discuția părților și să dispună „din oficiu” măsuri cu privire la introducerea în cauză a tuturor subiectelor de drept interesate. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a precizat că emitentul celor două decizii atacate este G., toate susținerile fiind făcute prin raportare la această entitate. Înalta Curte mai constată că din conținutul celor două decizii a căror anulare se solicită, reiese faptul că această Comisie pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate este organizată în cadrul B. și are capacitate decizională de drept administrativ proprie, în timp ce C. are doar competența de a comunica celor interesați actele administrative emise de Comisie. î n raport cu această împrejurare, judecătorul fondului era dator să solicite societății reclamante lămuriri privind cadrul procesual în raport de care dorește să se judece prezenta pricină, în sensul indicării tuturor entităților participante la raportul de drept administrativ dedus judecății și să dispună citarea emitenților actelor administrative atacate, în vederea unei juste și complete dezlegări a litigiului, iar nu prin abordarea lor trunchiată, care nu este în măsură să asigure eficiența unui act de justiție. Pe de altă parte, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la primirea acțiunii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. În mod evident, citarea emitentului actului administrativ are menirea de a respecta cele două principii fundamentale ale procesului civil: principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare dar și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, în speța concretă dedusă judecății, instanța de fond, chiar dacă procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părții, astfel cum am arătat anterior, avea obligația, în baza rolului activ reglementat de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a emitentului actelor administrative a căror anulare a fost solicitată de reclamantă și chiar să dispună din oficiu citarea acestei autorități, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și nu să procedeze la judecarea cauzei. Prin urmare, din acest punct de vedere hotărârea este nelegală, vătămarea procesuală fiind evidentă pentru ambele părți, în condițiile în care, nefiind dispusă citarea în cauză a emitentului actelor administrative, respectiv singurul organism care are atribuții în analizarea cererii de acordare a reducerii garanției bancare pentru societatea reclamantă, soluția curții de apel este lipsită de eficacitate juridică. În concluzie, neprocedând la citarea Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., situație în care se impune casarea acesteia cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Față de soluția de casare și trimitere la rejudecare a cauzei, celelalte critici vizând nemotivarea hotărârii și aplicarea greșită a legii nu vor mai fi analizate, părțile urmând să își valorifice argumentele expuse în cererea de recurs și întâmpinare, în noul cadru procesual stabilit de instanța de fond. 2. Temeiul legal al soluției; În temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.