ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1616/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1616/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1616/2016

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

inițial la Tribunalul București sub nr. dosar x/3 din 06 mai 2014,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea

ce se va pronunța în cauză să se dispună: anularea deciziei

de invalidare nr. 416 din 12 februarie 2014 emisă de Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor cu privire la dosarul de despăgubiri nr. 2935/FFCC

din 05 decembrie 2006; validarea măsurii acordării de despăgubiri

stabilită prin hotărârea Comisiei Județene Satu Mare nr. 162 din

27 mai 2003 de validare a propunerii Comisiei Locale Botiz privind înscrierea suprafeței

de 5,07 ha reconstituite solicitantei B. și obligarea la acordarea de măsuri

reparatorii în cuantum de 104.490 RON potrivit procesului-verbal la raportul de

evaluare întocmit de expert evaluator independent C.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și excepția

lipsei calității sale procesual pasive. În susținerea acestor excepții,

pârâta a arătat că cererea este îndreptată împotriva unei instituții

publice a administrației centrale, ceea ce atrage competența secției

de contencios administrativ fiscal al Curții de Apel București. Cu privire

la excepția lipsei calității sale procesual pasive a arătat

că potrivit Legii nr. 165/2013 s-a înființat Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea acordând doar sprijin și

îndrumare metodologică.

Prin sentința civilă

nr. 1113 din 03 octombrie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/3/2014, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția necompetenței

teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a cauzei formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor către Tribunalul Satu Mare.

În motivarea hotărârii, Tribunalul

București a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor

Legii nr. 165/2013, rezultă entitatea la care fac trimitere dispozițiile

art. 35 nu este Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor [pe rolul

căreia nu se puteau afla cereri nesoluționate la data intrării în

vigoare a legii astfel cum prevăd dispozițiile art. 4, având în vedere

că a fost înființată tocmai prin dispozițiile an. 17 alin. (1)

din acest act normativ], ci entitatea care a fost învestită cu soluționarea

notificării, care în cazul de față este Comisia Județeană

Satu Mare.

În susținerea aceleiași

interpretări este de menționat și faptul că art. 35 nu face

referire la „entitatea emitentă” a deciziei de validare, ci la „entitate”,

precum și că de fiecare dată când intenția legiuitorului a fost

de a stabili competența unei singure instanțe, a identificat-o prin denumire

[ex: art. 18 și 20 din Legea nr. 14/2003 „Tribunalul București examinează

cererile de înregistrare a partidelor politice”; art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 84/1998 Tribunalul București judecă cererile de decădere din

drepturile conferite de marcă]. Indicarea unor criterii de determinare a instanței

competente (ex: sediu, domiciliu, locul situării imobilului) se impune numai

în cazurile În care este necesară pentru identificarea acelei instanțe

dintre mai multe care judecă același tip de cauze, cum este cazul contestațiilor

formulate împotriva deciziilor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

O interpretare contrară ar

conduce la concluzia că potrivit Legii nr. 165/2013 soluționarea tuturor

contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii

țări ar reveni în competența unei singure instanțe, Tribunalul

București, probatoriul urmând a fi administrat în numeroase cazuri prin comisie

rogatorie de către tribunalele de la locul imobilului, cu consecința temporizării

actului de justiție, finalitate ce este dificil de prezumat că ar putut

fi urmărită de către legiuitor.

Urmare a declinării, cauza

a fost înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. dosar x/83/2015.

Excepția necompetenței

teritoriale a tribunalului, invocată de pârâți, a fost respinsă prin

încheierea ședinței publice din 30 aprilie 2015, raportat la entitatea

care a fost investită cu soluționarea cererii de reconstituire a dreptului

de proprietate asupra terenurilor respectiv comisia locală de aplicare a Legii

nr. 18/1991 comuna Botiz, jud. Satu Mare, și Comisia județeană de

aplicare a legilor fondului funciar - Satu Mare a cărei hotărâre a fost

invalidată prin decizia nr. 416 din 12 februarie 2014 a Comisiei Naționale

pentru Compensarea Imobilelor, instanța, stabilind în baza art. 34, 35 din

Legea nr. 165/2013, competența materială și teritorială a Tribunalului

Satu Mare, secția I civilă.

Prin sentința civilă

nr. 270/D din 21 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare

în Dosar nr. x/83/2015, s-au respins

excepțiile invocate de către pârâte.

A fost respinsă cererea reclamantei

A.,. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor privind anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor; fără cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat apel reclamanta A.

Ulterior, au declarat apeluri incidente

ambele pârâte.

Prin apelul incident (declarat

atât împotriva sentinței civile nr. 270/D din 21 decembrie 2015, cât și

a încheierii din ședința publică din data de 30 aprilie 2015 pronunțate

de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. x/83/2015). Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței

în sensul că reclamanta nu este îndreptățită la măsuri

compensatorii și totodată să se mențină sentința în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă,

iar pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

a invocat excepția necompenței materiale a Tribunalului Satu Mare.

Prin decizia civilă nr. 556/A

din 21 decembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă,

au fost admise apelurile incidente

declarate de pârâte și apelul formulat de reclamantă, a fost anulată

sentința atacată și, în consecință a fost admisă excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Satu Mare și trimisă cauza

spre competentă soluționare Tribunalului București. A fost constatat

ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Satu Mare și

Tribunalul București și înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație

și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

În motivare, instanța de apel

a reținut că, în mod greșit, instanța de fond - Tribunalul Satu

Mare a stabilit că este competent material și teritorial să soluționeze

prezenta cauză.

Astfel s-a constată că,

în prezenta speță s-a solicitat anularea deciziei de invalidare nr.

416 din 12 februarie 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor în temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 35 alin. (1) din

Legea nr. 165/2013 ce constituie temeiul juridic al cererii introductive de instanță

„deciziile emise cu respectarea prevederilor art 33 și 34 pot fi atacate de

persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă

a tribunalului în cărui circumscripție se află sediul entității,

în termen de 30 de zile de la data comunicării”. Se observă că textul

de lege instituie competența teritorială exclusivă în favoarea secției

civile a tribunalului a cărei circumscripție se află sediul entității.

Față de aceste prevederi legale, esențial este a se stabili „entitatea”

- noțiune folosită de legiuitor în conținutul textului legal anterior

citat.

Astfel, potrivit art. 3 pct. 4

lit. g) din Legea nr. 165/2013 Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor

este entitate învestită de lege cu atribuții în procesul de restituire

a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii,

iar potrivit art. 17 din lege are, în principal, următoarele competențe:

validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile

învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;

dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; asigură coordonarea

procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor

agricole și al altor imobile; ia alte măsuri necesare aplicării prezentei

legi. În exercitarea atribuțiilor sale Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (9) și art. 25 din lege, emite decizie de

compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, sau decizie de invalidare.

Dispozițiile art. 34 din Legea

nr. 165/2013 prevăd anumite termene de soluționare a dosarelor înregistrate

Ia Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înaintea

intrării în vigoare a iegii - 20 mai 2013 - și a celor transmise Secretariatul

Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar, pe

de altă parte, decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34 poate

fi atacată potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 la

secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul entității.

Din coroborarea acestor dispoziții,

raportat ia obiectul cererii de chemare în judecată - anularea deciziei de

invalidare nr. 416 din 12 februarie 2014 emisă de Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor, rezultă faptul că entitatea la care se

referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate

fi decât entitatea care a emis decizia a cărei anulare se solicită în

prezenta cauză, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Cum Comisia Națională

pentru Compensarea imobilelor are sediul în București în raza teritorială

a Tribunalului București, este evident că instanța competentă

material și teritorial să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul

București, secția civilă, și nu Tribunalul Satu Mare, secția

I civilă.

De altfel în acest sens s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție în spețe similare

când a statuat asupra unor conflicte negative de competență (Dosar nr.

x/3/2014 - decizia nr. 416 din 11 februarie 2015, respectiv decizia nr. 494 din

18 februarie 2015) și când a stabilit competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Mai mult, în considerentele Deciziei

nr. 833/2015 și nr. 43/2016 pronunțate de Curtea Constituțională,

referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanța de contencios constituțional

a reținut ca „toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise

de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (...) vor putea fi

contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București.

Curtea constată că astfel se reglementează competența exclusivă

a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze (...).

Curtea observă că aceasta nu este singura situație în care legiuitorul

a reglementat o competență exclusivă a unei instanțe”.

În consecință, s-a reținut

că, în mod greșit instanța de fond - Tribunalul Satu Mare, față

de obiectul prezentei cauze - anularea deciziei de invalidare emisă de Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor cu sediul în București și

față de prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a soluționat

această cauză, nefnnd competentă din punct de vedere teritorial,

această cauză fiind de competența exclusivă a Tribunalului București,

secția civilă.

Având în vedere că Tribunalul

București prin sentința civilă nr. 1113 din 03 octombrie 2014 pronunțată

în Dosarul nr. x/3/2014 a admis excepția necompetenței teritoriale invocate

din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate

de A. în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în favoarea Tribunalului

Satu Mare, instanța de apel a constatat ivit conflict negativ de competență

între Tribunalul Satu Mare, secția civilă, și Tribunalul București,

secția civilă, și în baza art. 134 și 135 C. proc. civ. a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării

conflictului negativ de competență.

Învestită cu soluționarea

conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata inexistența

în cauză a unui conflict negativ de competență, în considerarea celor

ce succed:

Potrivit art. 133 pct. 2 din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., există conflict negativ de competență

când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența

de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă

ultima instanță învestită își declină la rândul său

competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat

necompetente.

Din aceste dispoziții rezultă

că, pentru ca un conflict de competență să existe, este necesar

ca două sau mai multe instanțe să se fi dezînvestit de soluționarea

unei cauze, considerând că nu sunt competente în acest sens, iar dezînvestirea

să fie reciprocă, condiții ce trebuie întrunite cumulativ.

În speță, condiția

ce rezultă din acest text, aceea a declinărilor reciproce sau succesive

între două sau mai multe instanțe învestite cu aceeași pricină

care se consideră necompetente, nu este îndeplinită.

În cauză nu există două

instanțe care să-și fi declinat reciproc competența, în condițiile

în care Tribunalul București s-a dezvînvestit în favoarea Tribunalului Satu

Mare, iar în apelul declarat împotriva sentinței prin care Tribunalul Satu

s-a pronunțat asupra fondului cauzei (prin încheierea din 30 aprilie 2015 această

instanță s-a declarat competentă material și teritorial), Curtea

de Apel Oradea a constatat necompetența tribunalului de soluționare a

cauzei în primă instanță și a trimis cauza Tribunalul București

considerat competent, astfel că nu există conflict deoarece nu s-a consemnat

decât o singură declinare de competență.

Astfel, Curtea de Apel Oradea,

ca instanță de apel, a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (4) C.

proc. civ., determinând instanța competentă să soluționeze cauza

în primă instanță în urma admiterii apelurilor promovate cu reținerea

necompetenței materiale a primei instanțe ca unic motiv de anulare a sentinței.

Așadar, neexistând premisa

existenței unor declinări reciproce între Tribunalul Satu Mare și

Tribunalul București, Înalta Curte constată că nu s-a ivit un conflict

negativ de competență între cele două instanțe în sensul stabilit

de art. 133 pct. 2 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, va trimite

dosarul, pe cale administrativă, spre soluționare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată inexistența

conflictului negativ de competență.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 septembrie 2016.