ÎCCJ, decizie (scj.ro #132469)

Invocarea excepției necompetenței teritoriale din oficiu. Soluționarea pe fond a litigiului de către instanța învestită prin declinare. Anularea sentinței în apel ca urmare a admiterii excepției necompetenței teritoriale și trimiterea cauzei instanței sesizate inițial. Inexistența conflictului de competență.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Competența instanțelor.

Index alfabetic

: excepția necompetenței teritoriale

declinare

NCPC, art. 133 pct. 2

Condiția ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 133 pct. 2 C.proc.civ., respectiv aceea a declinărilor reciproce sau succesive între două sau mai multe instanțe învestite cu aceeași pricină care se consideră necompetente, nu este îndeplinită în situația în care instanța sesizată inițial de reclamant s-a dezvînvestit în favoarea unei alte instanțe, iar în apelul declarat împotriva sentinței prin care aceasta din urmă s-a pronunțat asupra fondului cauzei, Curtea de apel constatând necompetența de soluționare a litigiului în primă instanță, a trimis cauza instanței inițial învestite, considerată competentă. Astfel, neexistând premisa existenței unor declinări reciproce, nu există conflict negativ de competență între cele două instanțe.

Secția I civilă, decizia nr. 1616 din 23 septembrie 2016

Prin acțiunea înregistrată inițial la Tribunalul București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză  să se dispună: anularea deciziei de invalidare nr. 416 din 12.02.2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x din 05.12.2006; validarea măsurii acordării de despăgubiri stabilită prin hotărârea Comisiei Județene Satu Mare nr. 162/2003 de validare a propunerii Comisiei Locale Botiz privind înscrierea suprafeței de 5,07 ha reconstituite solicitantei B. și obligarea la acordarea de măsuri reparatorii în cuantum de 104.490 lei potrivit procesului-verbal la raportul de evaluare întocmit de expert evaluator  independent C.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității sale procesual pasive. În susținerea acestor excepții, pârâta a arătat că cererea este îndreptată împotriva unei instituții publice a administrației centrale, ceea ce atrage competența Secției de contencios administrativ fiscal al Curții de Apel București. Cu privire la excepția lipsei calității sale procesual pasive  a arătat că potrivit Legii nr. 165/2013 s-a înființat Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea acordând doar sprijin și îndrumare metodologică.

Prin sentința civilă nr. 1113 din 03.10.2014, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Satu Mare.

În motivarea hotărârii, Tribunalul București a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, rezultă entitatea la care fac trimitere dispozițiile art. 35 nu este Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (pe rolul căreia nu se puteau afla cereri nesoluționate la data intrării în vigoare a legii astfel cum prevăd dispozițiile art. 4, având în vedere că a fost înființată tocmai prin dispozițiile art. 17 alin. (1) din acest act normativ), ci entitatea care a fost învestită cu soluționarea notificării, care în cazul de față este Comisia Județeană Satu Mare.

În susținerea aceleiași interpretări este de menționat și faptul că art. 35 nu face referire la „entitatea emitentă” a deciziei de validare, ci la „entitate”, precum și că de fiecare dată când intenția legiuitorului a fost de a stabili competența unei singure instanțe, a identificat-o prin denumire (ex: art. 18 și 20 din Legea nr. 14/2003 „Tribunalul București examinează cererile de înregistrare a partidelor politice”; art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 Tribunalul București judecă cererile de decădere din drepturile conferite de marcă). Indicarea unor criterii de determinare a instanței competente (ex: sediu, domiciliu, locul situării imobilului) se impune numai în cazurile în care este necesară pentru identificarea acelei instanțe dintre mai multe care judecă același tip de cauze, cum este cazul contestațiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că potrivit Legii nr. 165/2013 soluționarea tuturor contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii țări ar reveni în competența unei singure instanțe, Tribunalul București, probatoriul urmând a fi administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele de la locul imobilului, cu consecința temporizării actului de justiție, finalitate ce este dificil de prezumat că ar putut fi urmărită de către legiuitor.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Satu Mare.

Excepția necompetenței teritoriale a tribunalului, invocată de pârâți, a fost respinsă prin încheierea ședinței publice din 30.04.2015, raportat la entitatea care a fost învestită cu soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor respectiv comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 comuna Botiz și Comisia județeană de aplicare a legilor fondului funciar - Satu Mare a cărei hotărâre a fost invalidată prin Decizia nr. 416/2014 a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, instanța, stabilind în baza art. 34, 35 din Legea nr. 165/2013, competența materială și teritorială a Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 270/D din 21.12.2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-au respins excepțiile invocate de către pârâte.

A fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor privind anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta.

Ulterior, au declarat apeluri incidente ambele pârâte.

Prin apelul incident (declarat atât împotriva sentinței civile nr. 270/D din 21.12.2015 cât și a încheierii din ședința publică din data de 30.04.2015 pronunțate de Tribunalul Satu Mare), Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul că reclamanta nu este îndreptățită la măsuri compensatorii și totodată să se mențină sentința în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Satu Mare.

Prin decizia civilă nr. 556/A din 21.12.2015 a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, au fost admise apelurile incidente declarate de pârâte și apelul formulat de reclamantă, a fost anulată sentința atacată și, în consecință a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Satu Mare și trimisă cauza spre competentă soluționare Tribunalului București. A fost constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Satu Mare și Tribunalul București și înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond – Tribunalul Satu-Mare a stabilit că este competent material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Astfel s-a constată că, în prezenta speță s-a solicitat anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 ce constituie temeiul juridic al cererii introductive de instanță ”deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării”. Se observă că textul de lege instituie competența teritorială exclusivă în favoarea secției civile a Tribunalului a cărei circumscripție se află sediul entității. Față de aceste prevederi legale, esențial este a se stabili ”entitatea” – noțiune folosită de legiuitor în conținutul textului legal anterior citat.

Astfel, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este entitate învestită de lege cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 17 din lege are, în principal, următoarele competențe: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile; ia alte măsuri necesare aplicării prezentei legi. În exercitarea atribuțiilor sale, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (9) și art. 25 din lege, emite decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, sau decizie de invalidare.

Dispozițiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 prevăd anumite termene de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înaintea intrării în vigoare a legii – 20 mai 2013 – și a celor transmise Secretariatul Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar, pe de altă parte, decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34 poate fi atacată potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.

Din coroborarea acestor dispoziții, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată – anularea deciziei de invalidare nr. 416/2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, rezultă faptul că entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi decât entitatea care a emis decizia a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Cum Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în București în raza teritorială a Tribunalului București, este evident că instanța competentă material și teritorial să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București – Secția civilă și nu Tribunalul Satu-Mare, Secția I civilă.

De altfel în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în spețe similare când a statuat asupra unor conflicte negative de competență (decizia nr. 416/2015, respectiv decizia nr. 494/2015) și când a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Mai mult, în considerentele deciziei nr. 833/2015 și nr. 43/2016 pronunțate de Curtea Constituțională, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea 165/2013, instanța de contencios constituțional a reținut că ”toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor… vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București. Curtea constată că astfel se reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze …. . Curtea observă că aceasta nu este singura situație în care legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a unei instanțe ”.

În consecință, s-a reținut că, în mod greșit instanța de fond – Tribunalul Satu-Mare, față de obiectul prezentei cauze – anularea deciziei de invalidare emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor cu sediul în București și față de prevederile art. 35 alin. (1) din Legea 165/2013 a soluționat această cauză, nefiind competentă din punct de vedere teritorial, această cauză fiind de competența exclusivă a Tribunalului București, Secția civilă.

Având în vedere, că Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1113/2014 a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de A. în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în favoarea Tribunalului Satu-Mare, instanța de apel a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Satu-Mare – Secția civilă și Tribunalul București – Secția civilă, și în baza art. 134 și 135 Cod procedură civilă a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata inexistența în cauză a unui conflict negativ de competență, în considerarea celor ce succed

:

Potrivit art. 133 pct. 2 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe si-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Din aceste dispoziții rezultă că, pentru ca un conflict de competență să existe, este necesar ca două sau mai multe instanțe să se fi dezînvestit de soluționarea unei cauze, considerând că nu sunt competente în acest sens, iar dezînvestirea să fie reciprocă, condiții ce trebuie întrunite cumulativ.

În speță, condiția ce rezultă din acest text, aceea a declinărilor reciproce sau succesive între două sau mai multe instanțe învestite cu aceeași pricină care se consideră necompetente, nu este îndeplinită.

În cauză nu există două instanțe care să-și fi declinat reciproc competența, în condițiile în care, Tribunalul București s-a dezvînvestit în favoarea Tribunalului Satu Mare, iar, în apelul declarat împotriva sentinței prin care Tribunalul Satu Mare s-a pronunțat asupra fondului cauzei (prin încheierea din 30.04.2015 această instanță s-a declarat competentă material și teritorial) Curtea de Apel Oradea a constatat necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță și a trimis cauza Tribunalul București considerat competent, astfel că nu există conflict deoarece nu s-a consemnat decât o singură declinare de competență.

Astfel, Curtea de Apel Oradea, ca instanță de apel, a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (4) Cod procedură civilă, determinând instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță în urma admiterii apelurilor promovate cu reținerea necompetenței materiale a primei instanțe ca unic motiv de anulare a sentinței.

Așadar, neexistând premisa existenței unor declinări reciproce între Tribunalul Satu Mare și Tribunalul București, Înalta Curte a constatat că nu s-a ivit un conflict negativ de competență între cele două instanțe în sensul stabilit de art. 133 pct. 2 C.proc.civ. și, pe cale de consecință, a trimis dosarul, pe cale administrativă, spre soluționare la Tribunalul București.