ÎCCJ, decizie (scj.ro #213640)

Acțiune având ca obiect obligarea A.N.R.P. și a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic: conflict negativ

competență teritorială

titlu de despăgubire

competență teritorială alternativă

Legea nr. 165/2013, art. 35 alin. (1

1

)

C.proc.civ., art. 107 alin. (1), art. 111, art. 116

Luând în considerare succesiunea cronologică a modificărilor aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 și interpretând sistematic această reglementare, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise

în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 de către entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietății, sau refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competența teritorială a instanței civile se determină în funcție locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziție referitoare la instanța competentă teritorial.

În absența instituirii, prin legea specială, a unor criterii de stabilire a instanței civile competente teritorial în alte ipoteze decât cele în care se contestă deciziile emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau, după caz, se deduce judecății refuzul de soluționare al cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății, devin aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1), precum și cele ale art. 111 C.proc.civ.

Dat fiind că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantului, care, potrivit art. 116 din același cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Ca atare, cum reclamantul a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107, art. 111 și art. 116 C.proc.civ., competența teritorială a fost fixată definitiv în favoarea acestei instanțe.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1620 din 12 octombrie 2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a civilă la data de 07.12.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare nr. x/2018, plătibile în 5 rate anuale.

Prin sentința civilă nr. 341 din 22.03.2023, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Tribunalului Sălaj, reținând în esență că pricina se circumscrie litigiilor privind modalitatea de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (2) din acest act normativ, competența teritorială exclusivă revine tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul.

Prin sentința civilă nr. 838 din 14.09.2023, Tribunalul Sălaj-Secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, reținând că instanța competentă teritorial nu se determină potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013,  ci conform art. 35 alin. (1

1

) din același act normativ, care se completează cu dreptul comun, respectiv cu art. 107 alin. (1) C.proc.civ., astfel că instanța competentă teritorial nu este cea de la locul situării imobilului, ci cea de la sediul pârâtului.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul Sălaj-Secția civilă a suspendat judecata și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte va stabili că instanța competentă teritorial a soluționa cauza este Tribunalul București-Secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

În cadrul litigiului de față, se solicită obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare nr. x/2018, ce a fost emisă în dosarul de despăgubiri nr. x/CC/2013, în temeiul dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013. În raport cu obiectul dedus judecății, se reține că norma de competență incidentă raportului juridic litigios este cea cuprinsă la art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2013, care prevede că „litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii”. Din moment ce în litigiu nu se contestă deciziile emise în temeiul art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul de emitere a acestor decizii în termenul legal, rezultă că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, se constată că alin. (1

1

) a fost introdus în corpul art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018, legiuitorul urmărind a realiza un regim unitar de soluționare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, având în vedere că acestea sunt generate de o pretenție de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată, instanțele de drept civil dobândind, astfel, plenitudine de jurisdicție în soluționarea acestor tipuri de cauze.

Se mai reține că, ulterior modificării și completării aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 212/2018,

alin. (1)

al acestui articol a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 28 mai 2019, în sensul că „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.

Luând în considerare succesiunea cronologică a modificărilor aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 și interpretând sistematic această reglementare, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 (emise de către entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietății, respectiv de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) sau, după caz, refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competența teritorială a instanței civile se determină în funcție locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziție referitoare la instanța competentă teritorial. Ca atare, prin nicio metodă de interpretare a normelor juridice nu se poate ajunge la concluzia că rațiunea avută în vedere de către legiuitor a fost aceea de a stabili, în privința tuturor litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, astfel cum greșit a reținut Tribunalul București.

În absența instituirii, prin legea specială, a unor criterii de stabilire a instanței civile competente teritorial în alte ipoteze decât cele în care se contestă deciziile emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau, după caz, se deduce judecății refuzul de soluționare al cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății, în mod firesc devin aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, precum și cele ale art. 111 C.proc.civ., potrivit cărora „cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului”.

Dat fiind că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantului, care, potrivit art. 116 din același cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În prezenta cauză, reclamantul a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, astfel că, prin alegerea făcută, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107, art. 111 și art. 116 C.proc.civ., se constată că acesta a învestit în mod legal Tribunalul București, fiind stabilită în mod definitiv competența teritorială în favoarea acestei instanțe.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C.proc.civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București-Secția a IV-a civilă.