ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 17 iunie 2014, reclamanta B.M. a contestat Decizia de invalidare nr. 757 din 27 martie 2014 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în dosarul de despăgubiri nr. 4485/FFCC din 23 februarie 2007 prin care a fost respinsă cererea de acordare de despăgubiri stabilită în favoarea autorului acesteia, B.L.O. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, că prin adresa nr. 1897/127/CIII din 26 iulie 2007 a fost validată propunerea Comisiei județene de fond funciar Mureș în sensul acordării de despăgubiri pentru suprafață de 4,83 ha de pe urma soțului său B.L.O.

A mai arătat că în mod nelegal prin decizia contestată în cauză, propunerea Comisiei județene de fond funciar Mureș a fost invalidată, întrucât toate actele invocate a fi lipsă în dosarul de despăgubiri au fost depuse la dosar și existau la data analizării acestora. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, precum și pe cele ale art. 5 C. civ. Prin Sentința nr. 1333 din 13 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 4 cu cele ale art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013, competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege cu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 sau a cererii depuse în baza Legii nr. 18/1991, care, în cauză, este Tribunalul Mureș. Prin Sentința nr. 99 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Mureș a declinat la rândul său competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea regulatorului de competență ivit între cele două instanțe.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Mureș a reținut următoarele: Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Textul de lege consacră în această materie o competență teritorială exclusivă, cu caracter absolut, nesusceptibilă de o altă interpretare așa cum a apreciat Tribunalul București care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Mureș. Reținând că sediul entității emitente a deciziei de invalidare contestată se află în circumscripția Tribunalului București, Tribunalul Mureș și-a declinat competența în favoarea acestei instanțe.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Regula generală privitoare la competența teritorială reglementată de dispozițiile art. 107 C. proc. civ., prevede că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Reiese deci, că ori de câte ori printr-o dispoziție legală specială se prevede alte reguli de stabilire a competenței teritorială a instanțelor, acestea se aplică cu prioritate.

Actul normativ incident în cauză, respectiv Legea nr. 165/2013, conține dispoziții speciale referitoare la competența teritorială a instanțelor învestite cu soluționarea deciziilor emise de entitățile, astfel cum acestea sunt definite prin art. 3 din același act normativ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) "Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării". Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: "a) unitatea deținătoare, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii". Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a contestat decizia de invalidare nr. 757 din 27 martie 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Întrucât, în cauză, decizia de invalidare contestată de reclamantă, a fost emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în aplicarea dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități. Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Prin urmare, în mod corect instanțele de judecată aflate în conflict de competență au identificat norma de competență incidentă raportului juridic litigios ca fiind cea a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 2013. În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2015. Procesat de GGC - GV