ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1883/2016

Decizia nr. 1883/2016

Asupra cererii de recurs de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 noiembrie 2013, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și B. - Președintele CCSD, aplicarea unei amenzi potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 pârâtului de rândul 2, conducătorul instituției Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - de la 29 mai 2012 și până în prezent, pentru nepunerea în executare a sentinței, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 924 pronunțată la data de 19 martie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect "sancțiune neexecutare hotărâre".

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. x/3/2008 a fost obligată pârâta CCSD să emită în favoarea reclamantei decizie reprezentând titlurile de despăgubire pentru imobilele construcții și teren situate în Pitești, potrivit Dispoziției nr. 3912/2005 a Primarului mun. Pitești.

Prin Decizia civilă nr. 883 din 09 februarie 2012 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosar nr. x/2/2012, la cererea reclamantei, s-a dispus aplicarea Președintei CCSD, C., a sancțiunii amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, pentru neexecutarea Deciziei civile nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 30 decembrie 2010 și până la executarea efectivă a obligației.

De la adoptarea acestor decizii și până la momentul formulării prezentei cereri, în considerarea schimbării președintelui CCSD, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art. 41 alin. (5) al noii reglementări, "(5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21".

Art. 21 la care se face trimitere statuează următoarele:

"(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.

(2) Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.

(4) Comisiile județene de fond funciar și Comisia de Fond Funciar a Municipiului București pot propune Comisiei Naționale soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.

(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.

(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

(6

1

) În cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire, nu se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială pentru localitatea respectivă, potrivit prevederilor alin. (6).

(7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).

(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

(9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv".

Noua reglementare instituie, în art. 21, aplicabil în speță, potrivit normei de trimitere din art. 41 alin. (5), la nivelul Comisiei Naționale, un filtru de legalitate a dispozițiilor autorității administrației publice locale emise în baza Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea art. 21 alin. (5) al legii, potrivit căruia "(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante", noua comisie națională, CNCI, a propus, în ședința din 13 martie 2014, invalidarea în tot a Dispoziției nr. 3912 din 30 decembrie 2005 a Primarului mun. Pitești, prin care acesta a propus acordarea de despăgubiri reclamantei, reținându-se faptul că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a notificatoarei de pe urma foștilor proprietari, D. și E.

Reținând că pârâții au urmat prevederile legii în ce privește modalitatea și procedura de urmat pentru punerea în executare a Deciziei nr. 5300/2010, aceasta soldându-se cu emiterea Deciziei de invalidare a dispoziției primarului, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, instanța de fond a reținut că aceștia și-au îndeplinit obligația impusă de hotărârea judecătorească, din acest moment, al emiterii deciziei de invalidare continuând procedura instituită de noua reglementare, astfel că, a respins prezenta cerere de aplicare de amenzii, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 924 din 19 aprilie 2014 a formulat recurs reclamanta A., pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 7 C. proc. civ.

Se solicită de către recurentă a se constata că ANRP și Președintele acestei autorități - C., cât și continuatoarea sa Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor precum și actualul președinte al ANRP - B., continuă să manifeste rea-credință și să refuze punerea în executare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând motive pro cauza, nefondate, în încercarea de a eluda efectele Legii nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta apreciază că, cererea formulată de Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, depusă la dosar, pentru termenul din 19 martie 2014, de amânare a judecății pentru a avea posibilitatea de a depune la dosar înscrisuri în sensul invalidării dispoziției de punere în posesie, constituie o probă evidentă că instanța a pronunțat o hotărâre fără a avea la dosar o decizie valabilă a comisiei.

Solicită astfel admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Apărările formulate față de recursul declarat

În combaterea recursului promovat de recurenta A., au formulat întâmpinări intimații-pârâți B. și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, continuatoarea în drepturi și obligații a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cuprinsul cărora s-a arătat că, la data la care a fost pronunțată Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, procedura administrativă de evaluare și emitere a titlului de despăgubire a fost suspendată în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012, așa cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 117/2012; suspendare ce a fost cuprinsă în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013.

Prevederile O.U.G. nr. 4/2012 au fost aplicabile în toate situațiile în care procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titlu de despăgubire nu se realizase, inclusiv pentru situația hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care CCSD a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire.

În data de 16 mai 2013, în ședința CCSD președintele acestei autorități a adus la cunoștința membrilor Comisiei intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 și a propus a se lua act de desființarea CCSD. Toți cei 7 membri prezenți au votat în unanimitate propunerea amintită.

Imediat după publicarea Legii nr. 165/2013, Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților precum și al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, domnul B., în aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) și (3), a inițiat demersurile necesare în vederea asigurării cadrului legale pentru funcționarea CNCI și, totodată a luat toate măsurile necesare în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile ce au avut ca obiect obligarea CCSD la îndeplinirea atribuțiilor legale; inclusiv cu privire la Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește modalitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost instituite obligații în sarcina CCSD, susțin în continuare ambii intimați că, prin dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a stabilit două modalități de punere în executare a acestora, în funcție de obligația stabilită de instanță.

Astfel, prima situație are în vedere acea ipoteză prin care instanța a obligat CCSD la emiterea titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit de către aceasta și este reglementată la art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013; situație în care CNCI emite titluri de despăgubire în cuantumul stabilit de către instanță, prin aplicarea procedurii specifice CCSD.

Cea de-a doua situație a fost prevăzută de legiuitor la art. 41 alin. (5) și are în vedere toate celelalte hotărâri judecătorești prin care au fost instituite obligații în sarcina CCSD, dar prin care nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor.

În această din urmă situație legiuitorul a stabilit, în mod expres, în sarcina CNCI, obligația de a soluționa dosarele de despăgubire potrivit noilor atribuții de control și verificare a acestora.

În speța de față, prin Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit doar "o obligație de a face", sancționând pasivitatea CCSD, dar nu s-a pronunțat cu privire la existența și întinderea drepturilor reclamantei, motiv pentru care CNCI, în exercitarea atribuțiilor de control și verificare a dispus invalidarea Dispoziției nr. 3912 din 30 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Pitești.

În ceea ce privește Dosarul de despăgubire nr. x/CC, susțin intimații-pârâți că acesta a fost supus atenției CNCI în ședința din 11 iulie 2013, Comisia dispunând completarea dosarului cu înscrisurile menționate în Adresa nr. x/CC din 22 iulie 2013.

În ședința CNCI din data de 13 martie 2014 Secretariatul Comisiei Naționale a propus invalidarea în tot a Dispoziției nr. 3912 din 30 decembrie 2005 prin care Primarul Municipiului Pitești a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Pitești, compus din teren în suprafață de 668 mp și construcții din zidărie de 175,50 mp și magazie de 24,50 mp, în favoarea doamnei F.

Din datele furnizate de către Secretariatul Comisiei Naționale reiese faptul că propunerea a avut la bază lipsa dovezii calității de moștenitor a notificatoarei F. de pe urma foștilor proprietari; la dosar nefiind depuse înscrisuri care să ateste că notificatoarea a fost succesoarea domnilor D., G. și E. De asemenea, nu s-au prezentat documente concrete la data naționalizării, fapt ce a împiedicat calificarea preluării imobilului notificat ca fiind una abuzivă, în înțelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Astfel, CNCI a aprobat emiterea Deciziei de invalidare nr. 707 din 13 martie 2014.

Se mai susține de către cei doi intimați că CNCI a intenționat să emită decizia de compensare încă de la prima ședință, din 11 iulie 2013, în care dosarul de despăgubire a fost pus pe ordinea de zi, dar din cauza faptului că a fost incomplet, autoritatea s-a văzut nevoită să solicite înscrisuri iar ulterior, în lipsa acestora, să aprobe emiterea deciziei de invalidare în favoarea reclamantei.

În concluzie, intimații solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat și pe cale de consecință, menținerea, ca temeinică și legală a sentinței de fond.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, în cadrul căreia a fost întocmit Raportul, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, analizat în completul de filtru, fiind apoi comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 28 ianuarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Niciuna din părți nu a depus Punct de vedere asupra Raportului întocmit în cauză de raportor.

Prin Încheierea din data de 16 martie 2016, completul de filtru a constatat, având în vedere și conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Analiza motivelor de casare. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinările intimaților-pârâți, la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate:

În prealabil, Înalta Curte, analizând cererea de recurs constată că recurenta a indicat, ca și temei de drept al recursului, dispozițiile art. 488 pct. 4, 5, 6 și 7 C. proc. civ., fără a formula însă critici la adresa hotărârii pronunțată de prima instanță, care să poată fi încadrate în aceste dispoziții.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar îl apreciază ca fiind nefondat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situații, în care s-ar putea considera că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, respectiv atunci când:

- săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;

- consfințește cu valoare legală texte abrogate;

- critică pe legiuitor;

- aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;

- se pronunță pe cale de dispoziții generale;

- iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.);

- încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.);

- refuză să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);

- încalcă dreptul la un proces echitabil [exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.].

Astfel, analizând conținutul sentinței recurate din perspectiva acestor dispoziții - art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce prevăd că se poate dispune casarea hotărârii "când instanța de depășit atribuțiile puterii judecătorești", Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat cauza și s-a pronunțat în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, temei de drept invocat de însăși reclamantă în cererea de chemare în judecată, fără a depăși limitele și atribuțiile conferite de normele legale aplicabile.

Analizând totodată sentința recurată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dispoziții ce prevăd că se poate dispune casarea hotărârii "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Astfel, Înalta Curte apreciază că recurenta nu a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, nu este fondat. Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu prevederile legale incidente în materie și a realizat o încadrare juridică adecvată, neputându-se susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Judecătorul fondului a apreciat în mod corect că modalitatea și procedura de urmat pentru punerea în executare a Deciziei nr. 5300/2010 este cea reglementată de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, expunând pe larg motivele și temeiurile de drept în baza cărora a pronunțat soluția.

Astfel, Înalta Curte, verificând considerentele sentinței recurate, constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică, în mod convingător, soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că nu se poate constata incidența art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune obligarea conducătorului autorității pârâte la plata amenzii.

De asemenea, nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat. Recurenta-reclamantă a invocat generic dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., fără a indica hotărârea ale căror dispoziții nu ar fi fost respectate prin sentința recurată și fără a dovedi că este îndeplinită tripla identitate, de părți, obiect și cauză, astfel cum prevăd dispozițiile art. 431 C. proc. civ., republicat.

Analizând hotărârea dată de instanță, în ansamblul său, raportat la normele legale incidente și la criticile generale formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesusceptibilă de reformare.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și Președintele acesteia, domnul B., solicitând aplicarea unei amenzi, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, începând cu data de 29 mai 2012 și până în prezent, pentru nepunerea în executare a sentinței.

Prin Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, a fost obligată pârâta CCSD să emită în favoarea reclamantei decizie reprezentând titlurile de despăgubire pentru imobilele construcții și teren situate în Pitești, potrivit Dispoziției nr. 3912/2005 a Primarului Municipiului Pitești.

Prin Decizia civilă nr. 883 din 09 februarie 2012 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, la cererea reclamantei, s-a dispus aplicarea Președintei CCSD, C., a sancțiunii amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, pentru neexecutarea Deciziei nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 30 decembrie 2010 și până la executarea efectivă a obligației.

Înalta Curte reține că, la data la care a fost pronunțată Decizia nr. 5300 din 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă, ulterior, procedura administrativă de evaluare și emitere a titlului de despăgubire a fost suspendată în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012, așa cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 117/2012, suspendare ce a cuprins perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013.

Potrivit O.U.G. nr. 4/2012, articol unic, "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare".

La data de 20 mai 2013, deci anterior introducerii de către recurenta-reclamantă, a cererii ce face obiectul prezentului litigiu, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România; lege care, cu strictă referire la modalitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost instituite obligații în sarcina CCSD, stabilește, prin dispozițiile art. 41, două modalități de punere în executare a acestora, în funcție de obligația stabilită de instanța judecătorească.

Astfel, la art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul reglementează procedura în cazul hotărârilor judecătorești prin care instanța a obligat CCSD la emiterea titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit de către aceasta.

La art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a avut în vedere toate celelalte hotărâri judecătorești prin care au fost instituite obligații în sarcina CCSD, dar prin care nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor.

Analizând conținutul Deciziei civile nr. 5300 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că, prin aceasta instanța nu a stabilit un cuantum, pentru a fi incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, ci a stabilit doar o "obligație de a face", stabilind în sarcina CCSD obligația de a "emite decizie reprezentând titlurile de despăgubire pentru imobilele construcții și teren situate în Pitești, potrivit Dispoziției nr. 3912/2005 a Primarului Municipiului Pitești", fiind astfel aplicabile în prezenta speță dispozițiile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, astfel cum corect a constatat și instanța de fond prin hotărârea pronunțată; aceste dispoziții având următorul conținut: "Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.".

Astfel, în mod temeinic și legal instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, care la alin. (5) prevăd următoarele: "Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror instituții care ar putea deține documente relevante".

În baza acestui atribut conferit de lege, în ședința Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor din data de 11 iulie 2013, s-a luat hotărârea de a se completa Dosarul de despăgubire nr. x/CC cu următoarele documente:

- Un istoric de arteră și număr poștal pentru imobilul pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, pentru a se stabili care este identitatea dintre imobilul ce face obiectul dispoziției și imobilele pentru care s-au atașat la dosar contractele de vânzare-cumpărare din anul 1938 și 1940, respectiv cu care dintre acestea se identifică;

- Înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinația întregii suprafețe de teren la data preluării abuzive precum și, după caz, suprafața aferentă fiecărei destinații în parte;

- Declarații de notorietate provenite de la terțe persoane din care să reiasă identitatea dintre H., respectiv I. și J., respectiv K.;

- Acte care atestă deținerea imobilului notificat în perioada de referință a legii, respectiv istoric de rol fiscal, însoțit de întreaga documentație care a stat la baza deschiderii acestuia;

- Înscrisuri din care să reiasă anul edificării construcției ce face obiectul acestei dispoziții.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului de fond, constată că există numeroase documente, dosar fond, ce atestă demersurile întreprinse de autoritate, atât către Primăria Municipiului Pitești cât și către reclamantă, pentru completarea dosarului cu documentele apreciate relevante în soluționarea Dosarului de despăgubire nr. x/CC, demersuri cărora recurenta-reclamanta nu le-a dat curs; motiv pentru care, în ședința CNCI din 13 martie 2014 Secretariatul Comisiei Naționale a propus invalidarea în tot a Dispoziției nr. 3912 din 30 decembrie 2005, prin care Primarul Municipiului Pitești a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce face obiectul litigiului dedus judecății; astfel că, instanța de fond, pe deplin justificat, a reținut că intimații-pârâți și-au îndeplinit obligația impusă de hotărârea judecătorească, dispunând respingerea cererii de aplicarea a amenzii instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Sancțiunea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești poate fi dispusă în condițiile în care conducătorul autorității publice căreia îi revine obligația de executare are vreo vină pentru pasivitatea reclamată, pasivitate existentă pe tot parcursul litigiului declanșat în temeiul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Or, în cauza de față, după temporizarea intervenită prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, obligația de reorganizare a activității Comisiei a fost îndeplinită astfel încât să asigure punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-o manieră care să respecte termenul rezonabil stabilit prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale s-a declarat constituțional textul O.U.G nr. 4/2012, considerentele acestei decizii fiind avute în vedere și în prezenta cauză în analiza culpei ce ar fi trebuit probată pentru a se dispune sancțiunea amendării președintelui C.N.C.I. pentru neexecutarea obligației care îi revenea.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 s-au prevăzut noi reguli de examinare a dosarelor aflate în lucru la Comisie, iar în aplicarea acestor dispoziții legale, intimații-pârâți au făcut dovada etapelor urmate pentru finalizarea procedurii de acordare a titlului de despăgubire, a demersurilor întreprinse pentru completarea Dosarului de despăgubire nr. x/CC.

Astfel, Înalta Curte reține că scopul aplicării sancțiunii amenzii asupra conducătorului autorității publice nu se justifică în prezenta cauză, neexistând o culpă a președintelui C.N.C.I. în neexecutarea obligației dispuse prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice.

Astfel, răspunderea reglementată prin textul de lege sus menționat funcționează ca o sancțiune a atitudinii de pasivitate a comisiei și a conducătorului instituției.

Prin adoptarea dispozițiilor art. 24 alin (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a instituit un mijloc legal de presiune pus la îndemâna particularului atunci când trebuie să fie executată o obligație de a face, personală (intuitu personae), a administrației publice, prin aplicarea unei amenzi suportabile din patrimoniul propriu al persoanei private competente de a executa personal hotărârea judecătorească irevocabilă.

Scopul prevederilor amintite sunt în sensul de a constrânge autoritatea publică, ce a fost obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, să pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă și nicidecum doar de a sancționa conducătorul acesteia prin aplicarea amenzii prevăzută de dispoziția legală amintită.

Astfel, finalitatea avută în vedere de legiuitor la edictarea acestor dispoziții legale nu este acela de a realiza un venit la bugetul de stat prin aplicarea, în orice mod și cu orice chip, a amenzii conducătorului autorității administrative, ci de a constrânge pe acesta din urmă să-și execute obligația stabilită în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că nu sunt incidente prevederile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, de aplicare a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, până la data emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul nr. x/CC, pentru Președintele ANRP - B., având în vedere că după data suspendării soluționării dosarelor și anume 15 mai 2013, acesta a făcut toate demersurile legale în raport de obligațiile ce-i revin și mai mult, dosarul a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței CNCI, unde s-a dispus completarea acestuia cu înscrisuri.

De asemenea, Curtea constată că în speță nu se impune obligarea pârâților în solidar la plata unor despăgubiri de 2500 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere, întrucât nu sunt întrunite condițiile cumulative referitoare la antrenarea răspunderii patrimoniale, nu există culpă, prejudicii și legătură de cauzalitate, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Din analiza prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, se desprinde concluzia că, simpla neexecutare a hotărârii judecătorești nu este suficientă pentru aplicarea amenzii de 20% din salariul minim pe economie și nici pentru obligarea la plata despăgubirilor pentru întârziere, fiind necesar să se stabilească că această neexecutare este consecința directă a atitudinii culpabile a conducătorului autorității publice, atitudine care trebuie apreciată nu numai în raport de obligația stabilită prin hotărârea irevocabilă, ci și de împrejurările concrete ale speței.

Sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o manieră clară și logică, prima instanță apreciind în mod corect că cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 24 din lege este nefondată, întrucât în cauză nu s-a demonstrat o culpă în neexecutarea hotărârii.

Înalta Curte constă, în acord cu judecătorul fondului, că în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât, așa cum rezultă din actele aflate la dosar, rezultă fără putință de tăgadă că pârâții au urmat prevederile legii în ce privește modalitatea și procedura de urmat pentru punerea în executare a Deciziei nr. 5300/2010, iar prin emiterea Deciziei de invalidare a Dispoziției Primarului, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu se poate reține că aceștia nu și-au îndeplinit obligația impusă prin hotărârea judecătorească; aceasta fiind de fapt rezultatul conduitei reclamantei; în cauză nefiind vorba de vreo culpă a intimaților-pârâți care să antreneze răspunderea pentru neexecutarea hotărârii judecătorești.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală pentru că reflectă interpretarea corectă a dispozițiilor normative incidente cauzei, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că nu sunt motive de reformare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 924 pronunțată în Camera de Consiliu la data de 19 martie 2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT