ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2608/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2608/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul R.V. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligată pârâta să soluționeze cererea privind acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv plata despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv în anul 1988.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că pentru soluționarea cererii sale a trecut o

perioadă de timp de 4 ani și jumătate, astfel că se consideră vătămat într-un

drept al său recunoscut de lege.

Astfel, reclamantul a

arătat că, prin Dispozițiile nr. 2012 și nr. 2013 din 6 iunie 2006, s-a făcut

propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii

speciale, pentru imobilele deținute de el în Pitești, preluate în mod abuziv de

stat în anul 1988, că aceste dispoziții, împreună cu notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 și cu întreg dosarul, au fost transmise pârâtei spre

competentă soluționare prin adresa din 16 iunie 2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele

nr. 18014/CC/2006 și nr. 18015/CC/2006, că pe 18 august 2010 autoritatea pârâtă

i-a comunicat că Dosarul nr. 18014/CC a fost transmis unui evaluator autorizat

în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar în ceea ce privește Dosarul

nr. 18015/CC, s-a solicitat D.J.A. Argeș, cât și Arhivelor Naționale, să

transmită Decretul nr. 152 din 6 iunie 1988, cu anexa la acesta în care

figurează ca expropriat imobilul din litigiu, deși răspunsul era sosit din

lunile martie și respectiv mai 2010, în sensul că decretul respectiv nu a fost

publicat și nu are anexă.

În concluzie,

reclamantul a arătat că dosarul său fiind înaintat de Primăria Pitești din luna

iunie 2006, de aproape 5 ani, această tergiversare echivalează cu refuzul

nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii, potrivit propunerii făcute de

Primăria Pitești.

Prin cererea

înregistrată la data de 4 mai 2011, reclamantul a chemat în judecată, în

calitate de pârâtă, alături de A.N.R.P. București, pe C.C.S.D., solicitând ca

această pârâtă să fie obligată să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire în Dosarele nr. 18014/CC și nr. 18015/CC.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului,

arătând că în Dosarul nr. 18014/CC a fost emisă decizia reprezentând titlul de

despăgubire nr. 8792 din 07 octombrie 2010, iar în Dosarul nr. 18015/CC a fost

declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr.

309/F/CONT din 1 iunie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul R.V.D. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a obligat

pârâta să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul

nr. 18015/CC și a respins acțiunea reclamantului față de pârâta A.N.R.P.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin Dispozițiile nr. 2012 și nr.

2013/6 iunie 2006 s-a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii

reclamantului, prin echivalent, în condițiile Legii speciale pentru imobilele

deținute de el în Pitești, preluate în mod abuziv de stat în anul 1988, că dispozițiile

menționate, împreună cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și

cu întreg dosarul au fost transmise pârâtei spre competentă soluționare în anul

2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele nr. 18014/CC/2006 și nr. 18015/CC/2006,

că într-o perioadă de timp de aproape 5 ani C.C.S.D. nu a emis titlul de

despăgubire pentru reclamant în Dosarul nr. 18015/CC, iar în Dosarul nr. 18014/CC

a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 8792 din 7

octombrie 2010.

Instanța de fond a

apreciat că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de aproape 5 ani

de când au fost înaintate Dispoziția nr. 2012 și nr. 2013/2006 și actele ce au

stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat de îndeplinire

a unei obligații legale, iar justificarea la care se trimite în întâmpinare

este lipsită de orice suport, având în vedere că anexa la Decretul de

expropriere nr. 152/1988 nu există.

În concluzie,

reținând că pârâta nu și-a îndeplinit față de reclamant obligațiile pe care i

le impune legea într-un termen rezonabil și astfel acesta este vătămat într-un

drept legitim, în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004 instanța a admis în parte

acțiunea, obligând pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în Dosarul

nr. 18015/CC, respingând acțiunea reclamantului față de pârâta A.N.R.P.,

aceasta neavând competențe în emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță au

fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de

soluționare a cauzei, că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost

parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în

favoarea reclamantului, în sensul că Dosarul aferent Dispoziției nr. 2013/2006

a fost transmis de Primăria Municipiului Pitești, în calitate de entitate

notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 18015/CC.

Arată recurenta că,

în speță, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Decizia nr. 2/2006, potrivit

cărora, în ca

zuri

excepționale, temeinic motivate, C.C.S.D. va putea decide tratarea cu

prioritate a unui anumit dosar și, p

rin urmare, în Dosarul de despăgubire nr. 18015/CC

a fost desemnat evaluator.

Se mai artă de către

recurentă că, în cauza

supusă

judecății, faptul că nu a fost emisă decizia reprezentând titlu de despăgubire,

întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

nu a fost finalizată, nu reprezintă o exprimare neechivocă a intenției de a nu

respecta prevederile legale privind emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire și, prin urmare, nu se poate reține existența unui refuz

nejustificat al C.C.S.D. cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea

despăgubirilor în favoarea reclamantului.

Se mai arată în

motivele de recurs că pârâta C.C.S.D. va emite decizia

conținând titlul de

despăgubire numai după parcurgerea etapei evaluării din procedura

administrativă prevăzute de Legea nr. 247/2005, act normativ care nu stabilește

un termen pentru soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, ceea

ce nu implică un refuz nejustificat din partea autorității emitente.

Recurenta subliniază

faptul că dosarul de despăgubire nu era complet, solicitându-se copie Decretului

nr. 152 din 06 iunie 1998 nepublicat împreună cu anexa la decret, în care

figurează ca expropriat imobilul situat în, mun. Pitești, județul Argeș, în

vederea fundamentării opiniei privind verificarea înscrisurilor privind preluarea

abuzivă a imobilului (a se vedea pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare

a Titlului VII al Legii nr. 247/2005) și că la momentul declarării recursului dosarul

a fost trimis la evaluare, în vederea emiterii deciziei ce reprezintă titlu de

despăgubire.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță

reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator

administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

După cum se constată

din înscrisurile existente la dosar, în favoarea recurentului-reclamant au fost

emise Dispozițiile nr. 2012 și 2013 din 6 iunie 2006, prin care s-a propus

acordarea de despăgubiri pentru imobilele în litigiu.

Dosarele de

despăgubire au fost înaintate C.C.S.D., fiind înregistrate sub nr. 18014/CC/2006

și nr. 18015/CC/2006 la Secretariatul Comisiei.

Admițând în parte

acțiunea formulată de intimatul-reclamant, instanța de fond a reținut, în mod

corect, că intervalul de timp de aproape 5 ani de la data emiterii dispozițiilor

nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluționare a dosarului de

despăgubire.

Astfel, Legea nr. 247/2005

stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie

parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de

către C.C.S.D.

Astfel fiind, în

speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

conform cărora:

-

alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu

soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe județe, conform

eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.”

-

alin. (2): „Notificările formulate

potrivit prevederilor Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost

soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului C.C.S.D., însoțite de deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare

sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale

conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de

situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite

în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.”

-

alin. (2

1

): „Dispozițiile autorităților administrației publice

locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi

înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D. pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al

instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către

acesta.”

- alin. (2)

2

:

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi

însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare,

total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin.

(3):

„În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003

va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către

Secretariatul C.C.S.D. a tuturor documentațiilor depuse de către titularii

deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie

acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la

data intrării în vigoare a prezentei legi.”

-

alin.

(4):

„Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a

propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la analizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității

respingerii cererii de restituire în natură.”

-

alin.

(5):

„Secretariatul C.C.S.D. va proceda la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise,

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare.”

- alin.

(6):

„După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în

limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul

a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea

raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În

mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în

baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre

reevaluare.”

În

alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează

procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător

și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul

prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D. până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse,

actualizate cu indicele de inflație.

În cauză, este necontestat

că reclamantul a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri

reparatorii pentru imobilele în litigiu, că procedura administrativă de

restituire a imobilelor în litigiu a început în anul 2001 iar, ca urmare, prin

Dispozițiile nr. 2012 și 2013/6 iunie 2006 s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilele precizate anterior reclamantului, Dosarele fiind

transmise către C.C.S.D. și înregistrate sub nr. 18014/CC și 18015/CC.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură

și evaluarea imobilelor, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin

emiterea titlului de despăgubire decât în ceea ce privește Dosarul nr. 18014/CC.

Admițând acțiunea

formulată de intimatul-reclamant împotriva pârâtei C.C.S.D., instanța de fond a

susținut, în esență, că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de

aproape 5 ani de când au fost înaintate Dispozițiile nr. 2012 și nr. 2013/2006

și actele ce au stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat

de îndeplinire a unei obligații legale, că pârâta nu și-a îndeplinit față de

reclamant obligațiile pe care i le impune legea, într-un termen rezonabil, și

astfel acesta este vătămat într-un drept legitim, soluție pe care instanța de

recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor

privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr.

2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate

constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia

autorității competente.

Astfel, în primul

rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să

guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul

operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul

realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime

ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea nr. CM/(2007/7) privind buna administrare, prin

care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor

membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în

raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza

respectivă.

Într-adevăr, ca urmare

a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște

drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor

fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii

unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul

lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse

în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în

reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor

administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către

organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative

competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un

termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatului-reclamant.

De asemenea, în

raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data

înregistrării dosarelor la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei

pentru intimatul-reclamant, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de

autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat

în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile

respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor

Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de intimatul-reclamant, și-au exercitat dreptul

de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimatul-reclamant.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de

stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant.

Cum dosarele reclamantului

au fost înregistrate la C.C.S.D. din anul 2006 se reține că nesoluționarea

acestora într-un termen de aproximativ 5 ani și neîndeplinirea obligației de a

emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea

recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru

soluționarea cererii reclamantului și, în consecință, a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității pârâte

în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în ceea

ce privește Dosarul nr. 18015/CC nici în momentul pronunțării instanței de fond

și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe

motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un

interval de timp rezonabil.

În speță, față de

situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea

autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta

rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O.

Este de altfel cunoscut

că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada

în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități

administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces

jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la

instanță.

Având în vedere că

intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia

restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru acesta, dar și

atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența

refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care

să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 309/F/CONT din 1 iunie 2011 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 mai 2012.