ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2608/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul R.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să soluționeze cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv în anul 1988. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pentru soluționarea cererii sale a trecut o perioadă de timp de 4 ani și jumătate, astfel că se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege.

Astfel, reclamantul a arătat că, prin Dispozițiile nr. 2012 și nr. 2013 din 6 iunie 2006, s-a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii speciale, pentru imobilele deținute de el în Pitești, preluate în mod abuziv de stat în anul 1988, că aceste dispoziții, împreună cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și cu întreg dosarul, au fost transmise pârâtei spre competentă soluționare prin adresa din 16 iunie 2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele nr. 18014/CC/2006 și nr. 18015/CC/2006, că pe 18 august 2010 autoritatea pârâtă i-a comunicat că Dosarul nr. 18014/CC a fost transmis unui evaluator autorizat în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar în ceea ce privește Dosarul nr. 18015/CC, s-a solicitat D.J.A.

Argeș, cât și Arhivelor Naționale, să transmită Decretul nr. 152 din 6 iunie 1988, cu anexa la acesta în care figurează ca expropriat imobilul din litigiu, deși răspunsul era sosit din lunile martie și respectiv mai 2010, în sensul că decretul respectiv nu a fost publicat și nu are anexă. În concluzie, reclamantul a arătat că dosarul său fiind înaintat de Primăria Pitești din luna iunie 2006, de aproape 5 ani, această tergiversare echivalează cu refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii, potrivit propunerii făcute de Primăria Pitești. Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2011, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, alături de A.N.R.P. București, pe C.C.S.D., solicitând ca această pârâtă să fie obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarele nr. 18014/CC și nr. 18015/CC.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, arătând că în Dosarul nr. 18014/CC a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 8792 din 07 octombrie 2010, iar în Dosarul nr. 18015/CC a fost declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin sentința nr. 309/F/CONT din 1 iunie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.V.D. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a obligat pârâta să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul nr. 18015/CC și a respins acțiunea reclamantului față de pârâta A.N.R.P.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Dispozițiile nr. 2012 și nr. 2013/6 iunie 2006 s-a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii reclamantului, prin echivalent, în condițiile Legii speciale pentru imobilele deținute de el în Pitești, preluate în mod abuziv de stat în anul 1988, că dispozițiile menționate, împreună cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și cu întreg dosarul au fost transmise pârâtei spre competentă soluționare în anul 2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele nr. 18014/CC/2006 și nr. 18015/CC/2006, că într-o perioadă de timp de aproape 5 ani C.C.S.D.

nu a emis titlul de despăgubire pentru reclamant în Dosarul nr. 18015/CC, iar în Dosarul nr. 18014/CC a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 8792 din 7 octombrie 2010. Instanța de fond a apreciat că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de aproape 5 ani de când au fost înaintate Dispoziția nr. 2012 și nr. 2013/2006 și actele ce au stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat de îndeplinire a unei obligații legale, iar justificarea la care se trimite în întâmpinare este lipsită de orice suport, având în vedere că anexa la Decretul de expropriere nr. 152/1988 nu există. În concluzie, reținând că pârâta nu și-a îndeplinit față de reclamant obligațiile pe care i le impune legea într-un termen rezonabil și astfel acesta este vătămat într-un drept legitim, în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004 instanța a admis în parte acțiunea, obligând pârâta C.C.S.D.

să emită titlul de despăgubire în Dosarul nr. 18015/CC, respingând acțiunea reclamantului față de pârâta A.N.R.P., aceasta neavând competențe în emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că Dosarul aferent Dispoziției nr. 2013/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Pitești, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D.

sub nr. 18015/CC. Arată recurenta că, în speță, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Decizia nr. 2/2006, potrivit cărora, în ca zuri excepționale, temeinic motivate, C.C.S.D. va putea decide tratarea cu prioritate a unui anumit dosar și, p rin urmare, în Dosarul de despăgubire nr. 18015/CC a fost desemnat evaluator. Se mai artă de către recurentă că, în cauza supusă judecății, faptul că nu a fost emisă decizia reprezentând titlu de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată, nu reprezintă o exprimare neechivocă a intenției de a nu respecta prevederile legale privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și, prin urmare, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al C.C.S.D.

cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantului. Se mai arată în motivele de recurs că pârâta C.C.S.D. va emite decizia conținând titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapei evaluării din procedura administrativă prevăzute de Legea nr. 247/2005, act normativ care nu stabilește un termen pentru soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, ceea ce nu implică un refuz nejustificat din partea autorității emitente. Recurenta subliniază faptul că dosarul de despăgubire nu era complet, solicitându-se copie Decretului nr. 152 din 06 iunie 1998 nepublicat împreună cu anexa la decret, în care figurează ca expropriat imobilul situat în, mun.

Pitești, județul Argeș, în vederea fundamentării opiniei privind verificarea înscrisurilor privind preluarea abuzivă a imobilului (a se vedea pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005) și că la momentul declarării recursului dosarul a fost trimis la evaluare, în vederea emiterii deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată. După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea recurentului-reclamant au fost emise Dispozițiile nr. 2012 și 2013 din 6 iunie 2006, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilele în litigiu. Dosarele de despăgubire au fost înaintate C.C.S.D., fiind înregistrate sub nr. 18014/CC/2006 și nr. 18015/CC/2006 la Secretariatul Comisiei. Admițând în parte acțiunea formulată de intimatul-reclamant, instanța de fond a reținut, în mod corect, că intervalul de timp de aproape 5 ani de la data emiterii dispozițiilor nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire.

Astfel, Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D.,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.” - alin. (2 1 ): „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D.

pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” - alin. (2) 2 : „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării. - alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul C.C.S.D.

a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (4): „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.” - alin. (5): „Secretariatul C.C.S.D.

va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.” - alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.” Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.” În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D.

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație. În cauză, este necontestat că reclamantul a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, că procedura administrativă de restituire a imobilelor în litigiu a început în anul 2001 iar, ca urmare, prin Dispozițiile nr. 2012 și 2013/6 iunie 2006 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele precizate anterior reclamantului, Dosarele fiind transmise către C.C.S.D. și înregistrate sub nr. 18014/CC și 18015/CC. În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură și evaluarea imobilelor, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire decât în ceea ce privește Dosarul nr. 18014/CC.

Admițând acțiunea formulată de intimatul-reclamant împotriva pârâtei C.C.S.D., instanța de fond a susținut, în esență, că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de aproape 5 ani de când au fost înaintate Dispozițiile nr. 2012 și nr. 2013/2006 și actele ce au stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat de îndeplinire a unei obligații legale, că pârâta nu și-a îndeplinit față de reclamant obligațiile pe care i le impune legea, într-un termen rezonabil, și astfel acesta este vătămat într-un drept legitim, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente. Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea nr. CM/(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale. Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatului-reclamant.

De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data înregistrării dosarelor la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimatul-reclamant, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimatul-reclamant, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimatul-reclamant. Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant. Cum dosarele reclamantului au fost înregistrate la C.C.S.D.

din anul 2006 se reține că nesoluționarea acestora într-un termen de aproximativ 5 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamantului și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect. Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în ceea ce privește Dosarul nr. 18015/CC nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O. Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță.

Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru acesta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 309/F/CONT din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2012.