ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 741/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 741/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Decizia nr. 5151

din 12 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursurile declarate de reclamanta Primăria orașului Slănic și de

pârâtul B.H. împotriva Deciziei civile nr. 144 din 24 iunie 2011 a Curții de

Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și, în

consecință:

A fost modificată în

tot decizia, în sensul că s-au admis apelurile declarate de reclamanta Primăria

orașului Slănic și de pârâtul B.H. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2011

dată de Tribunalul Prahova, secția civilă, în Dosarul nr. 3792/105/2010.

A fost schimbată în

parte încheierea, în sensul că Primăria orașului Slănic a fost obligată să

emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Au fost păstrate

celelalte dispoziții ale încheierii și au fost compensate în tot cheltuielile

de judecată ale părților.

În considerentele

hotărârii, instanța a arătat că, prin Sentința civilă nr. 910 din 7 septembrie

2004, Tribunalul Prahova a anulat Decizia nr. 366/2004 și a obligat Primăria

orașului Slănic la plata de despăgubiri pentru imobilul ce a aparținut autoarei

lui B.H.

Apelul declarat de

B.H. împotriva acestei sentințe a fost respins, după casarea cu trimitere

dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin Decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Curții de Apel

Ploiești, în care s-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor bănești

pentru imobilele preluate abuziv și pentru care sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu este un atribut al instanței de judecată.

Această soluție a

rămas irevocabilă prin respingerea ca inadmisibil, la 20 noiembrie 2007, a

recursului declarat omisso medio de către Primăria orașului Slănic, B.H.

nemaiatacând hotărârea dată în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Ca atare, a intrat în autoritate de lucru judecat faptul că B.H. nu poate

obține despăgubiri de la Primăria orașului Slănic ci, urmare a procedurii pe

care o reglementa, la data respectivă, art. 38 din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții,

s-a reținut că susținerea instanței de apel, care a analizat legalitatea

hotărârii de lămurire a dispozitivului Sentinței nr. 910 din 7 septembrie 2004

a Tribunalului Prahova, în sensul că dacă s-ar înlătura incidența dispozițiilor

art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunțării

sentinței a cărei lămurire s-a cerut, s-ar ajunge la o nouă judecată asupra

fondului cauzei, aspect inadmisibil într-o contestație la titlu, este corectă.

Este însă eronată

aprecierea că, de vreme ce recursul Primăriei orașului Slănic a fost respins ca

inadmisibil, pentru exercitarea omisso medio, această parte nu mai are deschisă

calea lămuririi dispozitivului hotărârii ce constituie titlul executoriu în

procesul finalizat în modul arătat. Aceasta deoarece, tocmai în considerarea

justeței celor reținute de instanța de apel, în procedura de lămurire a

dispozitivului hotărârii nu poate avea loc o modificare a soluției pe care o

conține hotărârea.

Specificul speței,

decurgând din faptul că hotărârea a rămas irevocabilă într-un moment în care

fusese publicată în M. Of. al României Decizia nr. LII (52) dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, asupra recursului în interesul

legii, dar care nu a fost aplicată din cauza respingerii recursului exclusiv pe

considerente de ordin procedural, face ca, pentru depășirea situației actuale,

când Sentința nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova pare a nu

putea fi pusă în executare - aspect confirmat de Decizia nr. 570 din 2

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, sintagma „obligă intimata la plata

despăgubirilor", înscrisă în dispozitivul a cărui lămurire se cere, să fie

interpretată în raport de forma pe care textele care au fundamentat această

soluție o aveau la data cererii de lămurire.

Or, la 14 iulie 2010,

când a fost înregistrată contestația la titlu, Legea nr. 10/2001 nu mai

prevedea, urmare a modificării sistemului de acordare a despăgubirilor bănești,

prin Legea nr. 247/2005, faptul că pentru evaluarea despăgubirilor bănești care

urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a

primului-ministru o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanți ai

Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului

Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice.

În aceste condiții,

instanța a arătat că urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește că notificările care nu au fost

soluționate în sensul că în decizia/dispoziția emisă asupra notificării au fost

consemnate sumele care urmează a se acorda ca despăgubire, până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după

caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în

arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor. Așadar, considerând că

despăgubirile pe care urmează să le primească B.H., trebuie să fie stabilite

conform art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară, ambele instanțe au

făcut aplicarea greșită a acestui text de lege, motiv pentru care instanța a

reținut că criticile formulate de ambele părți întrunesc cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În egală măsură însă,

s-a arătat că, considerentele reținute justifică netemeinicia criticilor

formulate de B.H. privitoare la obligarea Primăriei orașului Slănic să-i

plătească despăgubirile din fondurile sale.

Împotriva acestei

decizii a formulat cerere de revizuire B.H., în temeiul art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 30 iulie 2012, sub nr. 5230/1/2012.

În motivarea cererii,

revizuentul B.H. a arătat că decizia a cărei revizuire o solicită este

potrivnică cu Sentința civilă nr. 1943/2010 a Curții de Apel București, rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, precum și cu Sentința civilă nr. 910/2004 pronunțată de

Tribunalul Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel, revizuentul a

arătat că, prin Sentința civilă nr. 910/2004 a Tribunalului Prahova,

irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Primăria orașului Slănic a fost obligată la plata despăgubirilor pentru

imobilul situat în Slănic, Prahova (conac demolat, nu și teren), fără a se

menționa și cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză

efectuat în cauză de expert tehnic B.D.

După rămânerea

irevocabilă a sentinței menționate, Primarul orașului Slănic a emis, în baza

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008,

completată cu Dispoziția nr. 22/2009, prin care i s-a respins cererea de

restituire în natură a imobilului conac demolat și s-a propus acordarea de

despăgubiri pentru același imobil.

Urmând procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul a fost

înaintat de către Primăria orașului Slănic intimatei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, care însă l-a restituit Instituției Prefectului Prahova, pe

motiv că dosarul nu poate urma procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, atâta timp cât Primăria orașului Slănic a fost obligată la plata

despăgubirilor.

Față de această

împrejurare, revizuentul a arătat că a inițiat litigiul soluționat prin

Sentința civilă nr. 1943/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă.

Prin această

sentință, instanța a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că măsura de

restituire a dosarului aferent Dispoziției nr. 1896 din 31 octombrie 2008 este

justificată de faptul că, prin Sentința civilă nr. 910/2004, Tribunalul Prahova

a obligat Primăria orașului Slănic la plata către reclamant a despăgubirilor

pentru imobilul notificat.

Tot cu puterea lucrului

judecat, instanța a stabilit, prin aceeași sentință, că nu-i sunt aplicabile

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, față de Decizia nr. 52/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a fost respinsă cererea de

obligare a ANRP să emită titlu de despăgubire.

Față de această

situație, revizuentul a arătat că a inițiat împotriva Primăriei orașului Slănic

executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr.

910/2004, pronunțată de Tribunalul Prahova - ce formează obiectul de executare

silită al BEJ N.E.M. Vălenii de Munte, care a înființat poprire asupra

conturilor debitoarei.

În cursul executării

silite Primăria orașului Slănic a formulat contestație la executare privind

lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului Sentinței civile

nr. 910/2004, ce formează obiectul Dosarului nr. 3792/105/2010.

Soluționând

recursurile formulate în acest dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 a obligat Primăria orașului Slănic să emită

decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, a susținut

revizuentul, a dispune ca Primăria să emită o nouă decizie în anul 2012, deși

aceasta a emis anterior Dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008, completată

cu Dispoziția nr. 22/2009 (după rămânerea irevocabilă a Sentinței nr. 910/2004)

și după ce ANRP a returnat dosarul aferent acestei dispoziții și prin hotărâre

judecătorească s-a stabilit că nu este aplicabilă procedura prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, înseamnă a nu se respecta principiul stabilității

securității raporturilor juridice și al autorității de lucru judecat.

A mai arătat

revizuentul că Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 schimbă în totalitate

hotărârile judecătorești anterioare și determină reluarea unei noi proceduri

judiciare, după emiterea unei alte decizii de către Primăria orașului Slănic, a

cărei durată poate fi mai mare decât prima.

De asemenea,

revizuentul a susținut că, în raport de această ultimă hotărâre, nu se respectă

executarea unei hotărâri judecătorești, potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, iar întoarcerea executării silite prin restituirea sumei

virate în contul său, are consecințe grave asupra stării sale materiale și

financiare.

De vreme ce

chestiunea despăgubirilor, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de

expertiză efectuat în cadrul dosarului Tribunalului Prahova, se poate îndrepta

printr-o încheiere conform art. 281 C. proc. civ., iar obligația de plată a

fost stabilită în sarcina Primăriei orașului Slănic, prin hotărâri

judecătorești irevocabile, revizuentul a susținut că nu se mai poate institui

altfel printr-o altă hotărâre.

Examinând cererea de

revizuire cu care a fost învestită, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu ocazia

dezbaterilor, la termenul de judecată din 14 februarie 2013, Înalta Curte a

invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității cererii de revizuire, excepție

care este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile sunt limitate la

admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Această dispoziție

legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de

revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

Revizuirea, în

temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este admisibilă doar dacă sunt întrunite

cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești

definitive și potrivnice, date în dosare deosebite; existența triplei

identități de părți, obiect și cauză, și ca în cel de-al doilea proces să nu se

fi invocat excepția puterii lucrului judecat, sau, dacă a fost ridicată aceasta

să nu fi format obiect de dezbatere.

Revizuirea pentru

contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii

lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate

cu încălcarea acestui principiu.

În speță, se constată

că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, pentru însăși

admisibilitatea cererii de revizuire și anume ca între hotărârile pretins a fi

contradictorii să existe identitate de părți, obiect și cauză.

Astfel, hotărârea a

cărei revizuire se solicită s-a pronunțat în litigiul având ca obiect cererea

formulată de reclamanții - contestatori Orașul Slănic, prin primar și Primăria

orașului Slănic, în contradictoriu cu intimatul B.H., întemeiată pe

dispozițiile art. 281 C. proc. civ., privind lămurirea întinderii, interesului

și aplicării dispozitivului titlului executoriu constând în Sentința civilă nr.

910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova.

În litigiul

soluționat prin Sentința civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului

Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

obiectul cauzei l-a reprezentat contestația formulată în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 de reclamantul B.H. împotriva Dispoziției nr. 366 din 30

martie 2004 emisă de pârâta Primăria orașului Slănic, prin care s-a respins

notificarea nr. 42 din 4 februarie 2002.

În ceea ce privește

cealaltă hotărâre pretins contradictorie, respectiv Sentința civilă nr. 1943

din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2

februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 9208/2/2009, se constată că

părțile din acest proces au fost reclamantul B.H. și pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar obiectul acestei acțiuni în contencios

administrativ l-a reprezentat anularea Dispoziției nr. 12179 din 11 august 2009

emisă de pârâtă, în ceea ce privește poziția nr. 3 referitor la dispoziția de

stabilire a despăgubirilor în favoarea sa (Dispoziția nr. 1896/2008 emisă de

Primăria orașului Slănic Prahova); obligarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor să procedeze la emiterea deciziei care să conțină

cuantumul despăgubirilor pentru imobilul (conac); obligarea aceleiași comisii

la plata unei penalități în sumă de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în

emiterea deciziei și obligarea comisiei la plata sumei de 20.000 RON

reprezentând daune morale cauzate, precum și a sumei de 50.000 RON cu titlu de

daune materiale.

Prin urmare, se

constată că prin hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a încălcat

principiul autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești

pretins a fi potrivnice de către revizuent, întrucât între aceste pricini nu

există identitate de părți, obiect și cauză.

De aceea, instanța,

constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 322

pct. 7 C. proc. civ., pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire, va

dispune respingerea acesteia în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 5151 din 12 iulie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul

B.H.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG