ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 741/2013

Prin Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta Primăria orașului Slănic și de pârâtul B.H. împotriva Deciziei civile nr. 144 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și, în consecință: A fost modificată în tot decizia, în sensul că s-au admis apelurile declarate de reclamanta Primăria orașului Slănic și de pârâtul B.H. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2011 dată de Tribunalul Prahova, secția civilă, în Dosarul nr. 3792/105/2010. A fost schimbată în parte încheierea, în sensul că Primăria orașului Slănic a fost obligată să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale încheierii și au fost compensate în tot cheltuielile de judecată ale părților. În considerentele hotărârii, instanța a arătat că, prin Sentința civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004, Tribunalul Prahova a anulat Decizia nr. 366/2004 și a obligat Primăria orașului Slănic la plata de despăgubiri pentru imobilul ce a aparținut autoarei lui B.H. Apelul declarat de B.H. împotriva acestei sentințe a fost respins, după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, în care s-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv și pentru care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu este un atribut al instanței de judecată.

Această soluție a rămas irevocabilă prin respingerea ca inadmisibil, la 20 noiembrie 2007, a recursului declarat omisso medio de către Primăria orașului Slănic, B.H. nemaiatacând hotărârea dată în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare. Ca atare, a intrat în autoritate de lucru judecat faptul că B.H. nu poate obține despăgubiri de la Primăria orașului Slănic ci, urmare a procedurii pe care o reglementa, la data respectivă, art. 38 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, s-a reținut că susținerea instanței de apel, care a analizat legalitatea hotărârii de lămurire a dispozitivului Sentinței nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, în sensul că dacă s-ar înlătura incidența dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunțării sentinței a cărei lămurire s-a cerut, s-ar ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, aspect inadmisibil într-o contestație la titlu, este corectă.

Este însă eronată aprecierea că, de vreme ce recursul Primăriei orașului Slănic a fost respins ca inadmisibil, pentru exercitarea omisso medio, această parte nu mai are deschisă calea lămuririi dispozitivului hotărârii ce constituie titlul executoriu în procesul finalizat în modul arătat. Aceasta deoarece, tocmai în considerarea justeței celor reținute de instanța de apel, în procedura de lămurire a dispozitivului hotărârii nu poate avea loc o modificare a soluției pe care o conține hotărârea. Specificul speței, decurgând din faptul că hotărârea a rămas irevocabilă într-un moment în care fusese publicată în M. Of.

al României Decizia nr. LII (52) dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, asupra recursului în interesul legii, dar care nu a fost aplicată din cauza respingerii recursului exclusiv pe considerente de ordin procedural, face ca, pentru depășirea situației actuale, când Sentința nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova pare a nu putea fi pusă în executare - aspect confirmat de Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sintagma „obligă intimata la plata despăgubirilor", înscrisă în dispozitivul a cărui lămurire se cere, să fie interpretată în raport de forma pe care textele care au fundamentat această soluție o aveau la data cererii de lămurire.

Or, la 14 iulie 2010, când a fost înregistrată contestația la titlu, Legea nr. 10/2001 nu mai prevedea, urmare a modificării sistemului de acordare a despăgubirilor bănești, prin Legea nr. 247/2005, faptul că pentru evaluarea despăgubirilor bănești care urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice.

În aceste condiții, instanța a arătat că urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește că notificările care nu au fost soluționate în sensul că în decizia/dispoziția emisă asupra notificării au fost consemnate sumele care urmează a se acorda ca despăgubire, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Așadar, considerând că despăgubirile pe care urmează să le primească B.H., trebuie să fie stabilite conform art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară, ambele instanțe au făcut aplicarea greșită a acestui text de lege, motiv pentru care instanța a reținut că criticile formulate de ambele părți întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În egală măsură însă, s-a arătat că, considerentele reținute justifică netemeinicia criticilor formulate de B.H. privitoare la obligarea Primăriei orașului Slănic să-i plătească despăgubirile din fondurile sale. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire B.H., în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 iulie 2012, sub nr. 5230/1/2012.

În motivarea cererii, revizuentul B.H. a arătat că decizia a cărei revizuire o solicită este potrivnică cu Sentința civilă nr. 1943/2010 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu Sentința civilă nr. 910/2004 pronunțată de Tribunalul Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, revizuentul a arătat că, prin Sentința civilă nr. 910/2004 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Primăria orașului Slănic a fost obligată la plata despăgubirilor pentru imobilul situat în Slănic, Prahova (conac demolat, nu și teren), fără a se menționa și cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic B.D.

După rămânerea irevocabilă a sentinței menționate, Primarul orașului Slănic a emis, în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008, completată cu Dispoziția nr. 22/2009, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului conac demolat și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru același imobil. Urmând procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat de către Primăria orașului Slănic intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care însă l-a restituit Instituției Prefectului Prahova, pe motiv că dosarul nu poate urma procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atâta timp cât Primăria orașului Slănic a fost obligată la plata despăgubirilor.

Față de această împrejurare, revizuentul a arătat că a inițiat litigiul soluționat prin Sentința civilă nr. 1943/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă. Prin această sentință, instanța a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că măsura de restituire a dosarului aferent Dispoziției nr. 1896 din 31 octombrie 2008 este justificată de faptul că, prin Sentința civilă nr. 910/2004, Tribunalul Prahova a obligat Primăria orașului Slănic la plata către reclamant a despăgubirilor pentru imobilul notificat. Tot cu puterea lucrului judecat, instanța a stabilit, prin aceeași sentință, că nu-i sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, față de Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a fost respinsă cererea de obligare a ANRP să emită titlu de despăgubire.

Față de această situație, revizuentul a arătat că a inițiat împotriva Primăriei orașului Slănic executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 910/2004, pronunțată de Tribunalul Prahova - ce formează obiectul de executare silită al BEJ N.E.M. Vălenii de Munte, care a înființat poprire asupra conturilor debitoarei. În cursul executării silite Primăria orașului Slănic a formulat contestație la executare privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului Sentinței civile nr. 910/2004, ce formează obiectul Dosarului nr. 3792/105/2010. Soluționând recursurile formulate în acest dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 a obligat Primăria orașului Slănic să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, a susținut revizuentul, a dispune ca Primăria să emită o nouă decizie în anul 2012, deși aceasta a emis anterior Dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008, completată cu Dispoziția nr. 22/2009 (după rămânerea irevocabilă a Sentinței nr. 910/2004) și după ce ANRP a returnat dosarul aferent acestei dispoziții și prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că nu este aplicabilă procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, înseamnă a nu se respecta principiul stabilității securității raporturilor juridice și al autorității de lucru judecat. A mai arătat revizuentul că Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 schimbă în totalitate hotărârile judecătorești anterioare și determină reluarea unei noi proceduri judiciare, după emiterea unei alte decizii de către Primăria orașului Slănic, a cărei durată poate fi mai mare decât prima.

De asemenea, revizuentul a susținut că, în raport de această ultimă hotărâre, nu se respectă executarea unei hotărâri judecătorești, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar întoarcerea executării silite prin restituirea sumei virate în contul său, are consecințe grave asupra stării sale materiale și financiare. De vreme ce chestiunea despăgubirilor, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cadrul dosarului Tribunalului Prahova, se poate îndrepta printr-o încheiere conform art. 281 C. proc. civ., iar obligația de plată a fost stabilită în sarcina Primăriei orașului Slănic, prin hotărâri judecătorești irevocabile, revizuentul a susținut că nu se mai poate institui altfel printr-o altă hotărâre.

Examinând cererea de revizuire cu care a fost învestită, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din 14 februarie 2013, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității cererii de revizuire, excepție care este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează. Revizuirea, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive și potrivnice, date în dosare deosebite; existența triplei identități de părți, obiect și cauză, și ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii lucrului judecat, sau, dacă a fost ridicată aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu. În speță, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire și anume ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părți, obiect și cauză.

Astfel, hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a pronunțat în litigiul având ca obiect cererea formulată de reclamanții - contestatori Orașul Slănic, prin primar și Primăria orașului Slănic, în contradictoriu cu intimatul B.H., întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., privind lămurirea întinderii, interesului și aplicării dispozitivului titlului executoriu constând în Sentința civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova. În litigiul soluționat prin Sentința civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obiectul cauzei l-a reprezentat contestația formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de reclamantul B.H.

împotriva Dispoziției nr. 366 din 30 martie 2004 emisă de pârâta Primăria orașului Slănic, prin care s-a respins notificarea nr. 42 din 4 februarie 2002. În ceea ce privește cealaltă hotărâre pretins contradictorie, respectiv Sentința civilă nr. 1943 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 9208/2/2009, se constată că părțile din acest proces au fost reclamantul B.H.

și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar obiectul acestei acțiuni în contencios administrativ l-a reprezentat anularea Dispoziției nr. 12179 din 11 august 2009 emisă de pârâtă, în ceea ce privește poziția nr. 3 referitor la dispoziția de stabilire a despăgubirilor în favoarea sa (Dispoziția nr. 1896/2008 emisă de Primăria orașului Slănic Prahova); obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să procedeze la emiterea deciziei care să conțină cuantumul despăgubirilor pentru imobilul (conac); obligarea aceleiași comisii la plata unei penalități în sumă de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în emiterea deciziei și obligarea comisiei la plata sumei de 20.000 RON reprezentând daune morale cauzate, precum și a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale.

Prin urmare, se constată că prin hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a încălcat principiul autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești pretins a fi potrivnice de către revizuent, întrucât între aceste pricini nu există identitate de părți, obiect și cauză. De aceea, instanța, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire, va dispune respingerea acesteia în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 5151 din 12 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul B.H. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013. Procesat de GGC - DG