ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6306/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6306/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6525/105/2007,

reclamanții I.E.M. și M.E.V.,

au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Slănic, anularea dispoziției

din 31 august 2007 emisă de aceasta și, pe cale de consecință, acordarea de

despăgubiri pentru cele două imobile obiect al notificării, respectiv unul

situat în str. I.C., nr. 71, și altul situat în str. V.A., întrucât prin

dispoziția arătată s-a răspuns numai cu privire la imobilul situat în str. I.C.,

fără nicio referire la imobilul din str. V.A., fiind neîntemeiată motivarea pe

diferențele de adresă, pentru că era posibilă o eroare a funcționarilor din

acea vreme, cu atât mai mult cu cât imobilele au fost preluate abuziv.

Prin sentința civilă nr. 297 din 01

martie 2010, Tribunalul Prahova

a

admis în parte acțiunea, a anulat în parte dispoziția din 31 august 2007 emisă

de pârâtă și a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri

reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul de 1.890

m.p. situat în Slănic, str. I.C., nr. 71, jud. Prahova; a respins, ca

neîntemeiată, cererea privind restituirea în natură a unei părți din terenul

mai sus menționat și de acordare de despăgubiri pentru construcție.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că prin dispoziția din 31 august 2007 emisă de pârâtă a fost

respinsă notificarea din 2001 formulată de reclamanți cu privire la imobilul

din Slănic, str. I.C., nr. 71, jud. Prahova, cu motivarea că există

neconcordanțe între documentele referitoare la dovedirea proprietății și cele

referitoare la preluarea proprietății, cu privire la adresă, respectiv, în

anexa la Decretul nr. 92/1950 este trecut imobilul de la nr. 77, iar în

procesul-verbal din 29 noiembrie 1957 este înscris imobilul de la nr. 71.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții

au fost nemulțumiți și de faptul că prin această dispoziție nu s-a făcut nicio referire

la al doilea imobil, respectiv la cel din str. V.A., însă pe parcursul judecății

nu s-au administrat probe cu privire la acesta și nici prin concluzii reclamanții

nu au mai insistat, solicitând numai măsuri reparatorii pentru imobilul din str.

I.C., astfel că instanța de fond a analizat numai situația juridică a acestui imobil.

Tribunalul a constatat că dovada proprietății

imobilului din Slănic, str. I.C., jud. Prahova, s-a realizat prin actul de donație-partaj

înscris în registrul de proprietăți din 01 mai 1935, act în care este specificată

suprafața de circa 1.224 m.p., imobil ce a aparținut autorului reclamanților - defunctul

G.N.I., dar și că între actul de proprietate și actele ulterioare privind preluarea

imobilului de către stat au apărut neconcordanțe cu privire la adresa imobilului,

fiind menționat nr. 71 sau nr. 77, existând diferențe și cu privire la întinderea

terenului.

Referitor la adresa exactă, instanța de

fond a considerat că ceea ce interesează este identificarea corectă a imobilului,

după vecinătăți, observându-se că atât în actul de donație-partaj, cât și în cel

de preluare, respectiv în anexa la Decretul nr. 92/1950 este menționat același autor,

aceiași vecini, ceea ce a făcut posibilă identificarea terenului.

Pentru stabilirea întinderii terenului,

instanța a avut în vedere schița anexă a imobilului preluat, care dovedește suprafața

preluată abuziv de către stat ca fiind de 1.890 m.p., teren care a suferit în timp

modificări, constatând că expertul P.A., din suprafața din acte de 1.890 m.p. a

identificat suprafața totală de 1.762 m.p., cu precizarea că s-au emis acte de proprietate

doar pentru 888 m.p.

Față de concluziile expertizei, reclamanții

au solicitat să le fie restituit în natură restul terenului pentru care nu există

titluri de proprietate, dar și măsuri reparatorii pentru construcția ce a existat

pe teren, dar instanța de fond a respins cererea privind restituirea în natură a

diferenței dintre 1.762 m.p. și cea de 888 m.p. pentru care există titluri de proprietate,

deoarece diferența de teren nu a fost identificată ca un teren distinct, care să

fie liber pentru a fi restituit în natură, iar potrivit schiței de plan a rezultat

că pe tot terenul să află mai multe construcții, împreună cu terenurile aferente,

care aparțin unor terți care nu sunt părți și cărora hotărârea nu le era opozabilă.

Cu privire la construcție, instanța de

fond constatat că nu s-a tăcut nicio dovadă în acest sens, existând numai o mențiune

în anexa la Decretul nr. 92/1950, și anume că suprafața clădită era de 128,50 m.p.,

astfel că numai pe baza acelei mențiuni nu s-a putut determina în concret construcția

și nici reclamanții nu au depus niciun fel de înscrisuri cu privire la imobil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții I.E.M. și M.E.V.,

arătând

că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu există teren liber și, drept urmare,

le-a recunoscut numai dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, fără a avea

în vedere construcția care a existat pe teren pentru care a respins cererea reclamanților,

soluție care este însă greșită, pentru că din probele administrate a rezultat că

pe terenul ce a aparținut autorilor lor s-a aflat o construcție în suprafață de

128,50 m.p. așa cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.

Prin încheierea din 19 octombrie 2010,

instanța de apel a încuviințat completarea probelor cu expertiză topometrică, care

să precizeze ce suprafață de teren din cea solicitată de reclamanți este liberă

de construcții, în urma deducerii suprafețelor deținute cu acte de proprietate de

alte persoane și să întocmească schițe de plan, expertiză evaluare proprietate imobiliară

pentru evaluarea construcției ce s-a aflat pe terenul în discuție, evaluare care

să se facă avându-se în vedere configurația și starea imobilului la momentul preluării

acestuia de stat, să calculeze despăgubirile la valoare actuală și, de asemenea,

a încuviințat proba cu acte, sens în care a dispus ca părțile să depună la dosar

copia decretului de expropriere, respectiv a Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia civilă nr. 194 din 13 decembrie

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă

a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința,

a obligat pârâta să restituie reclamanților, în natură, suprafața de 760,5 m.p.

teren, compusă din 520 m.p., identificată între punctele ABbadcDEFGA, și 240,5 mp,

identificată între punctele CFJKDcC, conform expertizei P.A. - Completare 2 și schiței

de plan anexă, situată în Slănic, str. I.C., nr. 71; a obligat pârâta să plătească

reclamanților suma de 15.590 RON, reprezentând contravaloarea diferenței de 1.001,5

m.p. teren situat la aceeași adresă și imposibil de restituit, precum și suma de

242.865 RON, reprezentând contravaloarea construcției de la aceeași adresă, imposibil

de restituit în natură.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că autorului reclamanților, G.N.I., i s-a preluat un imobil situat

în Slănic, str. V.A., nr. 9, un alt imobil în același oraș, str. I.C., nr. 28, și

un altul în str. I.C., nr. 77, prevăzut în anexa la decretul de expropriere, acesta

din urmă formând obiectul acțiunii de față.

Mențiunea privind numărul poștal la care

s-a aflat situat imobilul în litigiu, făcută în anexa Decretului nr. 92/1950, este

greșită, în fapt acesta aflându-se în Slănic, str. I.C., nr. 71, așa cum rezultă

din adresa din 25 ianuarie 2008 a Primăriei orașului Slănic în care se menționează

că începând din anul 1956 pe str. I.C., nr. 71, figurează partida de rol pe numele

G.A., până în anul 1970.

În

procesul-verbal încheiat la 29 noiembrie 1957 cu ocazia preluării

imobilului de către stat se menționează, de asemenea, că imobilul se află situat

în Slănic, str. I.C., nr. 71, concluzie la care au ajuns și experții desemnați în

cauză cu ocazia deplasării în teren, dovedindu-se astfel, cu certitudine, că imobilul

în litigiu se află situat în Slănic, Str. I.C., nr. 71.

În

ce privește suprafața terenului preluat, instanța de apel

a constatat că, deși acesta este menționat în actul de proprietate inițial încheiat

în anul 1935, ca având suprafața de 1.224 m.p., în procesul-verbal de preluare se

menționează suprafața 890 m.p., iar în schița anexă la procesul-verbal suprafața

de 1.890 m.p., în realitate având suprafața de 1.762,0 m.p., așa cum a fost identificat

de expert P.A., care a efectuat raportul de expertiză la instanța de fond și ulterior

în apel.

Din această suprafață de teren, pe parcursul

timpului, s-au înstrăinat diferite suprafețe pe care în prezent se află construcții

aparținând altor persoane împrejurare ce rezultă din expertiza P.A., necontestată

de părți.

Astfel, numitul M.A. ocupă o suprafață

de 200 m.p., o altă suprafață de teren este deținută de D.S. și o alta de numitul

B.S., porțiuni de teren delimitate de expert și identificate în schița la raportul

de expertiză, în legătură cu care reclamanții au precizat că sunt de acord să rămână

în proprietatea acestora suprafețele de teren astfel cum au fost identificate prin

raportul de expertiză.

În

aceste împrejurări, din totalul suprafeței de 1.762 m.p.,

dacă se deduc suprafețele de teren ocupate de M.A., D.S. și B.S. cu acte de proprietate,

rezultă că rămâne neocupată suprafața de 760, 5 m.p. compusă din suprafețele de

520 și 240,5 m.p., identificate de expertul topometru ca fiind libere în sensul

că pentru ele nu există titluri de proprietate emise în favoare altor persoane și

nici nu sunt afectate de construcții ori instalații.

Aceste suprafețe sunt identificate în raportul

de expertiză și în schița de plan anexă astfel: suprafața de 520 m.p. între punctele

ABbadcDEFGA, iar suprafața de 240,5 m.p. între punctele CFJKDcC și, fiind libere,

se impune a fi restituite în natură reclamanților, accesul acestora la teren, ca

și al celorlalți proprietari limitrofi terenului asigurându-se prin calea de acces

către str. P., reclamanții înțelegând să mențină destinația acestei suprafețe de

teren, respectiv aceea de cale de acces.

Pentru diferența suprafeței de teren, respectiv

pentru suprafața de 1.001,5 m.p. până la suprafața de 1.762,0 m.p., reclamanții

urmează a primi despăgubiri bănești și acestea în cuantumul stabilit de expert M.M.,

respectiv suma de 15.590 RON, această suprafață de teren nefiind restituită în natură.

În

ce privește construcția aflată pe teren, urmează a se reține

că s-a făcut dovada existenței pe terenul în litigiu la momentul trecerii acesteia

în proprietatea statului, a unei construcții în suprafață de 128,50 m.p., așa cum

rezultă din certificatul emis de Arhivele Naționale Naționale ale României - Direcția

Județeană Prahova, din copia extrasului anexei la Decretul nr. 92/1950 și din procesul-verbal

de preluare din 29 noiembrie 1957, unde se menționează că pe terenul preluat se

află o construcție în suprafață de 128,5 m.p. și din schița întocmită cu acea ocazie.

Făcându-se dovada existenței în patrimoniul

autorului reclamanților a construcției în suprafață de 128,5 m.p., a faptului că

aceasta a fost preluată de stat și că în prezent este imposibil de restituit în

natură, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească

contravaloarea acestei construcții, respectiv, suma de 242.865 RON, astfel cum a

fost stabilită de expert M.M., pe care părțile nu au contestat-o.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta Primăria orașului Stanic,

arătând

că instanța de apel nu a avut în vedere toate probatoriile administrate în cauză,

o simplă identificare pe schița de plan anexă la raportul de expertiză P.A. efectuată

în apel, neputând suplini actele pe care reclamanții erau obligați să le depună

la dosarul cauzei pentru dovedirea dreptului de proprietate transmis de la autorii

acestora.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în rezolvarea

notificării cu care a fost învestită de către reclamanți, a avut în vedere actele

de proprietate depuse, din care însă au rezultat neconcordanțe nu numai cu privire

la numărul la care au fost înregistrate imobilele în evidența statului ca urmare

a preluării lor în baza Decretului nr. 92/1950, dar și la vecinătățile acestor imobile,

sens în care motivarea instanței de apel cu privire la faptul că neconcordanța numerelor

imobilelor s-ar fi datorat chiar preluării lor abuzive de către stat, nu poate fi

primită.

În

acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit referatului

comisiei interne din 06 iulie 2007, rezultă că pe amplasamentul care se identifică

cu schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29 ianuarie 1957, se află

alte proprietăți decât cele pretinse de reclamanți, aparținând altor persoane, pe

unele dintre ele existând poziționate construcții, imobile case de locuit, drum

de acces, etc.

Având în vedere neconcordanțele dintre

înscrisurile prezentate de reclamanți și cele privind preluarea abuzivă, dispoziția

de respingere a notificării a fost corect întocmită de către recurenta-pârâtă, iar

instanța de apel nu avea cum să răstoarne prezumția de legalitate a acesteia, dat

fiind că probe suplimentare față de cele depuse la momentul formulării notificării

nu s-au produs pe parcursul judecății.

Simpla identificare, prin raport de expertiză

depus în apel, a unor suprafețe de teren care nu au corespondent în actele depuse

la dosarul cauzei, și care până la momentul pronunțării nu au fost contestate de

reclamanți, nu poate constitui o probă în înțelesul legii, care să justifice acțiunea

introductivă de instanță.

Pe de altă parte, chiar instanța de apel

face referire la neconcordanța de număr a imobilului din str. I.C., nr. 71, jud.

Prahova, care era 77 la momentul preluării de către stat de la G.N.I. și 71, așa

cum rezultă din evidențele primăriei, dar care, tot din evidențele primăriei, a

rezultat că a aparținut numitei G.A., față de care nu s-a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Referitor la suprafața reală asupra căreia

poartă litigiul, motivarea instanței de apel este lipsită de temei legal, în condițiile

în care actele de proprietate nu corespund situației învederate prin cererea de

chemare în judecată, instanța de apel încălcând dispozițiile legale care reglementează

dovada proprietății, în sensul că a acordat valoare juridică raportului de expertiză,

deși reclamanții nu au dovedit că autorii acestora au deținut în proprietate imobilele

pentru care se solicită restituirea în natură.

Recursul este nul, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În

consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori

atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În

speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din

cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în

așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de

a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În

cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii

apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei

recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurenta-pârâtă arată că „(...)

instanța de apel nu a avut în vedere toate probatoriile administrate în cauză (...)”;

că potrivit referatului comisiei interne din 06 iulie 2007, rezultă că pe amplasamentul

care se identifică cu schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29

ianuarie 1957, se află alte proprietăți decât cele pretinse de reclamanți, aparținând

altor persoane, pe unele dintre ele existând poziționate construcții, imobile case

de locuit, drum de acces; că simpla identificare, prin raport de expertiză depus

în apel, a unor suprafețe de teren care nu au corespondent în actele depuse la dosarul

cauzei, și care până la momentul pronunțării nu au fost contestate de reclamanți,

nu poate constitui o probă în înțelesul legii, care să justifice acțiunea introductivă

de instanță; că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează

dovada proprietății, în sensul că „(...) a acordat valoare juridică raportului de

expertiză, deși reclamanții nu au dovedit că autorii acestora au deținut în proprietate

imobilele pentru care se solicită restituirea în natură (...)”.

Rezultă în mod evident, că aspectele pe

care recurenta-pârâtă le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului

vizează exclusiv probatoriile administrate în cauză (expertiză, referat al comisiei

interne din 06 iulie 2007, schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29

ianuarie 1957, etc.) și modalitatea în care aceste probatorii au fost evaluate de

către instanța de judecată, ceea ce este de neconceput în prezenta cale de atac,

în care sunt analizate doar chestiuni ce țin de nelegalitatea hotărârilor pronunțate.

Aspectele invocate ca motive de recurs

vizează, în realitate, netemeinicia decizia atacate rezultând din aprecierea eronată

a probelor administrate în cauză, recurenta-pârâtă indicând probele care nu au fost

luate în considerare sau au fost greșit apreciate și făcând propria analiză și reapreciere,

cu concluzia finală că hotărârea pronunțată în baza acestora este nelegală, impunându-se

modificarea acesteia.

Astfel, susținerile recurentei-pârâte nu

se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate

care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva

recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulțumirile legate de hotărârea

atacată, fiind necesară raportarea acestora la conținutul deciziei obiect al căii

extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu

s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurenta-pârâtă nu arată

în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci se limitează

la a enumera și critica mijloacele probatorii administrate în cauză, concluzionând

că în mod greșit instanța de apel a acordat eficiență juridică raportului de expertiză

efectuat în cauză cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare

de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât

sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecății

este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta

Primăria orașului Slănic împotriva deciziei nr. 194 din 13 decembrie 2011 a Curții

de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 octombrie 2012.