ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 1943 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.H., domiciliat în București, sector 6, în contradictoriu cu pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în București sector 2. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 910 din 07 septembrie 2004, Tribunalul Prahova, secția civilă, a anulat decizia nr. 366/2004 emisă de Primăria orașului Slănic, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în orașul Slănic, județul Prahova și a fost obligată Primăria orașului Slănic la plata despăgubirilor pentru acest imobil.

Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 7827 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Instanța a reținut că, în temeiul acestor hotărâri judecătorești, Primarul orașului Slănic a emis Dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008 prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului sus menționat, construcție în suprafață de 511 mp, întrucât această construcție nu mai există pe teren. De asemenea, propune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat.

Această dispoziție este completată cu dispoziția nr. 22 din 26 ianuarie 2009 în care sunt menționate datele privind actul de identitate al reclamantului și CNP-ul, la solicitarea Instituției Prefectului Județului Prahova care, prin adresa nr. 17054 din 19 ianuarie 2009, a restituit dosarul în vederea reanalizării precizând, totodată, că dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008 nu este însoțită de fișa de evaluare a construcției și orice alt document care permite evaluarea acesteia. Prin adresa nr. 12179 din 11 august 2009, Secretariatul Comisiei Centrale a procedat la predarea către Prefectura Județului Prahova a mai multor dosare de despăgubire, printre care și dosarul reclamantului, cu privire la care s-a reținut că nu poate urma procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 347/2005, atâta timp cât primăria nu a fost obligată la propunerea de acordare de măsuri reparatorii, ci la plată.

Pârâta a apreciat că trebuie promovată o acțiune de lămurire a dispozitivului sentinței prin care instanța să precizeze ce a avut în vedere la pronunțarea sentinței, (modalitatea de punere în executare a acesteia). De asemenea, un alt motiv al restituirii dosarului a fost necesitatea de a se preciza dacă suprafața de 511 mp. este o suprafață construită la sol sau suprafață desfășurată, dacă aceasta include și subsolul clădirii (acțiunea de lămurire a dispozitivului ar putea privi și identificarea imobilului). Pârâta a invocat actul de partaj voluntar aflat la dosar, potrivit căruia subsolul conacului nu a devenit proprietatea exclusivă a numitei S.G. (autoarea reclamantului), acesta fiind deținut în indiviziune cu D.B.

S-a apreciat că pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru întreg subsolul, reclamantul trebuie să facă dovada calității de moștenitor și de pe urma celuilalt coproprietar și este necesară completarea dosarului cu acte din care să reiasă anul de edificare a imobilului. In vederea restituirii dosarului s-a invocat și faptul că referatul privind avizul de legalitate vizează doar dispoziția nr. 1896/2008 și nu dispoziția nr. 22/2009. Instanța de fond a apreciat că restituirea de către pârâtă a dosarului de despăgubire al reclamantului nu constituie un refuz nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în sensul art.2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin această restituire nefiind exprimată explicit, cu exces de putere voința de a nu rezolva cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor.

Măsura dispusă de pârâtă este justificată de faptul că prin sentința civilă nr. 910/2004, Tribunalul Prahova, secția civilă, a obligat Primăria orașului Slănic la plata către reclamant a despăgubirilor pentru imobilul notificat. Instanța a reținut, din practicaua și considerentele acestei sentințe, faptul că în cauză a fost efectuată o expertiză construcții pentru stabilirea valorii conacului demolat, potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamantul solicitând la termenul din 07 septembrie 2004, când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, obligarea Primăriei orașului Slănic la plata despăgubirilor bănești în conformitate cu raportul de expertiză. De altfel, și în cererea de chemare în judecată reclamantul precizează că în cadrul procesului s-au efectuat expertize tehnice prin care s-au stabilit caracteristicile construcției și valoarea acesteia.

Cu toate acestea, instanța a obligat Primăria orașului Slănic, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, la plata despăgubirilor, fără să facă nicio referire la cuantumul acestor despăgubiri, deși administrase proba cu expertiză având ca obiect stabilirea valorii acestora. In consecință, pârâta a apreciat că pentru declanșarea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005 este necesară lămurirea dispozitivului sentinței care stabilește în sarcina Primăriei orașului Slatina obligația de plată a despăgubirilor. Chiar dacă Primăria a emis dispoziția privind acordarea de despăgubiri pentru imobil, pentru emiterea titlului de despăgubire este necesar a se stabili dacă instanța a avut în vedere obligarea Primăriei la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.

Această lămurire este necesară cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a soluționat un recurs în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, stabilind că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi și care au fost contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Titlul de despăgubire poate fi emis numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care are mai multe etape, în cauză fiind parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarului și etapa analizării acestuia sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării. Cum în urma celei de-a doua etape s-a constatat că se impune lămurirea dispozitivului sentinței prin care Primăria a fost obligată la despăgubiri pentru imobil, nu s-a mai dispus transmiterea dosarului către evaluator, ci restituirea acestuia. Instanța de fond a avut în vedere și împrejurarea că avizul de legalitate prevăzut de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 a fost emis de Instituția Prefectului Județului Prahova numai pentru Dispoziția nr. 1896/2008 nu și pentru Dispoziția nr. 22/2009 de modificare a acesteia. Aceste motive justifică restituirea dosarului de despăgubire al reclamantului, neputându-se reține din partea pârâtei un refuz nejustificat de emitere a titlului de despăgubire, astfel încât primele capete ale acțiunii sunt neîntemeiate. Având în vedere că instanța nu a dispus niciuna dintre soluțiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, instanța a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (5) care reglementează penalitățile de întârziere ca mijloc de constrângere al autorității publice și ca o garanție pentru persoana vătămată că își va vedea restabilit dreptul sau interesul legitim vătămat.

Cu privire la ultimul capăt de cerere, Curtea reține că potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța poate hotărî asupra despăgubirilor pentru daunele cauzate de actul administrativ atacat, numai în măsura în care acesta este anulat. Cum soluția dată acțiunii reclamantului este de respingere a cererii de anulare a Dispoziției nr. 12719/2009 emisă de pârâtă, instanța a reținut că nu mai este necesară examinarea acestui capăt de cerere. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.H., criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Astfel, recurentul a arătat că dispoziției nr. 1896 din 31 octombrie 2008, emisă de primăria Orașului Slănic, județul Prahova, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, îi sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fiind emisă după intrarea în vigoare a acestei legi.

A precizat pe larg situația de fapt a cauzei și circuitul dosarului său de despăgubire, arătând că pârâta avea obligația să procedeze la numirea evaluatorului, în termen de 30 de zile de la momentul investirii, însă nu a procedat conform prevederilor legale, deși legea impune soluționarea cu celeritate a acestor cereri. Recurentul a invocat în susținerea recursului și decizia nr. LII din 4 octombrie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți, apreciind că a fost interpretată greșit de instanța de fond, considerând că este dovedit refuzul pârâtei de a-și îndeplini obligațiile legale, respectiv de a numi un evaluator și de a emite titlu de despăgubire.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte a constatat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde o procedură administrativă ce trebuie urmată pentru emiterea deciziei care să cuprindă titlul de despăgubire.

Această procedură presupune parcurgerea mai multor etape și anume, etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, în care după analiza dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă iar dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura fiind finalizată prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea titlului în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007. În cauza de față se reține că prin sentința nr. 910 din 7 septembrie 2004 Tribunalul Prahova, secția civilă, a anulat Dispoziția nr. 366/2004 emisă de primăria orașului Slănic și a obligat această instituție la plata despăgubirilor pentru imobilul notificat de reclamant. In temeiul sentinței arătate, irevocabile, primăria orașului Slănic a emis dispoziția nr. 1896 din 31 octombrie 2008 privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale care a procedat la analizarea, sub aspectul legalității, respingerea cererii de restituire în natură a imobilului notificat de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu această ocazie comisia a constatat că nu poate identifica din cuprinsul sentinței nr. 910/2004, dacă suprafața de 511 mp, pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii, este o suprafață construită la sol sau desfășurată, identificându-se mai multe probleme în stabilirea sumei ce trebuie acordată, astfel încât s-a constatat necesitatea completării dosarului respectiv cu înscrisuri suplimentare. Pentru aceste considerente, dosarul aferent dispoziției nr. 1896 din 31 octombrie 2008 a fost trimis Instituției Prefectului Județului Prahova, cu precizarea că se impune promovarea unei acțiuni de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 910/2004 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă, cu privire la modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că în cadrul celei de-a doua etape s-a constatat că se impune lămurirea dispozitivului sentinței, prin care Primăria a fost obligată la despăgubiri pentru imobil, și acesta este motivul pentru care nu s-a mai dispus transmiterea dosarului către evaluator, ci restituirea acestuia, astfel încât această etapă prevăzută de lege nu a fost încă epuizată. Aceste motive justifică măsura de restituire dispusă de autoritate pentru a se putea soluționa dosarul de despăgubire al reclamantului, neputându-se reține din partea pârâtei un refuz nejustificat de emitere a titlului de despăgubire, astfel încât soluția instanței de fond este legală și nu poate fi acceptată critica formulată de recurent.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul formulat de B.H. împotriva sentinței nr. 1943 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.