ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, sub nr. 3792/105/2010 la data de 14 iulie 2010, reclamanții Orașul S., prin primar și Primăria S., au formulat, în temeiul dispozițiilor art. 399-art. 404 C. proc. civ., contestație la executare, în contradictoriu cu intimatul B.H., solicitând suspendarea executării silite până la soluționarea contestației; anularea formelor de executare, respectiv, somația de plată și procesul-verbal emis la 28 iunie 2010 de Biroul Executorului Judecătoresc N.E.M., cu exonerarea plății sumelor pretinse, precum și lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu. Prin încheierea de ședință din 20 ianuarie 2011 s-a disjuns primul capăt de cerere, în prezenta cauză rămânând de soluționat doar capătul întemeiat pe dispozițiile art. 281 1 C. proc.

civ.

Prin încheierea de ședință din 27 ianuarie 2011, Tribunalul Prahova a admis contestația; a dispus lămurirea întinderii, interesului și aplicării dispozitivului titlului executoriu constând în sentința civila nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, în sensul că intimata Primăria Orașului S. a fost obligată la plata despăgubirilor ce vor fi stabilite și acordate în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunțării acestei sentințe, cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 10/2001 republicată, „pentru evaluarea despăgubirilor bănești care urmează sa fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie interministeriala formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice", astfel cum a rezultat din considerentele deciziei civile nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia civilă nr. 144 din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții Primăria orașului S. și Orașul S., prin primar, precum și de pârâtul B.H. împotriva acestei încheieri. Prin decizia civilă nr. 5151 din 12 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta Primăria orașului S. și de pârâtul B.H. împotriva deciziei sus-menționate; a modificat în tot decizia, în sensul că a admis apelurile declarate de reclamanta Primăria orașului S. și de pârâtul B.H.

împotriva încheierii din 27 ianuarie 2011 dată de Tribunalul Prahova, secția civilă în Dosarul nr. 3792/105/2010; a schimbat în parte încheierea, în sensul că Primăria orașului Slănic va fî obligată să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii; a compensat în tot cheltuielile de judecată ale părților. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că, specificul speței, decurgând din faptul că hotărârea a rămas irevocabilă într-un moment în care fusese publicată în M. Of.

al României decizia nr. LII (52) dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite asupra recursului în interesul legii, dar care nu a fost aplicată din cauza respingerii recursului exclusiv pe considerente de ordin procedural, face ca, pentru depășirea situației actuale, când sentința 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova pare a nu putea fi pusă în executare, aspect confirmat de decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sintagma „obligă intimata la plata despăgubirilor", înscrisă în dispozitivul a cărui lămurire se cere, să fie interpretată în raport de forma pe care textele care au fundamentat această soluție o aveau la data cererii de lămurire.

Or, la 14 iulie 2010, când a fost înregistrată contestația la titlu, Legea nr. 10/2001 nu mai prevedea, urmare a modificării sistemului de acordare a despăgubirilor bănești, prin Legea nr. 247/2005, faptul că pentru evaluarea despăgubirilor bănești care urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice.

În aceste condiții, urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește că notificările care nu au fost soluționate în sensul că în decizia/dispoziția emisă asupra notificării au fost consemnate sumele care urmează a se acorda ca despăgubire, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare B.H., arătând că din decizia atacată nu rezultă dacă recursul a vizat o încheiere pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. sau hotărâre judecătorească prin care a fost soluționată contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 399 alin. (1) teza a II-a din același Cod. A mai arătat că decizia contestată este contradictorie și este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că, deși admite și recursul contestatorului, constată netemeinicia criticilor formulate de acesta, nu ține cont de principiul neretroactivității legii, al stabilității și securității raporturilor juridice.

Deși reține drept corectă susținerea instanței de apel conform căreia dacă s-ar înlătura dispozițiile art. 38 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data pronunțării sentinței a cărei lămurire s-a cerut, s-ar ajunge la o nouă judecată a fondului, instanța de recurs tocmai asta a făcut, a procedat la o asemenea judecată. Astfel, instanța de recurs stabilește că urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, inaplicabil însă în cauză, întrucât în a doua dispoziție emisă de Primăria S. din 2008 nu au fost consemnate sumele care se acordă ca despăgubiri. Instanța de recurs nu a lămurit titlul executoriu prin menționarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat la fond.

Chiar dacă instanței de recurs i s-a părut că sentința civilă nr. 910/2004 nu poate fi pusă în executare, aspect confirmat și de decizia nr. 970/2011 a Înaltei Curți, nu a analizat nici această decizia și nici sentința nr. 1943/2010 a Curții de Apel București. Din considerentele acestei hotărâri rezulta clar că după rămânerea irevocabilă a sentinței nr. 910/2004 a fost inițiată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar după emiterea celei de-a doua dispoziții din 2008, completată de dispoziția din 2009 de către Primăria orașului S. Prahova, dosarul a fost restituit instituției Prefectului Prahova, cu motivarea refuzului de executarea titlului executoriu sentința nr. 210/2004, pe calea dreptului comun.

Ca urmare, instanța de recurs, ignorând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în mod greșit a obligat primăria să emită decizie și nu dispoziție, conform legii, cu propunere motivată de despăgubiri pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, schimbând, în mod eronat, titlul executoriu. Astfel, în loc ca titlul executoriu să fie lămurit prin decizia nr. 5151/2012 a Înaltei Curți, în ceea ce privește întinderea dispozitivului prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a dispus în mod ambiguu, încurcând și mai mult ceea ce s-a stabilit prin hotărâri irevocabile. A fi emisă o nouă dispoziție, respectiv, a treia, de către Primăria Slănic, înseamnă a relua un nou ciclu procesual și a lipsi de eficiență un titlu executoriu ce putea fi lămurit printr-o simplă încheiere de îndreptare a erorii materiale.

Examinând contestația în anulare în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale. Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență" [alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol contestația mai poate fi primită în cazul când motivele anterior enunțate au fost invocate prin cererea de recurs, „dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Articolul 318 C. proc. civ.

stabilește că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul, sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". În speță, cererea de contestație în anulare, deși formal încadrată în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., sub aspectul motivelor invocate, prin care se deduc judecății chestiuni legate de fondul cauzei, nu se circumscrie niciuneia din dispozițiile legale anterior citate, pentru a fi analizată ca atare de instanță, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acesteia.

Criticile privind așa-zisa contradictorialitate a deciziei instanței de recurs, încălcarea unor principii consacrate de drept, modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, dovedesc că petentul este nemulțumit de soluțiile date de instanțele anterioare în cadrul dezbaterii pe fond a litigiului respectiv și reprezintă chestiuni ce nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Având în vedere că aspectele învederate de către contestator nu se circumscriu niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 317, art. 318 C. proc.

civ., cererea acesteia nu poate fi primită, sens în care contestația în anulare se va respinge, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de B.H. împotriva deciziei nr. 5151 din 12 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2013.