ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, sub nr.

3792/105/2010 la data de 14 iulie 2010, reclamanții Orașul S., prin primar și

Primăria S.,

au formulat,

în temeiul dispozițiilor art. 399-art. 404 C. proc. civ., contestație la

executare, în contradictoriu cu intimatul B.H., solicitând suspendarea

executării silite până la soluționarea contestației; anularea formelor de

executare, respectiv, somația de plată și procesul-verbal emis la 28 iunie 2010

de Biroul Executorului Judecătoresc N.E.M., cu exonerarea plății sumelor

pretinse, precum și lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării titlului

executoriu.

Prin încheierea de ședință din 20 ianuarie

2011 s-a disjuns primul capăt de cerere, în prezenta cauză rămânând de soluționat

doar capătul întemeiat pe dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 27 ianuarie

2011, Tribunalul Prahova

a

admis contestația; a dispus lămurirea întinderii, interesului și aplicării dispozitivului

titlului executoriu constând în sentința civila nr. 910 din 7 septembrie 2004 a

Tribunalului Prahova, în sensul că intimata Primăria Orașului S. a fost obligată

la plata despăgubirilor ce vor fi stabilite și acordate în conformitate cu dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunțării acestei sentințe, cu

luarea în considerare și a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 10/2001 republicată,

„pentru evaluarea despăgubirilor bănești care urmează sa fie acordate persoanelor

îndreptățite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi

se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie interministeriala formată

din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței,

Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice", astfel

cum a rezultat din considerentele deciziei civile nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a

Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia civilă nr. 144 din 24 iunie

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de reclamanții Primăria orașului S. și Orașul S., prin primar,

precum și de pârâtul B.H. împotriva acestei încheieri.

Prin decizia civilă nr. 5151 din 12 iulie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursurile declarate de reclamanta

Primăria orașului S. și de pârâtul B.H. împotriva deciziei sus-menționate; a modificat

în tot decizia, în sensul că a admis apelurile declarate de reclamanta Primăria

orașului S. și de pârâtul B.H. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2011 dată de

Tribunalul Prahova, secția civilă în Dosarul nr. 3792/105/2010; a schimbat în parte

încheierea, în sensul că Primăria orașului Slănic va fî obligată să emită decizie

cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii;

a compensat în tot cheltuielile de judecată ale părților.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

recurs a reținut, în esență, că, specificul speței, decurgând din faptul că hotărârea

a rămas irevocabilă într-un moment în care fusese publicată în M. Of. al României

decizia nr. LII (52) dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite asupra

recursului în interesul legii, dar care nu a fost aplicată din cauza respingerii

recursului exclusiv pe considerente de ordin procedural, face ca, pentru depășirea

situației actuale, când sentința 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova

pare a nu putea fi pusă în executare, aspect confirmat de decizia nr. 570 din 2

februarie 2011 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, sintagma „obligă intimata la plata despăgubirilor", înscrisă în

dispozitivul a cărui lămurire se cere, să fie interpretată în raport de forma pe

care textele care au fundamentat această soluție o aveau la data cererii de lămurire.

Or, la 14 iulie 2010, când a fost înregistrată

contestația la titlu, Legea nr. 10/2001 nu mai prevedea, urmare a modificării sistemului

de acordare a despăgubirilor bănești, prin Legea nr. 247/2005, faptul că pentru

evaluarea despăgubirilor bănești care urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite,

în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin

decizie a primului-ministru o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanți

ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor

Publice și Ministerului Administrației Publice.

În aceste condiții, urmează a se face aplicarea

art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește că notificările

care nu au fost soluționate în sensul că în decizia/dispoziția emisă asupra notificării

au fost consemnate sumele care urmează a se acorda ca despăgubire, până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor

administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor,

după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de

întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în

arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor

sau după caz, a ordinelor.

împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare B.H.,

arătând că

din decizia atacată nu rezultă dacă recursul a vizat o încheiere pronunțată în conformitate

cu dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ. sau hotărâre judecătorească prin

care a fost soluționată contestația la executare întemeiată pe dispozițiile

art. 399 alin. (1) teza a II-a din același Cod.

A mai arătat că decizia contestată este

contradictorie și este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că, deși admite

și recursul contestatorului, constată netemeinicia criticilor formulate de acesta,

nu ține cont de principiul neretroactivității legii, al stabilității și securității

raporturilor juridice.

Deși reține drept corectă susținerea instanței

de apel conform căreia dacă s-ar înlătura dispozițiile art. 38 din Legea nr. 10/2001

în forma în vigoare la data pronunțării sentinței a cărei lămurire s-a cerut, s-ar

ajunge la o nouă judecată a fondului, instanța de recurs tocmai asta a făcut, a

procedat la o asemenea judecată.

Astfel, instanța de recurs stabilește că

urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, inaplicabil

însă în cauză, întrucât în a doua dispoziție emisă de Primăria S. din 2008 nu au

fost consemnate sumele care se acordă ca despăgubiri.

Instanța de recurs nu a lămurit titlul

executoriu prin menționarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin raportul de

expertiză tehnică efectuat la fond.

Chiar dacă instanței de recurs i s-a părut

că sentința civilă nr. 910/2004 nu poate fi pusă în executare, aspect confirmat

și de decizia nr. 970/2011 a Înaltei Curți, nu a analizat nici această decizia și

nici sentința nr. 1943/2010 a Curții de Apel București.

Din considerentele acestei hotărâri rezulta

clar că după rămânerea irevocabilă a sentinței nr. 910/2004 a fost inițiată procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar după emiterea

celei de-a doua dispoziții din 2008, completată de dispoziția din 2009 de către

Primăria orașului S. Prahova, dosarul a fost restituit instituției Prefectului Prahova,

cu motivarea refuzului de executarea titlului executoriu sentința nr. 210/2004,

pe calea dreptului comun.

Ca urmare, instanța de recurs, ignorând

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în mod greșit a obligat primăria să emită

decizie și nu dispoziție, conform legii, cu propunere motivată de despăgubiri pe

care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

schimbând, în mod eronat, titlul executoriu.

Astfel, în loc ca titlul executoriu să

fie lămurit prin decizia nr. 5151/2012 a Înaltei Curți, în ceea ce privește întinderea

dispozitivului prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a dispus în

mod ambiguu, încurcând și mai mult ceea ce s-a stabilit prin hotărâri irevocabile.

A fi emisă o nouă dispoziție, respectiv,

a treia, de către Primăria Slănic, înseamnă a relua un nou ciclu procesual și a

lipsi de eficiență un titlu executoriu ce putea fi lămurit printr-o simplă încheiere

de îndreptare a erorii materiale.

Examinând contestația în anulare în raport

de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres

și limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătorești pronunțate

cu nesocotirea unor norme procedurale.

Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C.

proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"

[alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol contestația mai

poate fi primită în cazul când motivele anterior enunțate au fost invocate prin

cererea de recurs, „dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări

de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Articolul 318 C. proc. civ. stabilește

că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație „când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul,

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

În speță, cererea de contestație în anulare,

deși formal încadrată în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., sub aspectul motivelor

invocate, prin care se deduc judecății chestiuni legate de fondul cauzei, nu se

circumscrie niciuneia din dispozițiile legale anterior citate, pentru a fi analizată

ca atare de instanță, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acesteia.

Criticile privind așa-zisa contradictorialitate

a deciziei instanței de recurs, încălcarea unor principii consacrate de drept, modul

de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, dovedesc

că petentul este nemulțumit de soluțiile date de instanțele anterioare în cadrul

dezbaterii pe fond a litigiului respectiv și reprezintă chestiuni ce nu pot forma

obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt

expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere că aspectele învederate

de către contestator nu se circumscriu niciuneia din ipotezele prevăzute de

art. 317, art. 318 C. proc. civ., cererea acesteia nu poate fi primită, sens în

care contestația în anulare se va respinge, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de B.H. împotriva deciziei nr. 5151 din 12 iulie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 martie 2013.