ÎCCJ, Decizia nr. 165/2013

ÎCCJ, Decizia nr. 165/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din

data de 10 iulie 2013 Înalta Curte, secția penală, în baza art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1)

și art. 136 alin. (1), (4) și (8) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpata A.M.

În temeiul art. 145 alin. (2) cu referire la art. 145 alin.

(1) C. proc. pen.

, pe durata măsurii

obligării de a nu părăsi țara inculpată a fost obligată să

respecte

următoarele obligații:

a)

să se prezinte la instanța de judecată

sau la organul de urmărire penală

ori de câte ori este chemată;

b) să se prezinte la Poliția Slobozia, județul Ialomița,

conform

programului de supraveghere întocmit

de organul de poliție ori de câte ori este

chemată;

c)

să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței de judecată;

d)

să nu dețină, să nu folosească

și să nu poarte nicio categorie de arme.

Î

n baza art. 145

1

alin. (2) cu referire la art. 145

alin. (1)

2

lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a

nu părăsi țara, inculpata a fost obligată să nu se apropie, să nu comunice sau

să ia legătura în mod direct sau indirect cu inculpații T.D.V. și C.D. și cu

martorii C.V.O., M.G., B.T., T.C. și H.M. sau cu membrii familiilor acestora.

S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 145

1

alin. (2) raportat la art. 145

alin. (3) C.

proc. pen., respectiv că în caz de încălcare cu rea-credință a

măsurii

dispuse sau a obligațiilor, măsura obligării de a nu părăsi țara va fi

înlocuită cu măsura arestării preventive.

S-a făcut aplicarea art. 145

1

alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin

rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 03 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de combatere a corupției,

a fost trimisă în judecată, printre alții, inculpata A.M. sub aspectul

săvârșirii complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută și

pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., a complicității

la infracțiunea de dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută

de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000,

totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut că inculpata A.M., în calitate de

administrator al SC L.C. SRL Slobozia, la data de 01 iunie 2013, a

acordat ajutor inculpatului C.D. (care avea

calitatea de procuror-

șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul

Direcției Naționale Anticorupție, calitate în care îi fusese repartizată spre

soluționare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii

de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul

Muhlhausen -

Germania) să primească și

inculpatului T.D.V., să dea, 10 arbori

thuya în valoare de 3354 lei, în

scopul efectuării de către magistrat a unor acte contrare îndatoririlor sale de

serviciu și anume neadoptarea unor măsuri de protecție minimale care să asigure

conspirativitatea activităților de percheziție ce urmau a fi efectuate de

autoritățile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013

- 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O.

De asemenea, s-a reținut în rechizitoriu, că inculpata A.M.,

în perioada februarie - iunie 2013, alături de inculpatul T.D.V., în baza

informațiilor primite de la inculpatul C.D. - cu privire la aceeași lucrare cu nr.

518/II-5/2013 având ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională

nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen - Germania prin care se

solicitase efectuarea unor percheziții la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O.,

învinuiți de autoritățile germane de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală,

i-a avertizat pe aceștia din urmă că domiciliile le vor fi percheziționate,

asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge și ascunde documente ori

alte bunuri compromițătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori

pentru a putea părăsi teritoriul țării, zădărnicind astfel urmărirea penală.

Prin ordonanța din data de 13 iunie 2013 dată în Dosarul nr. 169/P/2013

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, în temeiul art. 145

1

rap. la art. 145 C. proc. pen., s-a luat față de învinuita A.M. măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, de la

data de 13 iunie 2013 până la 12 iulie 2013 inclusiv.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, la data de 4 iulie 2013, primul termen de judecată

pe fondul cauzei fiind la 30 august 2013, prin preschimbarea acestuia din 6

noiembrie 2013.

Prin decizia în interesul Legii nr. 76 din 05 noiembrie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat

că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau

țara, dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul

urmăririi penale, după

sesizarea instanței

prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menținute de către instanța de

judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite

condițiile

prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

Aducându-se atingere drepturilor fundamentale ale persoanei,

Codul de procedură penală reglementează riguros, pe de-o parte, condițiile

necesare și

obligatorii pentru luarea

măsurilor preventive și, pe de altă parte, criteriile pe

care organele

judiciare, față de competența lor, trebuie să le aibă în vedere la stabilirea

și alegerea măsurilor restrictive de drepturi sau privative de libertate cu

privire la învinuit sau inculpat.

Potrivit art. 145

1

cu

referire la art. 145 alin. (1)

C. proc. pen.

, măsura

obligării de a

nu părăsi țara poate fi luată față de învinuit sau

inculpat numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C.

proc. pen., respectiv dacă sunt

probe sau

indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe

care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul și instanța de

judecată,

pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului

sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată

ori de la

executarea pedepsei. În plus, alineatul 8 al aceluiași articol prevede că

alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținând seama de scopul acesteia,

de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta,

antecedentele penale și alte situații privind

persoana față de care se ia măsura.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a considerat că din

materialul probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și

indicii temeinice, în accepțiunea dată de art. 68

1

C. proc. pen. cu

referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă

și rezonabilă, aptă de a convinge un observator obiectiv că inculpata

A.M. a săvârșit faptele pentru care a fost

trimisă în judecată, în

acest sens fiind declarațiile martorilor,

procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de

percheziție domiciliară, declarațiile inculpatului T.D.V., înscrisuri.

Având în vedere stadiul procesual al cauzei și gradul de

pericol social al infracțiunilor presupus săvârșite de inculpata A.M., s-a

apreciat că, pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune luarea

măsurii obligării de a nu părăsi țara, măsură preventivă care limitează

inculpatei doar posibilitatea de a se deplasa în afara teritoriului țării,

astfel încât ingerința adusă dreptului la liberă circulație al acesteia este

întru totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.

În scopul precizat, s-a impus

inculpatei obligația de a nu se apropia, a

nu comunica și a nu lua legătura în mod

direct sau indirect cu inculpații, cu

martori

propuși spre audiere de acuzare ori cu membrii familiilor acestora.

Luarea măsurii preventive reglementată de dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen. a fost apreciată ca fiind proporțională cu gravitatea faptelor ce

se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce

prezumția de nevinovăție, ca

principiu

fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpata A.M., solicitând casarea încheierii și, rejudecând,

respingerea propunerii de luare a măsurii preventive prev. de art. 145

1

C. proc. pen.

Aceasta a criticat hotărârea instanței

de fond sub aspectul oportunității

Examinând recursul prin prisma

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul

de 5 judecători, constată că este nefondat

, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt

mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de

urmărire penală, judecătorul și instanța de judecată, pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului

sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei.

Măsurile

preventive sunt supuse, astfel, unui cadru normativ precis, riguros,

stabilindu-se, totodată, o ierarhie a acestora în funcție de severitatea

restricțiilor.

Potrivit

dispozițiilor art. 145

1

C. proc. pen., măsura obligării de a nu

părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de

procuror, judecător în faza de urmărire penală și de instanță în cursul

judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus

măsura.

Dispozițiile

art. 145

1

alin. (2) C. proc. pen., fac trimitere la prevederile art.

145 alin. (1), respectiv art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura restrictivă

de drepturi putând fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul

a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Luarea

măsurilor preventive restrictive de drepturi nu este condiționată de existența

vreunuia dintre cazurile concrete și limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C.

proc. pen., acestea fiind incidente numai cu privire la luarea, prelungirea,

respectiv menținerea măsurii arestării preventive.

Lipsa

unei asemenea condiții nu poate conduce însă la concluzia arbitrariului din

partea autorităților judiciare atâta timp cât măsurile restrictive de drepturi nu

pot fi luate decât atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul

sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În

cauza dedusă judecății, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată pe

de-o parte, că probele administrate în faza de urmărire penală au constituit fundamentul

actului de sesizare, iar pe de altă parte, acestea permit să constate că există

motive verosimile că inculpata ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală și

că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune luarea unei măsuri

restrictive de drepturi.

Luarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este proporțională cu

gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin

aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce

guvernează procesul penal, în ansamblul său.

Această

măsură se impune a fi luată în raport cu natura faptelor presupus a fi comise

de inculpată și anume fapte de corupție, respectiv complicitate la infracțiunea

de luare de mită (2 fapte), astfel că se justifică o restrângere a libertății

de circulație a inculpatei.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul

desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de

libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza

Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca

privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza

Letellier contra Franța).

Prin

urmare, restricția la libertatea de circulație corespunde cerințelor CEDO,

fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară

într-o societate democratică.

În

cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că din materialul

probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și indicii

temeinice, în accepțiunea dată de art. 68

1

C. proc. pen. cu referire

la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă și

rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârșit

faptele pentru care a fost trimisă în judecată, iar pe de altă parte, probele

administrate în faza de urmărire penală constituie fundamentul rechizitoriului,

permițându-i acesteia să aprecieze că există motive verosimile că inculpata a

săvârșit fapte prevăzute de legea penală, iar pentru buna desfășurare a

procesului penal, se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.

În

ceea ce privește solicitarea recurentei inculpate de a beneficia de același

tratament juridic, la fel ca și inculpatul T.D.V., față de care nu s-a dispus

luarea niciunei măsuri preventive, instanța de control judiciar o apreciază ca

nefondată, având în vedere contribuția acestei inculpate la săvârșirea

presupusei activități infracționale, precum și faptul că luarea unei asemenea

măsuri are în vedere criteriile legale aplicate în mod concret, în raport cu

particularitățile ce caracterizează pe fiecare inculpat.

Totodată,

se constată că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este

proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de

inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu

fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.

În

consecință, Înalta Curte, completul de 5 judecători, consideră că în mod corect

prima instanță a dispus luarea față de inculpată a măsurii obligării de a nu

părăsi țara, ingerința adusă dreptului la deplasare a acesteia fiind întru

totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.

Față

de aceste considerente, instanța de recurs, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta

inculpată.

În

temeiul at. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta inculpată la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta-inculpată A.M., împotriva încheierii din data de

10 iulie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3792/1/2013.

Obligă recurenta - inculpată la plata

sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

21 august 2013.