ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2518/2016

Deliberând, constată că prin sentința civilă nr. 234 din 27 ianuarie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ANAF - Direcția Generală a Vămilor, ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Direcția Regională Vamală București având ca obiect:

- anularea totală a Deciziei nr. 39046 din 02 august 2012 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și anularea totală a obligațiilor stabilite suplimentar în sarcina A. S.A. prin Decizia nr. 39046 din 02 august 2012, respectiv a taxelor antidumping și compensatorii, în cuantum de 1.714.182 RON; a majorărilor și penalităților de întârziere aferente taxelor antidumping și compensatorii, în cuantum de 1.251.010,02 RON;

- anularea totală a Procesului-verbal de control nr. x din 01 august 2012, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 39046 din 02 august 2012 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal;

- anularea totală a Deciziei nr. 61 din 07 martie 2013, care reprezintă răspunsul autorității la contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 39046 din 02 august 2012 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal;

- anularea totală a Deciziei nr. 11475 din 05 martie 2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anii precedenți și anularea totală a obligațiilor stabilite suplimentar în sarcina A. S.A., respectiv a sumei de 6.171 RON, impusă cu titlu de dobânzi de întârziere;

- anularea totală a Deciziei nr. 165 din 31 mai 2013, care reprezintă răspunsul autorității la contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 11475 din 05 martie 2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anii precedenți.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (2010), solicită casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În primul rând, susține că instanța a aplicat greșit prevederile art. 220 alin. (2) lit. b) din Regulamentul nr. 2913/1992 privind Codul vamal comunitar deoarece a considerat că buna sa credință nu este relevantă în raport cu autoritățile vamale. Or, arată recurenta, buna credință reprezintă un element decisiv de natură să justifice anularea actelor administrative în temeiul dispozițiilor legale amintite.

În opinia recurentei, buna credință rezultă din următoarele împrejurări:

- la data când a întocmit declarația vamală de punere în circulație a produsului biodisel (09.10.2009) nu exista nicio suspiciune privind originea mărfii, fapt care rezultă chiar din actele dosarului; toată documentația care sprijină originea SUA a produsului este ulterioară lunii aprilie 2010;

- dacă nu ar fi fost de bună credință, pe lângă actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză, autoritățile vamale ar fi aplicat și sancțiuni contravenționale, ceea ce nu s-a întâmplat;

- certificatul de origine a fost emis de Camera de Comerț a Canadei și nu conține niciun element care să dea naștere vreunei suspiciuni privind validitatea sa sau originea reală a produsului la care se referă;

- în sensul celor de mai sus consideră că este decizia nr. 7458 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se impune cu putere de lucru judecat.

În al doilea rând, susține că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 120 și art. 1201 Cod de procedură fiscală deoarece, acționând cu bună credință, nu poate fi obligată la plata de dobânzi și majorări de întârziere. Instanța nu a sancționat comportamentul pârâtelor care au încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (spre ex., în cauzele Bendenoun contra Franței, Silvester's Horeca Service contra Belgiei, Mamidakis contra Greciei).

Înalta Curte constată că ambele critici sunt circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (2010) potrivit căruia casarea unei hotărâri pentru "motive de nelegalitate" se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Referitor la apărarea bazată pe buna credință a reclamantei recurente în importul produsului biodisel, invocată și în fața primei instanțe și întemeiată pe dispozițiile art. 220 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (CVC), Curtea de Apel București a reținut în esență următoarele fapte:

- investigația Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) și informațiile furnizate de Canada Boarder Services Agency (CBSA) confirmă originea SUA a produsului importat de reclamantă;

- certificatele care atestă, contrar realității, originea canadiană a produsului nu sunt eliberate de o autoritate a statului canadian și s-au bazat exclusiv pe declarația solicitantului deoarece autoritatea emitentă nu are capacitatea să verifice originea reală a produsului; în acest context, nu există un sistem de cooperare administrativă pentru atestarea originii produsului.

Starea de fapt reținută de prima instanță în baza probatoriului administrat în cauză nu poate face obiectul recursului, care poate fi exercitat doar pentru "motive de nelegalitate". Totuși, în limitele dispozițiilor art. 492 C. proc. civ. (2010), recurentul poate dovedi o stare de fapt diferită în baza unor înscrisuri noi, neadministrate de prima instanță.

În speță, recurenta pretinde că certificatele care atestă originea canadiană a produsului importat sunt eliberate de o autoritate a statului canadian și, în considerarea acestui fapt coroborat cu împrejurarea că acestea nu conțin niciun motiv de suspiciune, buna sa credință este dovedită. Cererea de recurs nu este însoțită de niciun înscris nou de natură să dovedească cele pretinse.

Așa fiind, concluzia instanței de fond referitoare la lipsa de relevanța apărării întemeiate pe bună credință a reclamatei este legală deoarece art. 220 alin. (2) lit. b) CVC se referă expres la două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru scutirea de plată a datoriei vamale (în litera CVA, "înscrierea ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă"), respectiv: 1) existența unei erori din partea autorităților vamale și 2) buna credință a debitorului.

Or, în condițiile care certificatul de origine nu a fost eliberat de o autoritate a statului canadian și nu există un sistem de cooperare administrativă pentru atestarea originii produsului, nu poate fi imputată nicio eroare autorităților vamale.

Distinct de cele de mai sus, Înalta Curte observă că apărarea recurentei este neîntemeiată și dintr-un alt punct de vedere.

Astfel, se poate invoca bună-credință a debitorului atunci când acesta probează că în timpul operațiunilor comerciale în cauză a depus toate diligențele pentru a se asigura că toate condițiile pentru tratament preferențial au fost respectate. În lipsa unei astfel de dovezi, autoritatea vamală intimată nu poate suporta consecințele prejudiciabile ale faptelor ilicite săvârșite de furnizorii importatorilor.

Or, în speță, nu s-a făcut dovada unor astfel de diligențe.

În ce privește decizia nr. 7458 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că această hotărâre judecătorească se întemeiază pe o stare de fapt opusă celei din prezenta cauză, respectiv pe împrejurarea că suspiciunea de fraudă nu s-a confirmat. Nu există chestiuni de drept dezlegate diferit în acea cauză.

De asemenea, este lipsit de relevanță lipsa aplicării de sancțiuni contravenționale.

Se va înlătura și cea de-a doua apărare formulate în cauză, respectiv cea întemeiată pe faptul că buna credință și consecințele acesteia, protejate în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului așa cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă temei pentru scutirea de plata obligațiilor accesorii.

Într-adevăr, dobânzile reglementate de art. 120 C. proc. fisc. (varianta în vigoare la data emiterii actelor) reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată la scadență astfel încât, buna sau reaua credință a debitorului fiind lipsite de relevanță.

Penalitățile de întârziere, reglementate de art. 1201 Cod de procedură fiscală, reprezintă sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și, ca orice sancțiune, își au temeiul în culpa debitorului.

Pentru motivele deja arătate la discutarea apărării întemeiate pe buna credință a recurentei, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere au fost legal aplicate în condițiile în care recurenta, beneficiind de un tratament fiscal preferențial, nu a făcut dovada îndeplinirii obligației corelative de diligență privind îndeplinirea condițiilor care să justifice acest tratament.

În ce privește cuantumul penalităților (257.127,3 RON), se apreciază că principiul proporționalității este respectat, obligația principală fiind de 1.714.182 RON (cf. procesului-verbal întocmit de autoritatea vamală, fila 31 vol. 1 dosar fond).

În consecință, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. împotriva sentinței civile nr. 234 din 27 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.