ÎCCJ, Decizia nr. 61/2013

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

În baza art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1)

1

C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul P.I.F. a fost obligat să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la Inspectoratul Județean de Poliție Gorj, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1)

2

C. proc. pen., inculpatului P.I.F. i s-a impus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, să respecte și următoarele obligații:

a) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații, cu denunțătorul T.S., precum și cu martorii din prezenta cauză și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;

b) să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit faptele.

În baza art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (2)

2

C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatului P.I.F. că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.I.F. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 14 din data de 26 iunie 2012 emis de Curtea de Apel Craiova, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. 422/P/2012 din 12 decembrie 2012, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul P.I.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248 C. pen. raportat la art. 248

1

C. pen., art. 249 C. pen. și art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 33-34 C. pen., alături de alți cinci inculpați, (aceștia din urmă în stare de libertate).

S-a reținut că inculpatul, în calitate de ordonator de credite a ordonanțat la plată, dispunând plata sumei de 1.598.642,02 lei, în mod necuvenit, pentru lucrări neexecutate către SC T.S. SA Tg-Jiu, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută și pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 248

1

C. pen. și că a acceptat să-i fie efectuate lucrări de finisaje interioare la apartamentul proprietate personală și care a primit materiale de la SC T.S. SA Tg-Jiu pentru a nu-și îndeplini în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, valoarea manoperei și materialelor fiind de 1.603,16 lei, faptă prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

S-a mai reținut că a efectuat plăți necuvenite către SC M. SRL Țicleni, în valoare de 154.000 lei, înainte de întocmirea proiectului pentru obiectivul de investiții „Bază sportivă comuna Peștișani, județul Gorj, proiectare și execuție obiectiv” și de emitere a ordinului de începere a executării lucrării, faptă prevăzută și pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 248

1

C. pen., întrucât s-au produs consecințe deosebit de grave constând în perturbarea deosebit de gravă a activității unei autorități publice dintre cele prevăzute la art. 145 C. pen.

În sarcina inculpatului s-a mai reținut că a acceptat încheierea a două contracte de cesiune de creanță și a semnat aceste contracte, în calitate de debitor-cedat, în situația în care creanța cedată unor persoane fizice nu era certă, lichidă și exigibilă, valoarea creanței cedate fiind 2.500.000 lei, faptă prevăzută și pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 248

1

C. pen.

De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reținut și infracțiunea de luare de mită faptă prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., constând în aceea că a acceptat suma de 7.000 lei de la inculpatul P.D.D. în schimbul îndeplinirii unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu, respectiv atribuirea contractului de proiectare și execuție pentru obiectivul „Bază sportivă comuna Peștișani, județul Gorj”.

S-a mai reținut în sarcina inculpatului și infracțiunea de neglijență în serviciu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul, în calitate de ordonator de credite, a ordonanțat la plată cheltuieli reprezentând drepturi salariale necuvenite, în sumă de 132.803,7 lei.

În ceea ce privește starea de arest a inculpatului, Curtea a constatat că prin Încheierea nr. 44 din 21 iunie 2012 Tribunalul Gorj a respins propunerea de arestare preventivă formulată de parchet, cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 143 și art. 148 C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 170 din 26 iunie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 8473/95/2012, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj împotriva Încheierii nr. 44 din 21 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 8473/95/2012, a casat încheierea, a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.I.F. pe o perioadă de 29 de zile, de la data reținerii și încarcerării, inculpatul fiind încarcerat la aceeași dată.

Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului P.I.F. l-a constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorii instanței de recurs reținând că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că acest inculpat a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

Prin încheierea din 12 decembrie  2012, Tribunalul Gorj, în baza art. 300

1

C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 145

1

C. proc. pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.I.F., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, recurs care prin decizia penală nr. 2599 din 15 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis și în consecință casându-se încheierea, a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului ca legală și temeinică.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 18 din 22 ianuarie 2013 a Tribunalului Gorj, secția penală, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a faptului că unul dintre coinculpați (P.D.D.) a dobândit calitatea de senator.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 24 ianuarie 2013, primul termen de judecată pe fondul cauzei fiind stabilit pentru 25 aprilie 2013.

Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012 s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen., admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.F. și instituirea în sarcina acestuia, pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, a obligațiilor prevăzute în art. 160

8a

alin. (3) și alin. (3)

1

C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 21 din 7 februarie 2013 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva încheierii sus-menționate, s-a casat încheierea, între altele, sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.F., cerere pe care a respins-o ca nefondată.

Prin încheierea din data de 11 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012 s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. și instituirea în sarcina acestuia, pe durata măsurii preventive, a obligațiilor prevăzute în art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 43 din 12 februarie 2013 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva încheierii sus-menționate, s-a casat încheierea atacată și, în rejudecare, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului P.I.F. și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul P.I.F., prin apărătorii aleși, în fața primei instanței.

În acest cadru, Curtea a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., întrucât de la momentul luării măsurii arestării preventive împotriva inculpatului și până în prezent, temeiurile care au determinat luarea măsurii s-au schimbat.

Astfel, deși din datele existente la dosar se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele de care este acuzat, în cauză au intervenit schimbări în ce privește cea de-a doua condiție cumulativă, referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului.

În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - acestea sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal și constituțional de a fi pus în libertate în cursul procedurii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează; persistența motivelor plauzibile de a crede că inculpatul a săvârșit o infracțiune nu mai este suficientă pentru a justifica privarea acestuia de libertate.

În acest sens, Curtea a constatat, pe de o parte, că faptele imputate inculpatului au fost comise în anii 2008-2009, iar, pe de altă parte, că acesta este arestat preventiv de aproape 8 luni, perioadă în care doar s-a finalizat urmărirea penală, nefiind dispuse niciun fel de măsuri pe fondul cauzei.

În cauza dedusă judecății, la acest moment procesual nu mai persistă temerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care impune instanțelor naționale ca, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi măsura arestării preventive, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională, punerea în libertate a persoanei în cauză putând fi condiționată de instituirea unor garanții de natură a asigura buna desfășurare în continuare a procesului penal, instanța de fond a apreciat că, în speța de față, scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins la acest moment și prin luarea față de inculpat a unei măsuri restrictive de drepturi, cum este cea a obligării de a nu părăsi țara reglementată de art. 145

1

C. proc. pen.

Curtea a constatat, totodată că, prin punerea în libertate a inculpatului nu se creează vreun risc de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, în condițiile în care între obligațiile impuse inculpatului de către instanță se poate afla și aceea de a nu lua legătura cu inculpații, cu denunțătorul, precum și cu martorii din prezenta cauză, de a nu comunica cu aceștia direct sau indirect.

Curtea a mai reținut și că o asemenea măsură preventivă a fost instituită și față de alți inculpați cercetați în aceeași cauză, inculpatul P.I.F. fiind singurul față de care s-a dispus, s-a prelungit și s-a menținut starea de arest.

În concluzie, Curtea a constatat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului s-au modificat și că buna desfășurare a procesului penal în continuare nu va fi afectată de punerea în libertate a acestuia, sens în care în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri a formulat cerere de recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând casarea încheierii din 14 martie 2013 și, în rejudecare, menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F., apreciindu-se că temeiurile care au stat la baza luării acestor măsuri se mențin și impune în continuare privarea de libertate a inculpatului. În esență, s-a arătat că infracțiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul sunt grave, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea faptelor comise, calitatea sa de primar al comunei Peștișani, valoarea mare a prejudiciului presupus a fi produs prin faptele inculpatului, precum și de numărul mare de inculpați angrenați în activitatea infracțională. S-a mai arătat că cercetarea judecătorească nu a debutat încă, s-a apreciindu-se că există riscul zădărnicirii adevărului în cauză prin exercitarea unor presiuni asupra unor martori, funcționari în cadrul primăriei Peștișani, cât și prin alterarea unor probe. S-a mai menționat că, în cauză nu a fost depășit termenul rezonabil al detenției preventive. De asemenea, s-a apreciat că, în mod netemeinic, instanța de fond a procedat la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii recurate, atât prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 141 C. proc. pen., cu referire la art. 385

1

și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că datele relevate de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, respectiv declarațiile martorilor B.C.G., L.N.,

D.D., F.I., F.V. ș.a.,

declarațiile coinculpaților, raportul de expertiză contabilă, constituie indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. care justifică bănuiala legitimă pentru un observator obiectiv că inculpatul P.I.F. ar fi săvârșit pretinsele infracțiuni reținute în sarcina acestuia, fiind îndeplinite astfel condițiile impuse de art. 143 C. proc. pen.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

Buna desfășurare a procesului penal presupune, în esență, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de art. 1 C. proc. pen., contribuind la apărarea ordinii de drept și formarea cetățenilor în spiritual respectării legii.

În speță, față de natura faptelor imputate inculpatului, împrejurările concrete și calitatea în care se presupune că au fost săvârșite, numărul mare de persoane implicate, urmările faptelor presupus a fi comise de acesta și de faza de debut a cercetării judecătorești, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că este justificată o restrângere a libertății de circulație a inculpatului.

Instanța de control judiciar constată că prin încheierea nr. 170 din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 8473/95/2012 a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj împotriva Încheierii nr. 44 din 21 iunie 2012 a Tribunalului Gorj, casată încheierea și admisă propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.I.F. pe o perioadă de 29 de zile, inculpatul fiind încarcerat la aceeași data. Totodată se constată că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii ( cauza Letellier contra Franța).

Prin urmare, restricția la libertatea de circulație corespunde cerințelor CEDO, fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică.

Referitor la durata rezonabilă a procedurii penale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Slezevicius contra Lituaniei; cauza Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.

În speță, infracțiunile deduse judecății, încadrate în codul penal din care o parte circumscrise celor de corupție, numărul mare de persoane angrenate în activitatea infracțională, îndreptățesc instanța de control judiciar să considere cauza una complexă.

În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii procedurii

.

Referitor la activitatea procesuală a instanței de judecată, se observă că de la data înregistrării cauzei pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost trei termene de judecată, pe parcursul cărora prima instanță s-a pronunțat asupra cererilor formulate de inculpat, ultima amânare fiind generată de solicitările celorlalți coinculpați din cauză, de angajare de apărători aleși și pregătire a apărării. Astfel, nu se poate reține vreo culpă în sarcina instanței învestite cu soluționarea cauzei în fond, cu privire la prelungirea procedurii.

Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice.

În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că prima instanță, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen., făcând o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 145 alin. (1

1

) privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145 alin. (1)

2

C. proc. pen., examinând condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, instanța de fond a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă față de inculpat sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia.

În sensul celor arătate, instanța de fond a considerat ca fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpatului P.I.F. pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse judecății, perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate infracțională, respectiv 2008 - 2009, modalitățile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, rezonanța socială a faptelor presupus a fi comise care s-a diminuat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii măsurii preventive scurgându-se un interval de 9 luni, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

În consecință, instanța de recurs apreciază că prima instanță a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării prin prisma dispozițiilor Codului de procedură penală și, în mod just, a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

În baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpatul P.I.F. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și probele existente la dosarul cauzei.

La acest moment procesual, nu se identifică nicio probă sau indiciu temeinic din care să rezulte inculpatul ar împiedica buna desfășurare a procesului penal și nici nu au intervenit elemente noi care să probeze existența unui risc de a împiedica buna derulare a judecării cauzei, posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală sau sustragerea de la judecată.

Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi țara, prin garanțiile procesuale oferite, este de natură să conducă la buna desfășurare a procesului penal, întocmai ca și măsura dispusă anterior, prin raportare la durata acesteia și la termenul rezonabil care trebuie să caracterizeze orice restrângere adusă libertății individuale.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva încheierii din 14 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012, privind pe intimatul inculpat P.I.F.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 25 lei, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 martie 2013.