ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3305/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat următoarele:

- anularea deciziei nr. 156/27.06.2016 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. 559- SDB/30.03.2015;

- anularea deciziei nr. 587/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. 1058- SDB/16.06.2015;

- anularea deciziei nr. 586/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. x/04.12.2014;

- anularea deciziei nr. 585/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de desființare a deciziei de impunere din oficiu nr. 2231-SDB/25.11.2015;

- anularea deciziei nr. 584/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. x/03.12.2014;

pe fond, admiterea contestației și anularea deciziilor de impunere din oficiu nr. 559-SDB/30.03.2015; nr. 1058-DB/16.06.2015; nr. x/04.12.2014; nr. 2231-SDB/25.11.2015; nr. x/03.12.2014 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 1873 din 22 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților ANAF și DGAMC;

- a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții MFP-ANAF- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, MFP-ANAF- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, MFP-ANAF- DGRFP București și MFP-ANAF- DGRFP București - Administrația sectorului 5 a Finanțelor Publice;

- a anulat deciziile nr. 156/27.06.2016, nr. 587/15.09.2016, nr. 586/15.09.2016, nr. 585/15.09.2016 și nr. 584/15.09.2016 și a obligat pârâții ANAF-DGSC și DGFP București să soluționeze pe fond contestațiile formulate de reclamantă împotriva deciziilor de impunere din oficiu.

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea deciziilor de impunere din oficiu și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

3.1 Împotriva sentinței civile nr. 1873/22.05.2017, pronunțată de Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta DGRFP București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, solicitând admiterea căii de atac în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în fața primei instanțe, intimata-reclamantă a contestat un număr de 5 decizii de soluționare a contestațiilor îndreptate împotriva unor decizii de impunere emise în sarcina sa, iar în legătură cu modalitatea de comunicare a acestor acte de impunere fiscală, recurenta-pârâtă DGRFP București a reiterat în calea de atac argumentele sale formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pentru 4 din cele 5 decizii de impunere, fiind sintetizate susținerile în fapt astfel:

- decizia de impunere din oficiu nr. x/03.12.2014 pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă pentru perioada de raportare 7/2014 a fost comunicată societății contestatoare la data de 12.12.2014, fiind returnată la data de 19.12.2014. La data de 15.01.2015 a fost recomunicată această decizie în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin afișare, concomitent la sediul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, așa cum rezultă din anunțul colectiv nr. x/30.12.2014, aflat în copie la dosar; împotriva acestei decizii a formulat contestație Societatea A. S.R.L. la data de 27.04.2016, în condițiile în care termenul de 30 de zile se împlinea la data de 14.02.2015, motiv pentru care contestația a fost respinsă ca tardiv formulată, fără a fi analizate pe fond motivele invocate în calea administrativă exercitată de contribuabilul A. S.R.L.;

- decizia de impunere din oficiu nr. x/04.12.2014 pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă pentru perioada de raportare 8/2014, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv pentru suma totală de 4.965.777lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale aferente, a fost comunicată contribuabilului A. S.R.L. la data de 12.12.2014, fiind returnată la data de 19.12.2014, astfel că, în data de 15.01.2015 a fost comunicat acest titlu de creanță conform prevederilor art. 44 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin afișare, concomitent la sediul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, astfel cum rezultă din anunțul colectiv nr. x/30.12.2014, aflat în copie la dosar. Împotriva acestei decizii de impunere a formulat contestație Societatea A. S.R.L., la data de 27.04.2016, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut pentru exercitarea căii administrative de atac prin normele Codului de procedură fiscală;

- decizia de impunere din oficiu nr. 1058-SDB/16.06.2015 pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă pentru perioada de raportare 3/2015, pentru suma de 139.402lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale aferente, a fost comunicată societății contestatoare (Cabinetul Individual de Insolvență B.) la data de 01.07.2015, după cum rezultă din confirmarea de primire aflată în copie la dosar, iar contestația a fost depusă prin poștă la data de 27.04.2016, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de norma de procedură fiscală pentru exercitarea acestei căi administrative de atac;

- decizia de impunere din oficiu nr. 2231-SDB/25.11.2015 pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă pentru perioada de raportare 6/2015, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv pentru suma totală de 142.012lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale aferente, a fost comunicată către A. S.R.L. la data de 14.12.2015, la sediul Cabinetului Individual de Insolvență B., conform confirmării de primire aflate în copie la dosarul cauzei, iar contestația formulată împotriva acestei decizii a fost depusă prin poștă la data de 27.04.2016, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;

3.2 Împotriva sentinței civile nr. 1873/22.05.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, respingerea, în tot, a acțiunii, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta-pârâtă că se impunea aplicarea sancțiunii nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii părții sau a reprezentantului acesteia, criticile fiind încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. A invocat această cauză de nulitate a cererii de chemare în judecată pentru că înscrisul respectiv a fost semnat doar de către apărătorul ales al Societății A., care a menționat faptul că a fost angajat de către administratorul special al reclamantei, în condițiile în care, fiind deschisă procedura insolvenței față de această parte, s-a arătat în cuprinsul cererii că se asigură reprezentarea debitoarei de către CII B., fără a exista semnătura practicianului în insolvență pe respectivul înscris.

Au fost redate, de către recurenta-pârâtă ANAF, prevederile art. 5 alin. (1) pct. 66 din Legea nr. 85/2014, referitoare la supravegherea exercitată de către administratorul judiciar în privința operațiunilor juridice în litigiile în care este implicat debitorul, susținând organul fiscal că instanța de fond nu a ținut cont de aceste aspecte, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate de recurenta-pârâtă ANAF în referire la modalitatea de comunicare către intimata-reclamantă a deciziei de impunere nr. x/30.03.2015, pentru care organul fiscal a pretins că a respectat condițiile legale de comunicare a actului de impunere fiscală la sediul administratorului judiciar desemnat în cauză, respectiv Cabinetul Individual de Insolvență B.. Se arată în criticile recurentei-pârâte că instanța de fond a reținut greșit necesitatea comunicării deciziei de impunere conform prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu cele ale art. 155 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ., ceea ce impunea efectuarea comunicării simultan, atât către sediul social al reclamantei aflate în procedura insolvenței, cât și la sediul social al administratorului judiciar al acesteia.

I s-a reproșat judecătorului fondului, de către recurenta ANAF, faptul că a coroborat dispozițiile legale anterior menționate cu cele ale art. 44 alin. (1) C. procedură fiscală, ajungând, astfel, la concluzia eronată că sunt aplicabile normele referitoare la citarea debitorului în litigiile aflate pe rolul instanțelor anterior deschiderii procedurii insolvenței și în privința comunicării actelor administrative fiscale, încălcând, astfel, dispozițiile exprese ale art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

În opinia recurentei-pârâte ANAF, comunicarea efectivă a deciziei de impunere către administratorul judiciar a asigurat posibilitatea de formulare a contestației, din moment ce legea instituie obligativitatea obținerii avizului prealabil al administratorului judiciar pentru contestația formulată de societate.

Cu privire la celelalte decizii de impunere ce au fost comunicate prin poștă intimatei-reclamante, a precizat recurenta-pârâtă ANAF că aceste au fost returnate, iar față de existența unor hotărâri penale care îl privesc pe administratorul special al Societății A., a considerat organul fiscal că este efectivă comunicarea deciziei de impunere către administratorul judiciar.

În consecință, a menționat recurenta ANAF că a fost corectă soluția sa de respingere a contestației administrative îndreptate împotriva deciziei de impunere nr. x/2015 pentru nedepunerea în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termen care are un caracter imperativ, începând să curgă de la data comunicării deciziei ce formează obiectul contestației.

A făcut trimitere recurenta-pârâtă la jurisprudența instanței supreme în această materie, indicând, în acest sens, Decizia nr. 3250/18.06.2010, în care s-a analizat natura juridică a acestui termen și sancțiunea incidentă în situația nerespectării lui.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta DGAMC ca nefondat, în principal, iar în subsidiar, ca inadmisibil, invocând, totodată, excepția tardivității căii de atac declarate de organul fiscal. A reiterat intimata A. susținerile în fapt din cererea sa de chemare în judecată, iar în referire la motivul de casare indicat de către recurenta DGAMC, regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată prin întâmpinare că recursul nu este motivat, ci doar se reiau apărările de fond ale organului fiscal, fără a fi arătat raționamentul juridic ce justifică încadrarea în motivul de casare indicat ca temei de drept.

A susținut intimata-reclamantă că sentința atacată a fost motivată corespunzător de către judecătorul fondului, aplicând corespunzător textele legale incidente în examinarea fiecăreia dintre cele cinci decizii de impunere analizate sub aspectul comunicării lor către contribuabilul A..

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă la filele x, s-a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta ANAF, în principal, ca nefondat, iar în subsidiar, ca inadmisibil.

A susținut intimata A. că motivul de nulitate a cererii de chemare în judecată, întemeiat pe lipsa semnăturii reprezentantului judiciar al societății aflate în procedura insolvenței, nu a fost invocat în cursul judecății la prima instanță, astfel că sunt aplicabile prevederile ar. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia intimate-reclamante, semnătura reprezentantului convențional ce a fost împuternicit de către administratorul special al debitoarei este suficientă, în condițiile în care debitoarei nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, iar mandatul acordat apărătorului ales a fost supus aprobării/ratificării practicianului în insolvență, astfel că este îndeplinită cerința reprezentării în cadrul cererii de chemare în judecată, semnată de către cel ce a justificat calitatea de mandatar împuternicit de partea litigantă.

În referire la criticile recurentei formulate asupra soluției pronunțate pe fondul cauzei, a precizat intimata-reclamantă că acestea se referă exclusiv la soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere, nu cu privire la acțiunea judiciară în întregul său.

A arătat intimata-reclamantă că, în opinia sa, nu se identifică pretinse încălcări ale normelor de drept material în pronunțarea sentinței recurate, judecătorul fondului făcând o corectă aplicare a textelor legale incidente, fiind arătat pentru fiecare act administrativ fiscal atacat raționamentul logico-juridic pentru care s-a pronunțat soluția de anulare a deciziilor emise în soluționarea contestațiilor și s-a impus analizarea pe fond a căilor administrative de atac îndreptate împotriva deciziilor comunicate cu nerespectarea prevederilor legale în această materie.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate, a temeiurilor de casare indicate de recurente și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, pentru următoarele argumente

Sistematizând criticile regăsite în recursurile declarate de pârâtele ANAF și DGAMC, Înalta Curte urmează a se pronunța, cu prioritate, asupra aspectelor procesuale ce vizează regularitatea cererii de chemare în judecată, continuând cu cele referitoare la soluția primei instanțe prin care s-a reținut nelegalitatea comunicării deciziei de impunere din oficiu nr. 559/30.03.2015, după care vor fi analizate criticile regăsite în recursul DGRFP București în referire la soluția pronunțată de judecătorul fondului în privința celorlalte 4 decizii de impunere, care, la rândul lor, au fost nelegal comunicate către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Recurenta-pârâtă ANAF a invocat, ca motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reprezentantului judiciar al debitoarei, desemnat în urma intrării societății A. în procedura insolvenței, reglementată de Legea nr. 85/2014. Acest motiv de nulitate a cererii de chemare în judecată nu a fost invocat în cursul judecării cauzei în fața primei instanțe, ci, pentru prima dată, direct în fața instanței de control judiciar. Recurenta-pârâtă ANAF a susținut că nu există o împuternicire conferită semnatarului cererii de chemare în judecată, acesta fiind apărătorul ales de către administratorul special al Societății A. S.R.L., fără a exista un mandat de confirmare/ratificare a acestei împuterniciri, conferit de către administratorul judiciar desemnat în procedura insolvenței, respectiv CII B..

În consecință, s-a invocat, în cauză, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei de către apărătorul ales semnatar al acțiunii judiciare. O astfel de excepție de procedură este supusă regimului juridic prevăzut de art. 82 alin. (2) C. proc. civ., în care se arată că "excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac".

Nefiind permisă invocarea acestei excepții direct în fața instanței de recurs, fără să fi fost supusă examinării în cursul judecății la prima instanță, Înalta Curte reține că nu va putea primi criticile recurentei ANAF care vizează lipsa dovezii calității de reprezentant convențional al reclamantei aflate în procedura insolvenței de către apărătorul său ales, conform împuternicii acordate de către administratorul special, fost administrator statutar al debitoarei A. S.R.L..

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă ANAF în referire la soluția pronunțată de prima instanță asupra modalității nelegale de comunicare a deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 sunt nefondate, urmând a fi menținută sentința atacată în această privință.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se observă că decizia de impunere nr. x/30.03.2015 a fost emisă ulterior deschiderii procedurii insolvenței asupra debitoarei A. S.R.L., iar aspectul necontestat în cauză de către toate părțile litigante a fost cel al păstrării dreptului de administrare de către debitoare, urmare propunerii de către aceasta a unui plan de reorganizare. Acest aspect reiese din sentința civilă de deschidere a procedurii insolvenței nr. 3702/11.12.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Ilfov, în care se menționează că dreptul de administrare se va ridica de drept în situația nedepunerii unui plan de reorganizare în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii de către judecătorul sindic, iar din verificarea dosarul de insolvență a rezultat că debitoarei i-a fost confirmat un plan de reorganizare, pe care îl derulează în scopul redresării sale financiare.

Astfel stând lucrurile, se reține că intimata-reclamantă și-a păstrat dreptul de administrare, reprezentarea în relațiile cu terții fiind asigurată în continuare de către administratorul statutar al persoanei juridice supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, acesta fiind desemnat și în calitate de administrator special al debitoarei.

Titlul de creanță reprezentat de decizia de impunere din oficiu nr. 559/30.03.2015 se supune regulilor de comunicare către contribuabil instituite prin prevederi art. 44 din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data emiterii acestui act administrativ fiscal), fiind legală comunicarea efectuată către contribuabil sau împuternicitului acestuia, în situația în care există o astfel de persoană desemnată conform normelor fiscale.

Cât timp intimatei-reclamante nu i se ridicase dreptul de administrare, comunicarea deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 ar fi fost valabil efectuată doar în situația în care acest titlu de creanță ar fi fost comunicat la sediul social al contribuabilului, astfel cum apărea acesta înscris la Registrul Comerțului la acel moment.

Împrejurarea că organul fiscal a ales să comunice acest act administrativ fiscal numai la sediul administratorului judiciar desemnat în dosarul de insolvență, care, la acel moment, doar supraveghea procedura generală deschisă conform Legii nr. 85/2014, fără a avea atribuții de reprezentare, determină nelegalitatea respectivei comunicări, realizată prin încălcarea prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Sunt relevante, în analiza referitoare la menținerea dreptului de reprezentare al societății debitoare de către administratorul statutar al acesteia, ulterior desemnat ca administrator special al debitoarei, următoarele prevederi din Legea nr. 85/2014:

Art. 54

"Mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Încetarea mandatului impune obligația predării gestiunii."

Art. 56 alin. (2)

"(2) După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce și activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților/membrilor."

Art. 87

"În perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează:

a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), și nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;"

Din prevederile legale citate anterior, se reține, în interpretarea lor per a contrario, că, nefiind ridicat debitoarei dreptul de administrare, administratorul statutar și ulterior, după desemnare, administratorul special, sunt persoanele care asigură reprezentarea entității în relațiile cu terții, ir comunicarea unor acte administrative fiscale în conformitate cu dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 92/2003 este legal efectuată către societate, la sediul său social, reprezentată de cel care păstrează dreptul de administrare, respectiv administratorul statutar/administratorul special.

În consecință, este nelegală comunicarea deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 numai la sediul administratorului judiciar, acesta neavând, la momentul contemporan comunicării în discuție, prerogativa reprezentării debitoarei, fiind corectă soluția primei instanțe cu privire al consecințele juridice ale acestui viciu de nelegalitate reținut asupra actului de impunere contestat de către Societatea A. S.R.L..

Nu pot fi valorificate argumentele primei instanțe, referitoare la incidența, în cauză, a prevederilor art. 41 alin. (5) din legea nr. 85/2014, în condițiile în care se analizează o procedură de comunicare a actelor administrative fiscale conform normelor prevăzute de procedura fiscală, fără a fi, la momentul comunicării respectivelor acte, în situația unor litigii de drept comun, în care să fie necesar a se efectua citarea atât la sediul debitorului, cât și la sediul administratorului judiciar desemnat în procedura insolvenței deschisă asupra acestui debitor.

Deciziile de impunere nr. x/16.06.2015 și nr. y/25.11.2015 au fost comunicate la sediul administratorului judiciar, CII B., fiind semnate și ștampilate confirmările de primire ale actelor respective de către Societatea Profesională de Avocați C., din cadrul Baroului București, fără a exista un mandat de reprezentare conferit de către destinatarul actelor comunicate de organul fiscal celui care a semnat de primirea acestora.

Și cu privire la aceste două decizii de impunere sunt aplicabile considerentele reținute asupra nelegalității comunicării deciziei nr. 559/30.03.2015, fiind necesar, în vederea respectării dispozițiilor art. 44 Codul de procedură fiscală, să existe o comunicare a actului administrativ fiscal efectuată către contribuabilul vizat, reprezentat prin administratorul său statutar, iar după desemnare, de către cel special, cât timp nu i s-a ridicat persoanei juridice în cauză dreptul de administrare, în urma deschiderii procedurii insolvenței asupra sa.

În referire la deciziile nr. x/4.12.2014 și nr. x/3.12.2014, se reține că acestea sunt anterioare intrării Societății A. S.R.L. în procedura generală de observație reglementată de Legea nr. 85/2014, ele fiind comunicate de către organul fiscal la sediul societății, adresa de comunicare fiind, însă, incompletă față de cea care figura la Registrul comerțului pentru respectiva persoană juridică.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul de fond se reține că au fost comunicate cele două decizii de impunere la adresa situată în comuna Chiajna, sat Chiajna, județul Ilfov, Șoseaua x nr. 13 A, în condițiile în care înregistrarea corectă a sediului social al Societății A. S.R.L., la acel moment, în Registrul comerțului, era, conform certificatului constatator de la dosarul de fond, Sat Chiajna, comuna Chiajna, în incinta D., județ Ilfov.

Comunicarea efectuată la o adresă incompletă, în condițiile în care actul comunicat nu a ajuns la contribuabilul vizat, reprezintă o comunicare nelegală, astfel că organul fiscal era obligat să refacă această procedură, fără a putea proceda la comunicarea prin mijloacele alternative prevăzute de Codul de procedură fiscală, în absența unei legale comunicări efectuate la sediul persoanei juridice destinatare a titlurilor de creanță emise asupra sa.

Consecința firească a nelegalității tuturor celor 5 comunicări efectuate în cauză este aceea că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în care trebuia să fie introdusă contestația administrativă asupra fiecărui titlu de creanță din cele enumerate anterior nu a început să curgă în mod valabil, astfel că soluțiile organului fiscal de respingere, ca nedepuse în termen, a contestațiilor A. S.R.L. îndreptate împotriva deciziilor de impunere nr. x/30.03.2015, nr. y/16.06.2016, nr. x/4.12.2014, nr. y/25.11.2015 și nr. x/3.12.2014, sunt nelegale, prima instanță anulând, în mod corect, deciziile de soluționare a contestațiilor nr. 156/27.06.2016, nr. 587/15.09.2016, nr. 586/15.09.2016, nr. 585/15.09.2016 și nr. 584/15.09.2016, obligând pârâții ANAF-DGSC și DGFP București la soluționarea pe fond a contestațiilor respective.

Prin urmare, se va menține soluția primei instanțe, astfel cum a fost pronunțată, pentru considerentele arătate în prezenta decizie, criticile recurentelor-pârâte nefiind apte să conducă la pronunțarea unei alte soluții în cauză.

Conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru argumentele expuse anterior, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 5 a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1873 din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință ce va fi menținută astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 5 a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1873 din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2020.