ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3088/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4.04.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș:

I. În principal:

II. În subsidiar:

- anularea în parte a Deciziei nr. 32/A/03.02.2017 a Curții de Apel Timișoara, în ceea ce privește valoare de referință sectorială de 405 și a datei de la care se aplică valoarea de referință sectorială majorată în ceea ce privește cuantumul acesteia;

- emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar și conex din cadrul judecătoriei N., cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în funcție, începând cu data de 09.04.2015;

III. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3386 din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea împotriva pârâtului Ministerul Justiției, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis excepția prescripției acțiunii și a respins acțiunea referitoare la perioada 24.03.2009-30.03.2014, ca prescrisă; a admis excepția lipsei de obiect și a respins acțiunea referitoare la perioada 1.10.2016 până în prezent ca lipsită de obiect; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș; a anulat în parte Decizia nr. 32A/3.02.2017 a Președintelui Curții de Apel Timișoara; a obligat pârâta Curtea de Apel Timișoara, prin Președinte, să emită noi decizii de încadrare pentru reclamanți cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON de la 9.04.2015 și de 445,5 RON de la 1 decembrie 2015; a obligat pârâții să plătească reclamanților diferența dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială precizată anterior și venitul efectiv încasat, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3386 din 29 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., E., I., M., C., G., K., D., H., L., B., F. și J. și pârâta Curtea de Apel Timișoara.

3.1. Prin recursul declarat și întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Apel Timișoara solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, și în rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Motivele străine de natura cauzei reies din faptul că reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei N., iar motivarea sentinței recurate în ceea ce privește fondul cauzei se referă la magistrați și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor. Motivele contradictorii reies din aceea că instanța de fond a reținut Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, prin care s-a constatat că potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, salariul de bază sau indemnizația de încadrare urma să fie același, respectiv aceeași, stabilită la nivel maxim, iar ulterior, fără a explica în concret motivele pentru care a apreciat în acest mod, instanța a reținut că salariul de bază/indemnizația de încadrare pentru reclamanți trebuie stabilit începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul aceleiași familii ocupaționale justiție, fără a motiva de ce prevederile legale se aplică și personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, arată că Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a constatat neconstituționale dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, stabilind că personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Ca efect al neconstitutionalității acestor texte de lege, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Susține că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale rezultă că aceasta produce efecte numai pentru viitor, astfel că interpretarea obligatorie dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 nu poate fi invocată pentru obținerea retroactivă a unor drepturi salariale pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a acesteia.

Consideră că nu este întemeiată cererea de chemare în judecată, întemeiată pe efectele pretins retroactive ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și că normele legale în vigoare și antemenționata decizie a Curții Constituționale nu au prevăzut că salariul maxim aflat în plată la data de 09.04.2015 a fost calculat în funcție de o valoare de referință sectorială de 405 RON, iar de la data de 01.12.2015 în funcție de o valoare de referință sectorială de 445 RON.

3.2. Prin recursul formulat, reclamanții A., B., C., D.-grefier, E., F., G., H., I., J., K., L. și M. solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și admiterea acțiunii precizate.

În motivarea recursului arată că în baza Legii nr. 330/2009 și a Legii nr. 284/2010, le-a fost recalculată indemnizația de încadrare brută lunară, fiind calculată corespunzător funcției și încadrării din luna decembrie 2009, fără a fi incluse și tranșele de indexare, conform celor dispuse prin sentința civilă nr. 79/27.05.2008 pronunțată de Tribunalul Arad, întrucât Curtea de Apel Timișoara nu a emis deciziile de reîncadrare dispuse prin sentință, care trebuiau să se regăsească în indemnizația de încadrare din luna decembrie 2009.

Consideră că motivarea instanței potrivit căreia executarea parțială de la data de 17.11.2015, prin plata ultimei tranșe de bani cuvenită în baza sentinței civile nr. 79/27.05.2008, consituie o recunoaștere a dreptului reclamanților la acordarea creșterilor salariale solicitate, nu poate fi reținută, întrucât dacă s-ar fi aplicat indexările dispuse prin sentință și s-ar fi indexat salariul de încadrare conform celor dispuse, valoarea de referință sectorială ar fi fost de 405 RON, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată. Mai arată că nu le-au fost acordate indexările dispuse prin sentință decât pentru perioada 2007-2009.

Prin urmare, indexările menționate în sentință au fost și rămân incluse în indemnizația de încadrare lunară și trebuiau să se regăsească în indemnizația de încadrarea din decembrie 2009. Astfel, O.G. nr. 10/2007 a avut ca efect majorarea corelativă a indemnizației lunare brute de încadrare, stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, majorare care s-a perpetuat și trebuia păstrată și după data de 01.01.2010, când s-a trecut la sistemul de salarizare prevăzut de Legea nr. 330/2009, precum și după data de 01.01.2011, când s-a trecut la sistemul de salarizare prevăzut de Legea nr. 284/2010 și de Legea nr. 285/2010.

Consideră că aceste majorări salariale fac parte din idemnizația de încadrare, iar interpretarea contrară este eronată și contravine inclusiv interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 23 din 29.06.2015 și, chiar dacă aceasta se referă la pensionarii magistrați, principiul avut în vedere de instanța supremă este același și în privința magistraților, a personalului auxiliar și conex aflat în funcție. După cum s-a reținut și în decizia menționată, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus majorarea indemnizației de încadrare brută lunară cu 5%, 2% și 11 % trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, independent de împrejurarea că angajatorul a modificat sau nu ordinele de salarizare aflate în plată la momenul respectiv.

În același sens, invocă Decizia nr. 23/29.06.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit în paragrafele 55-58 că de la data pronunțării hotărârii constitutive de drepturi salariale, angajatorul trebuie să înscrie aceste drepturi salariale în carnetele de muncă, iar înscrisul care atestă în speță majorările salariale este hotărârea judecătorească.

De asemenea, invocă rspectarea întocmai și necondiționată a unei hotărâri judecătorești irevocabile, precum și principiul predictibilității, statuat de CEDO.

În ceea ce privește excepția prescripției cererii, arată că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că potrivit adeverinței nr. x/24.07.2017 emisă de Tribunalul Timiș, prima tranșă a fost achitată la data de 23.04.2012, iar ultima tranșă în data de 17.11.2015, astfel că termenul de prescripție a fost întrerupt prin executarea în parte a sentinței și, prin urmare, de la această dată începe să curgă termenul de prescripție.

Critică faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a eșalonat executarea obligațiilor reprezentând drepturile salariale datorate reclamanților, aflându-se în prezența unei executări voluntare parțiale, care este eșalonată în timp și care întrerupe cursul prescripției.

Precizează că sentința civilă nr. 79 din data de 27.05.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin Decizia nr. 569/24.03.2009 a Curții de Apel Timișoara, a fost executată doar parțial, prin plata diferențelor de salarizare doar pentru perioada 2007-2009 și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare indexările, conform dispozițiilor sentinței, motiv pentru care nu se poate constata că pentru perioada 24.03.2009-24.03.2014 acțiunea este prescrisă, în raport cu faptul că o hotărâre judecătorească irevocabilă se execută în totalitate și nu doar parțial, pe anumite perioade de timp.

În ceea ce privește respingerea acțiunii ca lipsită de obiect pentru perioada 01.10.2016 până în prezent, solicită admiterea acțiunii și pentru această perioadă și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale conform grilelor de la parchete, întrucât drepturile salariale pentru această perioadă nu sunt identice cu cele ale personalului auxiliar de la parchete, doar începând cu data de 01.06.2017 fiind majorate conform celor de la parchete prin Decizia nr. 102/A/16.06.2017 a Curții de Apel Timișoara. Susține că însăși esența Legii nr. 71/2015 a fost uniformizarea salariilor raportat la aceeași funcție.

4.1. Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de către reclamanți, apreciind că hotărârea instanței de fond este întemeiată în ceea ce privește respingerea cererii recurenților-reclamanți cu privire la perioada 01.10.2016-prezent, deoarece prin art. 1 din Decizia nr. 32/A din 03.02.2017 a Președintelui Curții de Apel Timișoara le-au fost acordate recurenților-reclamanți drepturile salariale raportate la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10%, începând cu 01.10.2016.

4.2. Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului pârâtei Curtea de Apel Timișoara, arătând că acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, așa cum a invocat pârâta.

Invocă faptul că în cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nicio diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului, aspect relevat și în cauza Zazanis și alții contra Greciei. Mai arată că în cauza Amurăriței contra României, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției, iar unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Precizează că înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea de aprobare nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, cea a egalizării indemnizațiilor la nivelul maxim existent în plată, or în speță, arată că angajatorul a refuzat să le emită grilele de salarizare la nivelul maxim aflat în plată începând cu data de 09.04.2015.

În ceea ce privește susținerile pârâtei cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 71/2015 și pentru personalul auxiliar de specialitate, arată că Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 57/2015, modificată prin O.U.G. nr. 20/2016, presupunea stabilirea celei mai înalte indemnizații prin luarea în considerare inclusiv a indemnizațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești emise în temeiul unei legislații cu aplicabilitate generală, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, respectiv de 405 RON. Legea nr. 71/2015 a produs efecte, fiind în vigoare din data de 9 aprilie 2015.

În ședința din 23 august 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016 sunt aplicabile și familiei ocupaționale "Justiție", sens în care a recomandat ordonatorilor de credite ca, în interpretarea acestor dispoziții legale, să aibă în vedere principiul de drept menționat în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016 și în cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, modificată și completată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării discrepanțelor salariale existente în sistemul judiciar.

Precizează că potrivit adresei nr. x/2017 a Consiliului Superior al Magistraturii, întreg personalul din familia ocupațională "Justiție", deci și parsonalul auxiliar de specialitate trebuie plătit conform prevederilor Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010 și conform prevederilor Legii nr. 71/2015.

Astfel, Parchetul General a interpretat O.U.G. nr. 20/2016 în sensul celor arătate mai sus, prin luarea în considerare a nivelului cel mai ridicat al indemnizațiilor, Procurorul General al României emițând ordinele de punere în aplicare a dispozițiilor introduse prin O.U.G. nr. 20/2016, având nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016, la fel procedând și Inspecția Judiciară, unde inspectorul-șef a emis Decizia nr. 37/2016. Precizează că în același sens s-a pronunțat și Plenul CSM, conform adreselor nr. x/2017 și y/2017 emise de Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai arată că din adresa Ministerului Justiției nr. 18/43067/14.06.2017 reiese că sensul Deciziei nr. 874/2015 a Curții Constituționale este acela de a elimina diferențele salariale, or, prin Decizia nr. 102/A/din 16.06.2017 a Curții de Apel Timișoara, se prevede că diferențele salariale se recalculează doar începând cu data de 01.06.2017, astfel că pentru perioada 01.10.2016 (dată de la care își produce efectele Decizia nr. 32/A/03.02.2017 a Curții de Apel Timișoara) și până la data de 01.06.2017 recurenții-reclamanți sunt în imposibilitatea de a beneficia de prevederile legale învederate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. Reclamanta au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș:

I. În principal:

II. În subsidiar:

- anularea în parte a Deciziei nr. 32/A/03.02.2017 a Curții de Apel Timișoara, în ceea ce privește valoare de referință sectorială de 405 și a datei de la care se aplică valoarea de referință sectorială majorată;

- emiterea unei noi decizii de încadrare cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în funcție, începând cu data de 09.04.2015;

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că apreciază că se impune analiza hotărârii recurate prin prima acestui caz de nelegalitate, pe care instanța de recurs îl apreciază a fi fondat.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că, în speță, considerentele hotărârii recurate reprezintă o redare fidelă a susținerilor din cererea de chemare în judecată, acestea fiind preluate selectiv, începând cu pagina 3 și până la pagina 9 din acțiunea introductivă a reclamanților.

Mai mult, inclusiv paragrafele care conțin sintagmele "Curtea consideră" ori "Curtea observă" au fost plasate anterior unor paragrafe preluate din aceeași cerere de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate nu se regăsesc argumente care să susțină soluția pronunțată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, preluarea aproape integrală în considerentele hotărârii recurate a argumentelor din cererea de chemare în judecată, nu poate fi considerată că răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care paragrafele ce nu au fost copiate nu pot răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește excepția prescripției acțiunii, Înalta Curte constată că prima instanță nu a lămurit dacă această excepție a fost invocată cu privire la capătul principal de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Timișoara la emiterea deciziilor de salarizare pentru fiecare reclamant conform sentinței civile nr. 79 din data de 27.05.2008 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin Decizia nr. 569/24.03.2009 a Curții de Apel Timișoara, precum și la plata diferențelor salariale astfel rezultate, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, ori la capătul subsidiar de cerere privind anularea în parte a Deciziei nr. 32/A/03.02.2017 a Curții de Apel Timișoara, în ceea ce privește valoare de referință sectorială de 405 și a datei de la care se aplică această valoare de referință sectorială, emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar și conex în raport cu o valoare de referință sectorială de 445,5 RON și obligarea pârâtei Curtea de Apel Timișoara la emiterea unor noi decizii de salarizare pe numele reclamanților, cu aplicarea prevederilor Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, la care să se adauge majorarea de 10%, acordată începând cu data de 1 decembrie 2015, precum și obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015.

De asemenea, prima instanță a analizat susținerile reclamanților din răspunsul la întâmpinare, prin care este invocat cazul de întrerupere a cursului prescripției extinctive, dat find faptul că ultima tranșă de bani din sentință a fost acordată reclamanților la data de 17.11.2015 și că aceasta ar fi data de la care prescripția ar începe să curgă, dar considerentele instanței de fond sunt confuze și nu lămuresc dacă această împrejurare constituie sau nu un caz de întrerupere a prescripției.

În consecință, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamanți, conform celor mai sus expuse.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor din ambele recursuri care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Curtea de Apel Timișoara, A., E., I., M., C., G., K., D., H., L., B., F. și J. împotriva sentinței civile nr. 3386 din 29 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Curtea de Apel Timișoara, A., E., I., M., C., G., K., D., H., L., B., F. și J. împotriva sentinței civile nr. 3386 din 29 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2020.