ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4960/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Ordinul din 9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă s-a dispus demiterea reclamantei din funcția de director coordonator adjunct la D.A.D.R. Vrancea motivat de aducerea la îndeplinire a prevederilor O.G. 105/2009 precum și de necesitatea reorganizării serviciilor deconcentrate din teritoriu ale autorității pârâte. Reclamanta a criticat această măsură considerând-o nelegală și netemeinică motiv pentru care a solicitat desființarea acesteia și reintegrarea sa în funcția avută anterior. Prin sentința civilă nr. 42 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Ordinului din9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă și reintegrarea reclamantei în funcția și atribuțiile specifice postului din care a fost demisă.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că măsura dispusă împotriva reclamantului este una lipsită de temei legal, atâta vreme cât O.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României. Astfel, instanța Constituțională a reținut că O.G. nr. 37/2009, deși abrogată și declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost preluată integral în textul O.G. nr. 105/2009 care de asemenea afectează grav activitatea tuturor instituțiilor publice ale statului vizate de aceste act normativ, ceea ce contravine dispozițiunilor art. 115 alin. (6) din Constituție potrivit cărora „Ordonanțele de urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului". Prin O.G.

nr. 37/2009 așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament și O.G. nr. 105/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea și celei din urmă, așa cum a stabilit Curtea Constituțională. Prin modificările aduse de O.G. 105/2009 art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și anexei la această lege, au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de „director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale". Instanța de fond a mai reținut că prin reglementările sale, O.G.

nr. 105/2009 „afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (3) lit. j) din Legea Fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât în cauza de față deși M.A.D.R.

a fost citat fără copie după acțiune, instanța s-a pronunțat pe cererea de suspendare, fără să țină cont de solicitarea Ministerului de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată, ceea ce constituie o încălcare a principiului contradictorialității, lipsind autoritatea pârâtă de posibilitatea de a se apăra în mod judicios. Recurentul consideră că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă, în fapt, dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, textul stabilind că nulitatea intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: - să existe un act de procedură care a fost îndeplinit cu nerespectarea formelor legale; - actul de procedură să fi produs părții o vătămare.

Recurentul mai precizează că la emiterea Ordinului din 9 octombrie 2009 s-a avut în vedere O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanțe, nemaifiind necesară emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii ordinului. Așa fiind, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, actul de numire nu era conform cu ordinea de drept. Și este așa, deoarece actul administrativ individual emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale declarate neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și drept urmare, este nelegal, fiind incidente în acest sens implicit dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Or, reclamanta nu poate revendica calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ individual câtă vreme dreptul ori interesul său la momentul emiterii acelui act a devenit nelegitim. În cadrul materiei contenciosului administrativ noțiunea de persoană vătămată își are fundamentul în teza încălcării drepturilor subiective sau intereselor legitime private prin acte administrative emise de autoritatea publică. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de M.A.D.R.

este fondat numai în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Înalta Curte constată că motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este fondat. Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile în materia contenciosului administrativ se judecă de „urgență” dar fără a identifica un termen când este vorba de citarea părților, iar în lipsa unei prevederi speciale se aplică dispozițiile C. proc. civ. care în art. 114 1 alin. (3) prevede că primul termen de judecată, în procesele urgente, se stabilește cu cel puțin 5 zile înainte de data primirii citației.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al recurentului nu a fost încălcat pentru că acesta a fost citat în data de 21 decembrie 2009, iar termenul stabilit pentru judecata cauzei a fost 19 ianuarie 2010. Pentru termenul din 19 ianuarie 2010 recurentul a formulat întâmpinare, iar cauza a fost amânată la 2 februarie 2010 pentru a da posibilitatea reclamantei să ia cunoștință de aceasta, deoarece a fost depusă într-un singur exemplar. Prin urmare, nu pot fi reținute ca fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și pe cale de consecință nu poate fi primită critica recurentului pe acest aspect. Înalta Curte consideră întemeiat motivul de recurs privind legalitatea actului administrativ atacat, respectiv Ordinul din 9 octombrie 2009. Guvernul României a adoptat O.U.G.

nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții. O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative.

În cauză, intimata - reclamantă a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională. Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție. În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. p ierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Cu privire la reintegrarea în funcție Sentința este de asemenea criticabilă sub aspectul reintegrării intimatei-reclamante în funcția deținută anterior ordinului a cărui anulare se solicită și întinderii despăgubirilor bănești acordate, prin prisma unor considerente ținând, de asemenea, de neconstituționalitatea legii, în sensul raționamentului expus anterior cu privire la încetarea funcției. Din înscrisurile dosarului, rezultă că Ordinul din 1 iulie 2009, de numire în funcția de director coordonator adjunct și contractul de management din 1 iulie 2009 au fost emise în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009. Așa fiind, declararea neconstituționalității și eliminarea din ordinea juridică a înseși prevederilor legale în baza cărora a fost înființat postul de director coordonator adjunct și a fost numit în funcție, măsura de reintegrare a intimatei-reclamante este, la rândul său, lipsită de temei legal.

Această concluzie este susținută și de considerentele Deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de director coordonator nu mai există, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență menționate, sancțiune pe care Curtea Constituțională o consideră „diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care o va modifica. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 42 din 2 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și respinge cererea reclamantei B.A.M., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.