ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4960/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4960/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Ordinul din 9

octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă s-a dispus demiterea reclamantei din

funcția de director coordonator adjunct la D.A.D.R. Vrancea motivat de aducerea

la îndeplinire a prevederilor O.G. 105/2009 precum și de necesitatea

reorganizării serviciilor deconcentrate din teritoriu ale autorității pârâte.

Reclamanta

a criticat această măsură considerând-o nelegală și netemeinică motiv pentru

care a solicitat desființarea acesteia și reintegrarea sa în funcția avută

anterior.

Prin

sentința civilă nr. 42 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a dispus

anularea Ordinului din9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă și

reintegrarea reclamantei în funcția și atribuțiile specifice postului din care

a fost demisă.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că măsura dispusă

împotriva reclamantului este una lipsită de temei legal, atâta vreme cât O.G. nr.

105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3

decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României.

Astfel,

instanța Constituțională a reținut că O.G. nr. 37/2009, deși abrogată și

declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7

octombrie 2009 a fost preluată integral în textul O.G. nr. 105/2009 care de

asemenea afectează grav activitatea tuturor instituțiilor publice ale statului

vizate de aceste act normativ, ceea ce contravine dispozițiunilor art. 115 alin.

(6) din Constituție potrivit cărora „Ordonanțele de urgență nu pot afecta

regimul instituțiilor fundamentale ale statului".

Prin

O.G. nr. 37/2009 așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament și O.G. nr.

105/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate,

ceea ce îi atrage neconstituționalitatea și celei din urmă, așa cum a stabilit

Curtea Constituțională.

Prin

modificările aduse de O.G. 105/2009 art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici și anexei la această lege, au fost

eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de

„director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale".

Instanța

de fond a mai reținut că prin reglementările sale, O.G. nr. 105/2009

„afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din

sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte

organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ

teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și

completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art.

37 alin. (3) lit. j) din Legea Fundamentală, potrivit cărora statutul

funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

nelegală, întrucât în cauza de față deși M.A.D.R. a fost citat fără copie după

acțiune, instanța s-a pronunțat pe cererea de suspendare, fără să țină cont de solicitarea

Ministerului de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată, ceea ce

constituie o încălcare a principiului contradictorialității, lipsind

autoritatea pârâtă de posibilitatea de a se apăra în mod judicios.

Recurentul

consideră că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă, în fapt, dreptul comun

în materia nulității actelor de procedură, textul stabilind că nulitatea intervine

dacă sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiții:

-

să existe un act de procedură care a fost îndeplinit cu nerespectarea formelor

legale;

-

actul de procedură să fi produs părții o vătămare.

Recurentul

mai precizează că la emiterea Ordinului din 9 octombrie 2009 s-a avut în vedere

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației

publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanțe, nemaifiind necesară

emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii

ordinului.

Așa

fiind, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă,

actul de numire nu era conform cu ordinea de drept. Și este așa, deoarece actul

administrativ individual emis în executarea și aplicarea unei

dispoziții

legale declarate neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și

drept urmare, este nelegal, fiind incidente în acest sens implicit dispozițiile

art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Or,

reclamanta nu poate revendica calitatea de persoană vătămată printr-un act

administrativ individual câtă vreme dreptul ori interesul său la momentul emiterii

acelui act a devenit nelegitim.

În

cadrul materiei contenciosului administrativ noțiunea de persoană vătămată își

are fundamentul în teza încălcării drepturilor subiective sau intereselor

legitime private prin acte administrative emise de autoritatea publică.

Obținerea

sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate

fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că recursul formulat de M.A.D.R. este fondat numai în limitele

și pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată

că motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea

formelor de procedură, sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., nu este fondat.

Legea nr. 554/2004

prevede că litigiile în materia contenciosului administrativ se judecă de

„urgență” dar fără a identifica un termen când este vorba de citarea părților,

iar în lipsa unei prevederi speciale se aplică dispozițiile C. proc. civ. care

în art. 114

1

alin. (3) prevede că primul termen de judecată, în

procesele urgente, se stabilește cu cel puțin 5 zile înainte de data primirii

citației.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al

recurentului nu a fost încălcat pentru că acesta a fost citat în data de 21

decembrie 2009, iar termenul stabilit pentru judecata cauzei a fost 19 ianuarie

2010.

Pentru termenul din 19

ianuarie 2010 recurentul a formulat întâmpinare, iar cauza a fost amânată la 2

februarie 2010 pentru a da posibilitatea reclamantei să ia cunoștință de

aceasta, deoarece a fost depusă într-un singur exemplar.

Prin urmare, nu pot

fi reținute ca fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și

pe cale de consecință nu poate fi primită critica recurentului pe acest aspect.

Înalta Curte

consideră întemeiat motivul de recurs privind legalitatea actului administrativ

atacat, respectiv Ordinul din 9 octombrie 2009.

Guvernul României a

adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat

modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice

deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a

fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a

legii de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de

aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ

supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu

poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât

s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin

Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții

Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de

neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o

materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a

declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit

O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative.

În cauză, intimata - reclamantă

a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei

ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt

act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de

asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte

precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act

normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate

soluțiile jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt

însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu

limitările reglementate în Constituție.

În situația

legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării

legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii

autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin

Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al

ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea

Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și

actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze

adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei

constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are

ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia,

respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management.

p

ierderea

legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe

și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea

reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele

reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui

beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de

neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea

regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o

existență lipsită de suport legal.

Înalta Curte

precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția

României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și

unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte

de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de

neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept

administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța,

constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu

ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a

declarat actul primar neconstituțional.

Cu privire la

reintegrarea în funcție

Sentința este de

asemenea criticabilă sub aspectul reintegrării intimatei-reclamante în funcția

deținută anterior ordinului a cărui anulare se solicită și întinderii

despăgubirilor bănești acordate, prin prisma unor considerente ținând, de

asemenea, de neconstituționalitatea legii, în sensul raționamentului expus

anterior cu privire la încetarea funcției.

Din înscrisurile

dosarului, rezultă că Ordinul din 1 iulie 2009, de numire în funcția de

director coordonator adjunct și contractul de management din 1 iulie 2009 au fost

emise în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009. Așa fiind, declararea

neconstituționalității și eliminarea din ordinea juridică a înseși prevederilor

legale în baza cărora a fost înființat postul de director coordonator adjunct

și a fost numit în funcție, măsura de reintegrare a intimatei-reclamante este,

la rândul său, lipsită de temei legal. Această concluzie este susținută și de

considerentele Deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale

care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și

completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că începând cu

data de 28 februarie 2010, funcția de director coordonator nu mai există,

reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice

deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009

și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii

legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență menționate,

sancțiune pe care Curtea Constituțională o consideră „diferită și mult mai

gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru

care o va modifica.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte

va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 42 din 2 februarie 2010 a

Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată și respinge cererea reclamantei B.A.M., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.