ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4973/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4973/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Ordinul din 9

octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă s-a dispus demiterea reclamantului

din funcția de director coordonator adjunct la D.A.D.R. Vrancea motivat de

aducerea la îndeplinire a prevederilor O.G. nr. 105/2009 precum și de

necesitatea reorganizării serviciilor deconcentrate din teritoriu ale

autorității pârâte.

Reclamantul

a criticat această măsură considerând-o nelegală și netemeinică motiv pentru

care a solicitat desființarea acesteia, reintegrarea sa în funcția avută anterior,

obligarea autorității pârâte la plata drepturilor salariale de care a fost

lipsit și a cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 72 din 9 martie 2010 Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a dispus

anularea Ordinului din 9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă și

reintegrarea reclamantului în funcția și atribuțiile specifice postului din

care a fost demis și a luat act de renunțarea reclamantului la plata

despăgubirilor salariale și a cheltuielilor de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că măsura dispusă

împotriva reclamantului este una lipsită de temei legal, atâta vreme cât O.G. nr.

105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3

decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României.

Astfel,

instanța Constituțională a reținut că O.G. nr. 37/2009, deși abrogată și

declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7

octombrie 2009 a fost preluată integral în textul O.G. nr. 105/2009 care de

asemenea afectează grav activitatea tuturor instituțiilor publice ale statului

vizate de acest act normativ, ceea ce contravine dispozițiunilor art. 115 alin.

(6) din Constituție potrivit cărora „Ordonanțele de urgență nu pot afecta

regimul instituțiilor fundamentale ale statului".

Prin

O.G. nr. 37/2009 așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament și O.G. nr.

105/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea

ce îi atrage neconstituționalitatea și celei din urmă, așa cum a stabilit

Curtea Constituțională.

Prin

modificările aduse de O.G. nr. 105/2009 art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și anexei la această lege, au

fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de

„director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale".

Instanța

de fond a mai reținut prin reglementările sale, O.G. nr. 105/2009

„afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din

sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte

organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ

teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și

completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art.

37 alin. (3) lit. j) din Legea Fundamentală, potrivit cărora statutul

funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

î

n motivarea

recursului arată că una din condițiile intrinseci de admisibilitate a unei

cereri de anulare este aceea a existenței unui obiect ca protecție a unui drept

ori a unui interes legitim pentru realizarea cărora calea justiției este

obligatorie.

Interesul

trebuie sa fie actual, astfel că instanța de fond trebuia să rețină, că

pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect atât timp cât actul de

eliberare din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar

introducerii acțiunii.

Recurentul

mai precizează că la emiterea Ordinului din 9 octombrie 2009 s-a avut în vedere

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanțe,

nemaifiind necesară emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea

la baza emiterii ordinului.

Așa

fiind, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru

reclamant, actul de numire nu era conform cu ordinea de drept. Și este așa,

deoarece actul administrativ individual emis în executarea și aplicarea unei

dispoziții legale declarate neconforme cu Constituția înfrânge principiul

legalității și drept urmare, este nelegal, fiind incidente în acest sens

implicit dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Or,

reclamantul nu poate revendica calitatea de persoană vătămată printr-un act

administrativ individual câtă vreme dreptul ori interesul său la momentul

emiterii acelui act a devenit nelegitim.

În

cadrul materiei contenciosului administrativ noțiunea de persoană vătămată își

are fundamentul în teza încălcării drepturilor subiective sau intereselor

legitime private prin acte administrative emise de autoritatea publică.

Obținerea

sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate

fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele de recurs invocate, cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat.

Pentru

a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Cu privire la

interesul reclamantului:

m

otivul de recurs

potrivit căruia acțiunea ar fi lipsită de obiect iar reclamantul nu și-a dovedit

interesele în promovarea acțiunii, este nefondat și nu poate fi reținut.

Alături

de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una

dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența

unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Deși,

codul de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a

acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic

urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.

Interesul

trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim, să fie născut și

actual, să fie personal și direct.

Pornind

de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul

practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie

să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana

reclamantului.

Din

această perspectivă, în ceea ce privește interesul reclamantului de a solicita

anularea actului administrativ contestat, Înalta Curte Curte constată că

legitimitatea acestuia este justificată.

Cu privire la

legalitatea ordinului

Guvernul României a

adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat

modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice

deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a

fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a

legii de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de

aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ

supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu

poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia

susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G.nr. 37/2009,

întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat

prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții

Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de

neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o

materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a

declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit

O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative.

În cauză, intimatul -

reclamant a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în

baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a

unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată,

de asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte

precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ

cu aceeași forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate

soluțiile jurisdicției constituționale.

Puterile

discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv

ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția

României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală

în stat.

În principiu,

Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare,

însă cu limitările reglementate în Constituție.

În situația

legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării

legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii

autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin

Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al

ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea

Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și

actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și

confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei

constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are

ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia,

respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management.

p

ierderea

legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe

și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea

reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele

reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui

beneficiu nu poate fi invocat.

Înalta Curte

precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția

României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și

unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte

de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de

neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept

administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța,

constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu

ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a

declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de

neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea

regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o

existență lipsită de suport legal.

Cu privire la

reintegrarea în funcție

Sentința este de

asemenea criticabilă sub aspectul reintegrării intimatului - reclamant în

funcția deținută anterior ordinului a cărui anulare se solicită și întinderii

despăgubirilor bănești acordate, prin prisma unor considerente ținând, de

asemenea, de neconstituționalitatea legii, în sensul raționamentului expus

anterior cu privire la încetarea funcției.

Din înscrisurile

dosarului, rezultă că ordinul din 1 iulie 2009, de numire în funcția de

director coordonator adjunct economic și contractul de management din 1 iulie 2009

au fost emise în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009. Așa fiind, declararea

neconstituționalității și eliminarea din ordinea juridică a înseși prevederilor

legale în baza cărora a fost înființat postul de director coordonator adjunct și

a fost numit în funcție, măsura de reintegrare a intimatului-reclamant este, la

rândul său, lipsită de temei legal. Această concluzie este susținută și de

considerentele Deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale

care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și

completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că începând cu

data de 28 februarie 2010, funcția de director coordonator nu mai există,

reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice

deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009

și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii

legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență menționate,

sancțiune pe care Curtea Constituțională o consideră „diferită și mult mai gravă

decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care o va

modifica.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte

va admite recursul și, pe cale de consecință, va modifica sentința atacată în

sensul că respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 72 din 9 martie 2010 a

Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată și respinge cererea reclamantului B.M., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.