ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/20.12.2006 emis de pârâtă și constatarea faptului că nu se află în situația conflictului de interese definit de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

1.2 Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 66 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, care să admită acțiunea.

1.4 Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Prin Decizia nr. 3869 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017 s-a respins recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 66 din 4 aprilie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 3869 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A. a formulat contestație în anulare.

2.1 Motivele contestației în anulare

Prin cererea formulată s-a solicitat de către contestator anularea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În contextul enunțării motivelor de recurs, s-a criticat de către contestatoare faptul că în considerentele deciziei recurate s-a reținut că sentința recurată este nelegală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă și temeinică a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Totodată, s-a apreciat că instanța de recurs nu a făcut o analiză sau o cercetare suficientă, menită să conducă la o clarificare precisă a normelor legale incidente în cauză.

Astfel, recurenta a arătat că motivul de recurs prin care a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a dat întâietate prevederilor normei generale față de norma specială, atunci când a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 și nu dispozițiile speciale ale art. 76 alin. (10) din aceeași lege, nu a fost analizat suficient de instanța de control judiciar, nefiind lămurit ce prevederi sunt impetuos necesar a fi aplicate în cauză, în decizie neregăsindu-se niciun argument din care să rezulte modul de răspuns al instanței, aceasta limitându-se la a stabili că normele juridice invocate de către recurent - art. 70 din Legea nr. 161/2003 - sunt norme cu caracter general și că temeiul angajării răspunderii în constituie art. 76 din Legea nr. 161/2003.

S-a mai considerat de către contestator că nu a fost analizat motivul de recurs privind greșita aplicare a legii, în sensul că prima instanță a apreciat, fără vreun temei legal, că obligația de a nu emite acte administrative sau de a nu încheia acte juridice prevalează celei de a pune în executare hotărârile organului legislativ și reprezintă o justificare obiectivă pentru neexecutarea dispozițiilor organului legislativ, obligația de executare putând fi îndeplinită prin derogare, în condițiile art. 57 din Legea nr. 215/2001, întrucât instanța de recurs nu a făcut nicio apreciere cu privire la acesta.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

2.2 Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea contestației în anulare și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate, apreciind că aceasta cuprinde argumentele pe care se sprijină, iar instanța de control judiciar a răspuns la toate motivele invocate prin cererea de recurs.

2.3 Procedura de soluționare a contestației în anulare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației în anulare și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de 503 - 508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - 200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, strict formal, prezenta contestație în anulare nu este inadmisibilă, întrucât motivul invocat este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În concret însă, prin motivele invocate, se reiau criticile formulate în calea de atac a recursului, demersul judiciar fiind construit ca o rejudecare a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., pe care contestatorul și-a întemeiat calea de atac, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (...).

Reține Înalta Curte că necercetarea unui caz de casare nu se confundă cu analiza pe care o face instanța de recurs cu privire la apărările părților, și, în egală măsură, nici cu modalitatea în care aceasta evaluează probatoriul administrat în cauză, aceste aspecte neîncadrându-se în teza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., excedând cazul de contestație în anulare invocat, urmărindu-se doar reformarea deciziei pronunțate în recurs, un demers care nu poate fi admis pe această cale.

Astfel, prin cererea sa, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și a motivelor de recurs.

În esență, contestatorul invocă două aspecte: analizarea insuficientă a motivului de recurs prin care recurentul a arătat că în speță sunt incidente prevederile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 - normă specială, iar nu ale art. 70 din același act normativ - normă generală, și neanalizarea motivului de recurs privind greșita aplicare a legii, în sensul că prima instanță a apreciat, fără temei legal, că obligația de a nu emite acte administrative sau de a nu încheia acte juridice prevalează celei de a pune în executare hotărârile organului legislativ și reprezintă o justificare obiectivă pentru neexecutarea dispozițiilor organului legislativ, obligația de executare putând fi îndeplinită prin derogare, în condițiile art. 57 din Legea nr. 215/2001.

Din examinarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de casare prin care s-a invocat aplicabilitatea în cauză a normelor speciale de la art. 76 din Legea nr. 161/2003, atunci când a reținut că aceste norme juridice (art. 70 din Legea nr. 161/2003) au într-adevăr caracter general, însă contrar susținerilor reclamantului, hotărârea instanței de fond nu este rezultatul aplicării lor directe stării de fapt reținute în cauză, incidența acestora fiind valorificată complementar față de dispozițiile art. 76 din același act normativ, care au constituit temeiul angajării răspunderii administrative a reclamantului prin raportul de evaluare contestat în prezenta cauză, analizându-l în continuare, în considerentele hotărârii, prin interpretare.

Totodată, instanța de recurs s-a pronunțat și cu privire la motivul de recurs privind greșita aplicare a legii astfel cum a fost invocat de contestator, atunci când, în considerentele deciziei atacate a reținut punctual că exercitarea atribuțiilor sale legale, indiferent de actul normativ care constituie izvorul lor, nu poate fi făcută cu depășirea limitelor legale de exercițiu ale acestor competențe impuse de alte acte normative, respectiv de Legea nr. 161/2003, astfel că pentru prevenirea situației de conflict de competențe, dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul ar fi trebuit să se abțină de la asumarea acelor acte prin semnare, astfel încât să se elimine orice suspiciune legată de corectitudinea și legalitatea acestora, cum în mod just a reținut instanța de fond, acest motiv fiind analizat de altfel și implicit, astfel cum rezultă din raționamentul juridic făcut de instanță.

Cu privire la contradicția din considerentele deciziei atacate, invocată de contestator, în sensul că s-a reținut că sentința recurată este nelegală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă și temeinică a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că este vorba despre o vădită eroare de tehnoredactare, menționându-se nelegală, în loc de legală, astfel cum rezultă fără echivoc din argumentarea acestei rețineri, precum și din soluția pronunțată de instanța de control judiciar.

Așadar, contestatorul formulează apărări de fond, interpretări ce reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestației în anulare, tinzând, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Așa fiind, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de control judiciar, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Prin urmare, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunile de drept invocate au fost analizate de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, instanța de control judiciar pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 4253 din 26 septembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN