Decizia nr. 4641/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 92/2018 a Curții de Apel Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 februarie 2018, pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2018, întocmit de pârâtă în lucrarea nr. 3962/5/II/18.03.2013.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 92 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 92 din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamatul arată că, prin sentința recurată, s-a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, instanța de fond ignorând rațiunea reglementării, așa cum acesta a fost afirmată în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Astfel, Curtea de Apel Brașov a respins cererea, reținând că incompatibilitatea este atrasă de simpla existență a calității de comerciant, fiind irelevantă neexercitarea în concret a activității comerciale autorizate. Or, instanța supremă a relevat că simpla deținere pur formală a două funcții incompatibile nu permite stabilirea stării de incompatibilitate (citează în acest sens deciziile nr. 1054/2017, nr. 1476/2015, nr. 3407/2015 ale ÎCCJ-SCAF). În cauză, înregistrarea reclamantului ca persoană fizică autorizată a avut caracter pur formal, acesta neexercitând activitățile care au făcut obiectul autorizării. Veniturile la care se referă raportul de evaluare nu sunt rezultatul desfășurării unei activități comerciale sau economice, ci reprezintă subvenții acordate de către APIA, care se cuveneau reclamantului indiferent dacă exercita sau nu o activitate economică. Adaugă și argumentul cuantumului derizoriu al acestor venituri (în jur de 1.000 RON/an). În concluzie, arată reclamantul, nu este întrunită condiția exercitării efective și simultane a celor două activități, astfel încât să poată fi reținută starea de incompatibilitate în ceea ce îl privește. Nimeni nu poate fi considerat comerciant cât timp este inactiv din punct de vedere economic. Numai exercițiul efectiv al activității economice conferă calitatea de comerciant și atentează la dezideratul integrității în exercițiul demnității publice, iar nu simpla înregistrare într-un registru al comercianților. 3.2. La termenul de judecată din 17 martie 2021, reclamantul A. a formulat două motive noi de recurs, pe care le consideră de ordine publică, încadrate în același caz de casare prevăzut de de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Primul motiv este cel referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma legii anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017. Conform modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017 textului de lege incident referitor la incompatibilitate, aplicabile începând cu 2.05.2017, funcția de primar este incompatibilă cu exercitarea calității de comerciant persoană fizică, ceea ce exclude indubitabil simpla deținere a calității respective. Raportându-se la forma anterioară a legii, prima instanță a reținut greșit că ar fi irelevantă împrejurarea că reclamantul nu a desfășurat activitate comercială. Modificarea adusă textului de lege incident elimină raționamentul fundamental greșit al primei instanțe. Însuși legiuitorul a considerat, în cele din urmă, că relevantă pentru atingerea scopului legii este nu deținerea concomitentă a celor două calități, ci exercitarea lor în același timp. Având în vedere că efectele pe care le produce starea de incompatibilitate, și anume pierderea mandatului de primar și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție eligibilă timp de 3 ani, reprezintă adevărate "sancțiuni penale", în sensul autonom dat acestei noțiuni în dreptul european, se cere instanței de recurs să constate că a intervenit o lege mai favorabilă, potrivit căreia fapta care a fost reținută în sarcina recurentului-reclamant nu mai poate fi considerată stare de incompatibilitate. Drept urmare, trebuie dat efect legii mai favorabile, astăzi în vigoare, în raport de care să se constate că recurentul nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, atâta vreme cât nu a exercitat niciodată, simultan, cele două calități apreciate ca generând starea de incompatibilitate. Al doilea motiv de recurs formulat peste termen și considerat de recurent motiv de ordine publică este cel prin care invocă lipsa interesului actual al ANI în confirmarea definitivă a raportului său de evaluare. Recurentul susține că este înlăturată de drept răspunderea sa administrativă pentru pretinsa faptă de incompatibilitate în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 și a considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 449/2015, prin intervenirea prescripției răspunderii administrative. Art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 introduce un caz legal de înlăturare a răspunderii administrative pentru faptele considerate ca formând conținutul constitutiv al stării de incompatibilitate, în condițiile împlinirii unui termen de 3 ani de la data săvârșirii lor. Instanța urmează să constate incidența deplină a înlăturării răspunderii recurentului-reclamant prin prisma noii reglementări, termenul de 3 ani de la încetarea stării de incompatibilitate fiind împlinit. În acest context, interesul ANI în a obține confirmarea valabilității raportului de evaluare nu mai are caracter actual.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare a arătat că o persoană fizică autorizată desfășoară activitate economică, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, fiind obligată să se înregistreze în Registrul Comerțului și să se autorizeze pentru a funcționa, după cum prevede art. 7 alin. (1) din același act normativ. Ca atare, în accepțiunea acestei ordonanțe ca și a Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, persoanele fizice autorizate sunt comercianți. Or, art. 87 alin. (1) lit. g) din Lega nr. 161/2003 se referă la calitatea de comerciant persoană fizică, care este incompatibilă cu funcția de primar. Prin înregistrarea la Registrul Comerțului, persoana fizică dobândește automat calitatea de comerciant persoană fizică, în înțelesul Legii nr. 161/2003 și cade sub incidența interdicției cumulului de funcții/calități. În consecință, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. Incompatibilitatea nu are legătură cu obținerea de foloase materiale și nu este instituită pentru a preveni obținerea unor foloase materiale, ci pentru a preveni îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor unei funcții/calități. 4.2. Prin notele scrise depuse față de motivele noi de recurs, intimata-pârâtă a invocat excepția tardivității formulării acestora, susținând că aceste motive nu pot fi considerate a fi de ordine publică, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lor, ca nefondate. În ceea ce privește prescripția extinctivă a răspunderii administrative, intimata-pârâtă arată că această chestiune excede cadrului procesual al contestației împotriva raportului de evaluare a stării de incompatibilitate, privind raportul juridic ulterior de atragere a răspunderii, în baza rămânerii definitive a raportului de evaluare. Chiar dacă s-ar reține că prescripția poate fi opusă în cauză, este de menționat că aceasta nu este o excepție de ordine publică sub imperiul noului C. civ., neputând fi invocată în orice etapă a procesului, ci dimpotrivă, numai în primă instanță, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, potrivit art. 2513 C. civ. Dacă s-ar permite invocarea prescripției direct în recurs s-ar încălca dispozițiile art. 494 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care interzic schimbarea cauzei litigiului în calea de atac. Prin invocarea caracterului de ordine publică al motivului referitor la prescripție, recurentul încearcă o repunere în termenul de formulare a motivelor de recurs, ceea ce nu poate fi admis. Pe fondul acestui motiv, arată că prescripția a fost întreruptă prin declanșarea evaluării de către Agenția Națională de Integritate și nu s-ar putea reține împlinirea termenului de 3 ani.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale 5.1. Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și art. 25 alin. (2) teza a II-a și alin. (3) din Legea nr. 176/2010. În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, s-a dispus constituirea dosarului asociat nr. x/2018, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Subsecvent cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 5.2. Prin cererea formulată la data de 29 septembrie 2021, recurentul a completat obiectul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, alineat introdus prin Legea nr. 54/2019, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2021, recurentul-reclamant A. a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: a) Dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, introduse în anul 2019 prin Legea nr. 54/2019, ce privesc prescripția răspunderii pentru eventuale fapte de incompatibilitate și/sau conflicte de interese, sunt aplicabile și situațiilor de conflicte de interese și/sau incompatibilități reținute de către Agenția Națională de Integritate printr-un raport de evaluare întocmit anterior apariției Legii nr. 54/2019, dar nedefinitiv, ci constituind obiectul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată? b) Dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, introduse în anul 2019 prin Legea nr. 54/2019, ce privesc prescripția răspunderii pentru eventuale fapte de incompatibilitate și/sau conflicte de interese, sunt aplicabile și situațiilor de conflicte de interese și/sau incompatibilități anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019? c) Dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 87/2017, sunt aplicabile și situațiilor de conflicte de interese și/sau incompatibilități reținute de către Agenția Națională de Integritate printr-un raport de evaluare nedefinitiv, care constituie obiectul unui proces pe rolul instanței de judecată? d) Dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 87/2017 sunt aplicabile și situațiilor de conflicte de interese și/sau incompatibilități anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017? II. Soluția instanței de recurs II.1. Cât privește cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a sesizării referitoare la excepția de neconstituționalitate: Conform încheierii pronunțate în dosarul asociat nr. x/2018, a fost admisă în parte cererea recurentului-reclamant și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare anterior modificării aduse textului prin Legea nr. 87/2017 și a art. 25 alin. (2) teza a II-a și alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Înalta Curte va respinge cererea recurentului-reclamant de suspendare a judecării prezentului recurs, consecutiv sesizării Curții Constituționale, constatând că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepția de neconstituționalitate, pentru a cărei soluționare se urmează o procedură distinctă. Excepția de neconstituționalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea recursului, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformității legii aplicabile cauzei cu normele constituționale. În cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, remediul pentru soluționarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituțional este revizuirea prevăzută de art. 509 pct. 11 C. proc. civ. Nici Legea nr. 47/1992 și nici C. proc. civ. nu cuprind norme care să permită suspendarea judecării litigiului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant. II.2. Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu interpretarea dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2017, în sensul de a se stabili dacă textul de lege modificat este aplicabil și situației de incompatibilitate reținute printr-un raport de evaluare întocmit ulterior intrării în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017, legalitatea raportului de evaluare fiind disputată într-un litigiu pendinte, și respectiv, dacă noile dispoziții sunt aplicabile și situațiilor de incompatibilitate anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017. Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru lămurirea câmpului de aplicare ratione temporis al dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 în forma modificată prin Legea nr. 87/2017, chestiunile de drept vizate de întrebările propuse de recurentul-reclamant fiind apreciate a nu fi unele dificile, ci soluționabile în cadrul litigiului, prin prisma principilor care guvernează aplicarea în timp a legii civile. Alte două întrebări propuse de recurentul-reclamant se referă la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, care reglementează prescripția răspunderii administrative pentru starea de incompatibilitate. Recurentul-reclamant a apreciat că este necesară o interpretare a acestor dispoziții tot din perspectiva aplicării lor ratione temporis unor stări de incompatibilitate reținute prin rapoarte de evaluare întocmite anterior introducerii alin. (5) al art. 25 din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 54/2019, dar nedefinitive, pentru că fac obiectul unor litigii pendinte, respectiv unor stări de incompatibilitate anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019. Pentru argumente care vor fi arătate și în analiza recursului, Înalta Curte constată că problema prescripției răspunderii nu se impune a fi analizată pe fond, motivul de recurs referitor la prescripție fiind formulat de către reclamant după împlinirea termenului de declarare și motivare a căii de atac. Pe cale de consecință, chestiunea de drept invocată nu are legătură cu judecarea recursului, câtă vreme motivul de recurs nu va fi analizat pe fond, prin interpretarea și aplicarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, ci va fi înlăturat pe criteriul formal al neinvocării în termen. Pentru toate aceste motive, va fi respinsă cererea recurentului-reclamant de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II.3. Analizând motivele de recurs formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului și invocate a fi de ordine publică, Înalta Curte constată următoarele: Primul motiv invocat a fi de ordine publică, formulat după împlinirea termenului de recurs, este cel prin care recurentul-reclamant solicită aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma modificată prin Legea nr. 87/2017, pe care o apreciază a fi mai favorabilă. Motivul se sprijină pe dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care reglementează principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile. Găsindu-și izvorul în Constituție, principiul menționat trebuie considerat motiv de ordine publică, însă, Înalta Curte nu își însușește perspectiva recurentului-reclamant potrivit căreia acest principiu constituțional ar opera în cauză întrucât starea de incompatibilitate reprezintă, din perspectiva dreptului european, o acuzație în materie penală, prin prisma naturii și gravității consecințelor pe care le atrage rămânerea definitivă a raportului de evaluare care constată o astfel de stare de incompatibilitate. Astfel, pentru a invoca principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, recurentul-reclamant opinează că litigiul de față ar constitui o acuzație în materie penală, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Însă, așa cum însuși recurentul arată, sintagma "acuzație în materie penală" este un instrument juridic cu înțeles autonom în dreptul european, util în aplicarea dispozițiilor CEDO. În cauză, recurentul-reclamant nu cere aplicarea CEDO, ci a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, la o situație constituită prin aplicarea legii civile naționale în materie de incompatibilitate. Pe cale de consecință, incidența principiului constituțional invocat trebuie privită nu din perspectiva dreptului european, ci a celui național, potrivit căruia constatarea stării de incompatibilitate nu reprezintă o acuzație în materie penală. Din acest motiv, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu înțelege să își însușească motivul de recurs susținut de recurentul-reclamant. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat a fi de ordine publică este cel privitor la înlăturarea de drept a răspunderii administrative a recurentului-reclamant pentru starea de incompatibilitate pe temeiul prescripției răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010. Deși recurentul se referă la lipsa interesului actual al Agenției Naționale de Integritate în confirmarea definitivă a raportului de evaluare, Înalta Curte constată că nu poate fi valorificată o excepție a lipsei de interes a apărării (intimatei-pârâte Agenția Națională de Integritate), lipsa interesului vizând (potrivit art. 32 și 33 C. proc. civ.) exclusiv exercitarea dreptului la acțiune, nu și a dreptului la apărare. Cu această clarificare de ordin formal, Înalta Curte reține că ceea ce invocă recurentul-reclamant cu titlu de motiv de ordine publică este intervenirea prescripției răspunderii administrative, bazându-se pe dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010. Intimata ANI a susținut că problema prescripției răspunderii administrative, în principiu, ar excede raportului juridic litigios referitor la raportul de evaluare a stării de incompatibilitate, ținând de raportul juridic ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare, care privește consecințele/aplicarea sancțiunilor pentru starea de incompatibilitate. Înalta Curte nu subscrie acestui argument, având în vedere că prin decizia nr. 74/74/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că prescripția răspunderii administrative poate fi invocată numai în cadrul litigiului referitor la legalitatea raportului de evaluare a stării de incompatibilitate (par. 67 al deciziei). Însă, potrivit art. 2513 C. civ., prescripția extinctivă trebuie invocată de cel în favoarea căruia curge până, cel mai târziu, la primul termen de judecată în fond. Excepția prescripției extinctive nu este de ordine publică și neinvocarea ei în termen se sancționează cu decăderea. În cauza de față, se constată că recurentul-reclamant nu a invocat prescripția răspunderii administrative în fața instanței de fond și nu a invocat-o nici prin motivele de recurs formulate în termenul legal. Pe cale de consecință, Înalta Curte, dând prioritate excepției de procedură a tardivității completării motivelor de recurs, invocată de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 487 C. proc. civ., va respinge ca tardiv formulat motivul de recurs formulat de reclamantul A. referitor la lipsa interesului actual al Agenției Naționale de Integritate în confirmarea definitivă a raportului de evaluare, întemeiat pe dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010. II.4. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de recurs inițial formulată reclamantul a criticat sentința pronunțată în fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând o greșită interpretare și aplicare de către instanță a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Recurentul-reclamant a arătat că interpretarea acestor dispoziții în sensul potrivit căruia simpla deținere a calității de comerciant persoană fizică concomitent cu funcția de primar conduce la starea de incompatibilitate încalcă rațiunea reglementării, care este aceea de a împiedica/interzice exercitarea simultană, iar nu simpla deținere a două funcții/calități incompatibile. Înalta Curte constată că perioada stării de incompatibilitate relevată prin raportul de evaluare nr. x/15.02.2018 este 7.07.2011 (data înregistrării reclamantului în Registrul Comerțului, ca persoană fizică autorizată) - 25.04.2017 (data radierii PFA din Registrul Comerțului). În perioada menționată, dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prevedeau că funcția de primar este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică. Drept urmare, deținerea concomitentă a funcției de primar și a calității de comerciant persoană fizică este aptă să creeze starea de incompatibilitate la care se referă norma, câtă vreme legiuitorul nu a introdus distincții care să restrângă domeniul de aplicare al normei la exercitarea simultană a funcției publice și a calității anterior menționate. Recurentul-reclamant a citat câteva decizii de speță ale ÎCCJ-SCAF, potrivit cărora simpla deținere a două funcții incompatibile nu ar conduce la constatarea stării de incompatibilitate. Însă, instanța de recurs nu împărtășește o astfel de interpretare a normei incidente. În sensul contrar, potrivit căruia deținerea concomitentă a funcției publice și a altei calități incompatibile cu funcția publică conduce la starea de incompatibilitate există o practică consistentă la nivelul ÎCCJ -SCAF (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 6220/2020, 2142/2019, 2547/2019, 1688/2019, 4505/2018, 4598/2018, 1121/2018, 1012/2018). Modificările aduse dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 au intrat în vigoare ulterior perioadei pentru care s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului și, din acest motiv, nu sunt aplicabile raportului litigios de față, în conformitate cu principiul neretroactivității legii civile. De asemenea, nu se poate considera că noua formă a legii pledează în favoarea unei interpretări a formei anterioare a art. 87 alin. (1) lit. g), coerentă cu noua reglementare, care introduce noțiunea de "exercitare". Aceasta deoarece modificarea legislativă vine cu o evidentă schimbare de conținut a normei, care însă își întinde câmpul de aplicare numai de la data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017. În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, deși argumentația recurentului se bazează în mod definitoriu pe distincția între deținerea a două funcții/calități incompatibile și exercitarea lor simultană, în cauză este dovedită chiar exercitarea de către reclamant, concomitent cu funcția de primar, a calității de comerciant persoană fizică. Pentru a se reține exercitarea acestei din urmă calități nu este necesar să se dovedească, așa cum pretinde recurentul, că persoana fizică autorizată a făcut acte de comerț, plătind impozite și taxe sau că figurează ca angajator în evidențele inspectoratului de muncă, deoarece activitatea economică a persoanei fizice autorizate nu implică exclusiv astfel de activități. Așa cum s-a arătat în raportul de evaluare al ANI, A. a figurat în evidențele fiscale cu venituri din activități agricole, în perioada de referință (iulie 2011 - aprilie 2017), venituri care provin din activitatea ca persoană fizică autorizată. Recurentul-reclamant a arătat că aceste venituri reprezintă subvențiile APIA pentru suprafețe și că i s-ar fi cuvenit chiar dacă nu ar fi funcționat ca persoană fizică autorizată. Înalta Curte respinge această susținere, reținând că existența veniturilor din activități agricole arată desfășurarea de către PFA A. a activității economice pentru care s-a înregistrat. Reclamantul nu a probat în cauză că veniturile înregistrate în evidențele fiscale reprezintă subvențiile pentru suprafețe (care intră în categoria veniturilor neimpozabile și nu se declară prin declarația unică). De asemenea, conform adresei nr. x/28.08.2013 a APIA - Centrul Județean Covasna, prin cererea nr. x/10.09.2012, reclamantul a solicitat transferul exploatației de 50,34 ha teren către "PFA A." CUI x, beneficiind de o subvenție totală de 49.028 RON, în anul 2012. În aceeași adresă se face referire la accesarea subvenției de către PFA și în anul 2013. În concluzie, în cadrul litigiului de față s-au administrat probe din care rezultă exercitarea calității de comerciant persoană fizică de către recurentul-reclamant. Înalta Curte va înlătura și susținerea potrivit căreia persoana fizică autorizată să desfășoare o activitate economică în condițiile O.U.G. nr. 44/2008 nu are calitatea de comerciant. Luând în considerare dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, coroborate cu art. 16 și urm. din O.U.G. nr. 44/2008, art. 1 din Legea nr. 26/1990 și art. 6 din Legea nr. 71/2011, se constată că, potrivit cadrului normativ aplicabil până la data de 1.10.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011), recurentul a deținut simultan calitatea de primar și calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării sale în Registrul Comerțului. În conformitate cu modificările de ordin terminologic introduse prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, recurentul a deținut simultan calitatea de primar și calitatea de persoană fizică (autorizată să desfășoare o activitate economică) supusă înregistrării în Registrul Comerțului, de asemenea, incompatibile conform legii. Dincolo de diferențele terminologice, este de reținut că recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată în baza O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deținerea demnității publice de primar, decât încălcând regimul incompatibilităților, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.