ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta SC N.A.C.

I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.V., prin Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, prin care în mod nelegal și netemeinic s-a dispus suspendarea autorizației din 24 martie 2004, deținută de reclamantă, și, pe cale de consecință, menținerea ca valabilă și validă a autorizației din 24 martie 2004; - anularea adresei răspuns din 8 octombrie 2010 și a Deciziei nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, ambele emise de pârâta Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este titulara autorizației de antrepozit fiscal din 24 martie 2004, în baza căreia și-a desfășurat activitatea de producție și comercializare produse energetice, cu respectarea legislației în vigoare și cu plata la zi a tuturor obligațiilor fiscale datorate în mod real. Reclamanta a apreciat că prin Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010 emisa de pârâtă, în mod nelegal și netemeinic s-a dispus suspendarea autorizației pe care societatea o deținea, motiv pentru care a formulat și depus la organul fiscal și vamal contestație administrativă împotriva actului emis, contestație care, prin Adresa răspuns din 8 octombrie 2010 și Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a arătat în cererea de chemare în judecată că societatea reclamantă este un important contribuabil, iar suspendarea autorizației de antrepozit fiscal ar conduce la încetarea totală a activității societății și implicit la sistarea plăților către bugetul de stat aferente activităților curente, la indisponibilizarea personalului, și alte consecințe care sunt mai grave față de interesul general al statului decât continuarea activității societății prin menținerea autorizației până la soluționarea litigiului fiscal care are ca obiect obligațiile fiscale pretinse sau, eventual, executarea acesteia de către organele fiscale.

Reclamanta a arătat că în speță nu se justifică luarea măsurii revocării autorizației față de societate, deoarece aceasta nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, a achitat mereu la termen toate obligațiile fiscale, datoriile sale provenind din anul 2007, dintr-un raport de inspecție fiscală emis abuziv și contestat, aflat în litigiu. Reclamanta a subliniat faptul că ulterior, prin Decizia nr. 270 din 30 septembrie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și comunicată societății la data de 7 octombrie 2010 de către pârâta Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, în mod nelegal și netemeinic s-a dispus revocarea autorizației din 24 martie 2004 deținută de aceasta.

Prin urmare, reclamanta a arătat că practic decizia de suspendare a autorizației ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât nu se poate menține suspendarea unei autorizații care a fost deja revocată. Prin întâmpinarea formulată în cauză de pârâta A.N.V.D. Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 4999 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N.A.C.

I. SRL, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta este o societate comercială care are obiect principal de activitate comerț cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi și gazoși, iar suma de 8.733.425 lei, cu majorările aferente neachitate de către reclamantă din 5 decembrie 2007, este motivul pentru care s-a dispus, prin actele administrative contestate în cauză, suspendarea autorizării de antrepozit fiscal.

S-a mai reținut că la emiterea deciziilor contestate s-a avut în vedere faptul că societatea reclamantă, antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de producție produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligații de plată la accize neachitate, respectiv cu debite de 8.733.425 lei și majorări de întârziere de 9.576.385 lei pentru produse energetice și păcură 32.763 lei debit și 5.273 lei debit, scadente la 25 iunie 2010 și 25 august 2010 și, prin urmare, motivul emiterii deciziei de suspendare a autorizației de antrepozit fiscal îl reprezintă neplata sumelor restante reprezentând accize, în temeiul prevederilor art. 206 67 din O.U.G. nr. 109/2009 pentru completarea și modificarea C. fisc.

S-a apreciat că existența unui litigiu asupra obligațiilor fiscale ale reclamantei nu are relevanță în cauza de față, soluționarea contestației fiind suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei penale nr. 3205/1/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a constatat că societatea nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 206 23 alin. (1) lit. g) din Codul fiscal, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 206 28 alin. (2) lit. f), s-a întocmit referat cu propunerea de revocare a autorizației de antrepozit fiscal. S-a mai reținut că cele două acte administrative contestate se întemeiază pe dispozițiile art. 206 ind. 67 C. fisc., potrivit cărora întârzierea la plată cu mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante.

Instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 206 ind. 23 din C. fisc. stabilesc condițiile de autorizare, iar una dintre condiții este ca persoana care urmează să își desfășoare activitatea de antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, iar, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi achitat obligațiile de plată la accize mai vechi de 5 zile, termenul legal stabilit de C. fisc., aceasta înregistrând debite cu scadență la 5 decembrie 2007, 25 iunie 2010 și 25 august 2010, fiind depășit cu mult termenul legal de 5 zile, în mod corect autoritatea pârâtă, prin Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a respins contestația societății reclamante împotriva Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, prin care s-a dispus suspendarea autorizației de antrepozit fiscal deținută de reclamantă.

Pentru considerentele expuse și în raport de dispozițiile legale enunțate, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă. 3. Recursul reclamantei Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC N.A.C. I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 și 304 1 C. proc. civ., fără a-și structura însă motivele de recurs în raport cu temeiurile de drept indicate. În esență, recurenta - reclamantă a arătat că soluția este greșită, pentru că decizia administrativă contestată a fost emisă în considerarea unor debite fiscale stabilite printr-un raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere care au fost contestate.

A mai arătat că situația sa nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 268 28 alin. (4) C. fisc., iar legiuitorul nu a impus autorității vamale obligația de a suspenda autorizația de antrepozit fiscal, ci i-a lăsat dreptul de a aprecia asupra necesității luării măsurii, în ipotezele prevăzute de lege, luând în considerare conduita concretă a fiecărei societăți. În ceea ce o privește, recurenta – reclamantă a arătat că și-a respectat întocmai și cu bună credință obligațiile fiscale, cu excepția celor pe care le-a contestat, este un important contribuabil, motiv pentru încetarea activității sale ar produce consecințe negative asupra bugetului de stat, iar până la clarificarea situației sale fiscale nu este justificată măsura suspendării autorizației de antrepozit fiscal, care în opinia sa a rămas fără obiect, fiind urmată de revocarea autorizației.

4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, autoritatea vamală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mare măsură acesta reia argumentele care au făcut obiectul judecății de fond;totodată, a făcut referire la sentința penală pronunțată în cadrul Dosarului nr. 3205/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continua 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta – reclamantă a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, având ca obiect suspendarea autorizației de antrepozit fiscal, până la plata sumelor restante reprezentând accize, și decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva primei decizii. Măsura administrativă a fost întemeiată în drept pe următoarele prevederi legale indicate în motivarea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010: - art. 206 67 din O.U.G.

nr. 1O9/2009 pentru modificarea si completarea Legii 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare; - pct. 119 alin. (2) aferent Titlului VII - Accize si alte taxe speciale- din H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea si completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind C. Fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare; - Ordinul ministrului economiei si finanțelor nr. 487/2007, pentru aprobarea măsurilor tranzitorii, a etapelor și termenelor de realizare a transferului competențelor și atribuțiilor privind administrarea accizei către A.N.V., cu modificările și completările ulterioare; - Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1459/2006, privind înființarea Registrului național al operatorilor de produse accizabile armonizate si aprobarea procedurii de înființarea si actualizare a acestuia: În fapt, autoritatea vamală a reținut că recurenta - reclamantă, în calitatea sa de antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligații de plată constând în accize, astfel: - produse energetice: 8.733,425 lei debit scadent la 5 decembrie 2007 și 9.577.385 lei majorări scadente la 5 decembrie 2007 – 20 iunie 2010. - păcură: 32.763 lei debit scadent la 25 iunie 20110 și 5.273 lei debit scadent la 25 august 2010 Potrivit art. 206 67 , introdus în C. fisc.

prin O.U.G. nr. 109/2009, „întârzierea la plata accizelor cu mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante”. Acest text instituie un caz de suspendare a autorizației distinct de cele avute în vedere în art. 206 28 din C. fisc., citat în motivarea recursului, astfel că susținerile recurentei - reclamante, privind neîncadrarea sa în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, sunt în mod evident lipsite de fundament. Împrejurarea că decizia de impunere prin care au fost stabilite accizele și debitele accesorii lor a făcut obiectul unei contestații administrative în condițiile prevăzute în art. 205 și următoarele C. proc.

fisc., a cărei soluționare a fost suspendată prin Decizia nr. 77 din 4 martie 2008, emisă de A.N.A.F., nu poate avea semnificația juridică dorită de recurenta – reclamantă, pentru că atâta vreme cât actul administrativ fiscal nu a fost desființat, total sau parțial, în cadrul unei proceduri administrative sau judiciare, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate care constituie fundament al caracterului său executoriu și al măsurilor subsecvente emise în baza lui. Un argument suplimentar în acest sens îl oferă prevederile art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă de drept executarea actului fiscal, măsura provizorie a suspendării de executare, care implică o înlăturare temporară a efectelor acestuia, putând fi dispusă numai prin hotărâre judecătorească,potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în lipsa unei hotărâri judecătorești de suspendare a executării, decizia de impunere continuă să-și producă efectele și constituie titlu de creanță pentru plata accizelor, chiar dacă, în speță, soluționarea contestației administrative formulate împotriva ei a fost suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., întrucât organul de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În ceea e privește situația concretă a recurentei – reclamante din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, potrivit extrasului E.C.R.I.S.

depus la dosarul de recurs de intimata - pârâtă, în cauza penală ce a determinat suspendarea, care a format obiectul Dosarului nr. 5179/1/2012, a fost pronunțată o soluție definitivă, constând în Decizia penală nr. 220 din 31 octombrie 2012 a Completului de 5 judecători în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus obligarea SC N.I. SRL, în calitate de persoană responsabilă civilmente, în solidar cu două persoane care au avut calitatea de inculpați, la plata sumei de 4.533.715,70 lei și la plata obligațiilor fiscale accesorii către Statul Român, reprezentat de A.N.A.F.

În contextul factual astfel conturat, care afectează legitimitatea interesului privat invocat de societate în continuarea activității, nu poate fi reținută o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorității emitente în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Nici împrejurarea că ulterior emiterii deciziei contestate a fost dispusă și măsura mai drastică a anulării autorizației de antrepozit fiscal nu prezintă relevanță în cauză, pentru că măsura suspendării autorizației, deși are efecte limitate în timp, are propria sa identitate și constituie obiect distinct al controlului de legalitate.

În fine, instanța de control judiciar constată judecătorul fondului a analizat și interpretat corect toate elementele de fapt și de drept privind obiectul și conținutul raportului juridic dedus judecății, iar soluția a fost motivată logic și convingător, cu respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința nefiind susceptibilă de critici prin prisma art. 304 pct. 7,8,9 sau 304 1 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC N.A.C. I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4999 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2013 .