ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel
București, reclamanta SC N.A.C. I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
A.N.V., prin Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale,
ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- anularea Deciziei nr.
107 din 09 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului București pentru
Accize și Operațiuni Vamale, prin care în mod nelegal și netemeinic s-a dispus
suspendarea autorizației din 24 martie 2004, deținută de reclamantă, și, pe
cale de consecință, menținerea ca valabilă și validă a autorizației din 24
martie 2004;
- anularea adresei
răspuns din 8 octombrie 2010 și a Deciziei nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin
care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva
Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, ambele emise de pârâta Direcția
Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că este titulara autorizației de antrepozit fiscal din 24
martie 2004, în baza căreia și-a desfășurat activitatea de producție și
comercializare produse energetice, cu respectarea legislației în vigoare și cu
plata la zi a tuturor obligațiilor fiscale datorate în mod real.
Reclamanta a apreciat
că prin Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010 emisa de pârâtă, în mod nelegal și
netemeinic s-a dispus suspendarea autorizației pe care societatea o deținea,
motiv pentru care a formulat și depus la organul fiscal și vamal contestație
administrativă împotriva actului emis, contestație care, prin Adresa răspuns din
8 octombrie 2010 și Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a fost respinsă ca
neîntemeiată.
S-a arătat în cererea
de chemare în judecată că societatea reclamantă este un important contribuabil,
iar suspendarea autorizației de antrepozit fiscal ar conduce la încetarea totală
a activității societății și implicit la sistarea plăților către bugetul de stat
aferente activităților curente, la indisponibilizarea personalului, și alte
consecințe care sunt mai grave față de interesul general al statului decât
continuarea activității societății prin menținerea autorizației până la
soluționarea litigiului fiscal care are ca obiect obligațiile fiscale pretinse
sau, eventual, executarea acesteia de către organele fiscale.
Reclamanta a arătat
că în speță nu se justifică luarea măsurii revocării autorizației față de
societate, deoarece aceasta nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile expres
și limitativ prevăzute de lege, a achitat mereu la termen toate obligațiile
fiscale, datoriile sale provenind din anul 2007, dintr-un raport de inspecție
fiscală emis abuziv și contestat, aflat în litigiu.
Reclamanta a
subliniat faptul că ulterior, prin Decizia nr. 270 din 30 septembrie 2010 emisă
de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de
produse supuse accizelor armonizate și comunicată societății la data de 7
octombrie 2010 de către pârâta Direcția Municipiului București pentru Accize și
Operațiuni Vamale, în mod nelegal și netemeinic s-a dispus revocarea
autorizației din 24 martie 2004 deținută de aceasta.
Prin urmare, reclamanta
a arătat că practic decizia de suspendare a autorizației ce face obiectul
prezentei cereri de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât nu se
poate menține suspendarea unei autorizații care a fost deja revocată.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză de pârâta A.N.V.D. Municipiului București pentru Accize și
Operațiuni Vamale, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
București s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată.
Hotărârea primei
instanțe
Prin Sentința civilă nr.
4999 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta
SC N.A.C. I. SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta
este o societate comercială care are obiect principal de activitate comerț cu
ridicata a combustibililor solizi, lichizi și gazoși, iar suma de 8.733.425 lei,
cu majorările aferente neachitate de către reclamantă din 5 decembrie 2007,
este motivul pentru care s-a dispus, prin actele administrative contestate în
cauză, suspendarea autorizării de antrepozit fiscal.
S-a mai reținut că la
emiterea deciziilor contestate s-a avut în vedere faptul că societatea
reclamantă, antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de producție
produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligații de plată la
accize neachitate, respectiv cu debite de 8.733.425 lei și majorări de
întârziere de 9.576.385 lei pentru produse energetice și păcură 32.763 lei
debit și 5.273 lei debit, scadente la 25 iunie 2010 și 25 august 2010 și, prin
urmare, motivul emiterii deciziei de suspendare a autorizației de antrepozit
fiscal îl reprezintă neplata sumelor restante reprezentând accize, în temeiul
prevederilor art. 206
67
din O.U.G. nr. 109/2009 pentru completarea
și modificarea C. fisc.
S-a apreciat că existența
unui litigiu asupra obligațiilor fiscale ale reclamantei nu are relevanță în
cauza de față, soluționarea contestației fiind suspendată până la soluționarea
definitivă a cauzei penale nr. 3205/1/2009 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
S-a constatat că
societatea nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 206
23
alin.
(1) lit. g) din Codul fiscal, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile
art. 206
28
alin. (2) lit. f), s-a întocmit referat cu propunerea de
revocare a autorizației de antrepozit fiscal.
S-a mai reținut că
cele două acte administrative contestate se întemeiază pe dispozițiile art. 206
ind. 67 C. fisc., potrivit cărora întârzierea la plată cu mai mult de 5 zile de
la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute de operatorul economic
plătitor de accize până la plata sumelor restante.
Instanța de fond a
reținut că dispozițiile art. 206 ind. 23 din C. fisc. stabilesc condițiile de
autorizare, iar una dintre condiții este ca persoana care urmează să își desfășoare
activitatea de antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale
restante la bugetul general consolidat, iar, întrucât reclamanta nu a făcut
dovada că ar fi achitat obligațiile de plată la accize mai vechi de 5 zile,
termenul legal stabilit de C. fisc., aceasta înregistrând debite cu scadență la
5 decembrie 2007, 25 iunie 2010 și 25 august 2010, fiind depășit cu mult
termenul legal de 5 zile, în mod corect autoritatea pârâtă, prin Decizia nr. 158
din 8 octombrie 2010, a respins contestația societății reclamante împotriva Deciziei
nr. 107 din 9 septembrie 2010, prin care s-a dispus suspendarea autorizației de
antrepozit fiscal deținută de reclamantă.
Pentru considerentele
expuse și în raport de dispozițiile legale enunțate, instanța de fond a respins
ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Recursul
reclamantei
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs reclamanta SC N.A.C. I. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 și 304
1
C. proc. civ., fără a-și structura însă motivele de recurs în raport cu
temeiurile de drept indicate.
În esență, recurenta -
reclamantă a arătat că soluția este greșită, pentru că decizia administrativă
contestată a fost emisă în considerarea unor debite fiscale stabilite printr-un
raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere care au fost contestate.
A mai arătat că situația
sa nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute în
art. 268
28
alin. (4) C. fisc., iar legiuitorul nu a impus
autorității vamale obligația de a suspenda autorizația de antrepozit fiscal, ci
i-a lăsat dreptul de a aprecia asupra necesității luării măsurii, în ipotezele prevăzute
de lege, luând în considerare conduita concretă a fiecărei societăți.
În ceea ce o
privește, recurenta – reclamantă a arătat că și-a respectat întocmai și cu bună
credință obligațiile fiscale, cu excepția celor pe care le-a contestat, este un
important contribuabil, motiv pentru încetarea activității sale ar produce consecințe
negative asupra bugetului de stat, iar până la clarificarea situației sale
fiscale nu este justificată măsura suspendării autorizației de antrepozit fiscal,
care în opinia sa a rămas fără obiect, fiind urmată de revocarea autorizației.
Apărările
intimatei
Prin întâmpinarea
depusă la dosar, autoritatea vamală a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, arătând că în mare măsură acesta reia argumentele care au făcut obiectul
judecății de fond;totodată, a făcut referire la sentința penală pronunțată în
cadrul Dosarului nr. 3205/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
penală.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că
recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continua
Argumente de fapt și
de drept relevante
Recurenta –
reclamantă a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ
și fiscal Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului
București pentru Accize și Operațiuni Vamale, având ca obiect suspendarea autorizației
de antrepozit fiscal, până la plata sumelor restante reprezentând accize, și decizia
nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care a fost respinsă contestația administrativă
formulată împotriva primei decizii.
Măsura
administrativă a fost întemeiată în drept pe următoarele prevederi legale
indicate în motivarea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010:
-
art. 206
67
din O.U.G. nr. 1O9/2009
pentru
modificarea si completarea
Legii 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările
ulterioare;
-
pct. 119 alin. (2) aferent Titlului VII -
Accize si alte taxe speciale- din
H.G.
nr. 1620/2009 pentru modificarea si completarea Normelor Metodologice
de aplicare a Legii 571/2003 privind C. Fisc.,
aprobate prin H.G. nr.
44/2004, cu modificările si completările
ulterioare;
-
Ordinul ministrului economiei si finanțelor nr. 487/2007, pentru aprobarea
măsurilor tranzitorii, a etapelor și termenelor de realizare a transferului
competențelor și atribuțiilor privind
administrarea accizei către A.N.V.,
cu modificările și completările
ulterioare;
-
Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1459/2006,
privind înființarea
Registrului
național al operatorilor de produse accizabile armonizate si aprobarea
procedurii de
înființarea si actualizare a acestuia:
În fapt, autoritatea
vamală a reținut că recurenta - reclamantă, în calitatea sa de antrepozitar
autorizat pentru un antrepozit fiscal de produse energetice, figura la data de
31 august 2010 cu obligații de plată constând în accize, astfel:
- produse energetice:
8.733,425 lei debit scadent la 5 decembrie 2007 și 9.577.385 lei majorări
scadente la 5 decembrie 2007 – 20 iunie 2010.
- păcură: 32.763 lei
debit scadent la 25 iunie 20110 și 5.273 lei debit scadent la 25 august 2010
Potrivit art. 206
67
,
introdus în C. fisc. prin O.U.G. nr. 109/2009, „întârzierea la plata accizelor cu
mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute
de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante”.
Acest text instituie un
caz de suspendare a autorizației distinct de cele avute în vedere în art. 206
28
din C. fisc., citat în motivarea recursului, astfel că susținerile recurentei -
reclamante, privind neîncadrarea sa în niciunul dintre cazurile expres și
limitativ prevăzute de lege, sunt în mod evident lipsite de fundament.
Împrejurarea că
decizia de impunere prin care au fost stabilite accizele și debitele accesorii lor
a făcut obiectul unei contestații administrative în condițiile prevăzute în art.
205 și următoarele C. proc. fisc., a cărei soluționare a fost suspendată prin Decizia
nr. 77 din 4 martie 2008, emisă de A.N.A.F., nu poate avea semnificația juridică
dorită de recurenta – reclamantă, pentru că atâta vreme cât actul administrativ
fiscal nu a fost desființat, total sau parțial, în cadrul unei proceduri administrative
sau judiciare, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate care constituie
fundament al caracterului său executoriu și al măsurilor subsecvente emise în
baza lui.
Un argument suplimentar
în acest sens îl oferă prevederile art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit
cărora introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă de
drept executarea actului fiscal, măsura provizorie a suspendării de executare,
care implică o înlăturare temporară a efectelor acestuia, putând fi dispusă numai
prin hotărâre judecătorească,potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, în lipsa
unei hotărâri judecătorești de suspendare a executării, decizia de impunere
continuă să-și producă efectele și constituie titlu de creanță pentru plata accizelor,
chiar dacă, în speță, soluționarea contestației administrative formulate
împotriva ei a fost suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.
fisc., întrucât organul de control a sesizat organele în drept cu privire la existența
indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În ceea e privește situația
concretă a recurentei – reclamante din acest punct de vedere, Înalta Curte
constată că, potrivit extrasului E.C.R.I.S. depus la dosarul de recurs de
intimata - pârâtă, în cauza penală ce a determinat suspendarea, care a format
obiectul Dosarului nr. 5179/1/2012, a fost pronunțată o soluție definitivă,
constând în Decizia penală nr. 220 din 31 octombrie 2012 a Completului de 5
judecători în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin
care s-a dispus obligarea SC N.I. SRL, în calitate de persoană responsabilă
civilmente, în solidar cu două persoane care au avut calitatea de inculpați, la
plata sumei de 4.533.715,70 lei și la plata obligațiilor fiscale accesorii
către Statul Român, reprezentat de A.N.A.F.
În contextul factual
astfel conturat, care afectează legitimitatea interesului privat invocat de
societate în continuarea activității, nu poate fi reținută o exercitare abuzivă
a dreptului de apreciere al autorității emitente în accepțiunea art. 2 alin. (1)
lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce definește excesul de putere ca fiind exercitarea
dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței
prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Nici împrejurarea că
ulterior emiterii deciziei contestate a fost dispusă și măsura mai drastică a anulării
autorizației de antrepozit fiscal nu prezintă relevanță în cauză, pentru că măsura
suspendării autorizației, deși are efecte limitate în timp, are propria sa
identitate și constituie obiect distinct al controlului de legalitate.
În fine, instanța de
control judiciar constată judecătorul fondului a analizat și interpretat corect
toate elementele de fapt și de drept privind obiectul și conținutul raportului juridic
dedus judecății, iar soluția a fost motivată logic și convingător, cu
respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința
nefiind susceptibilă de critici prin prisma art. 304 pct. 7,8,9 sau 304
1
C. proc. civ.
Temeiul legal al
soluției pronunțate în recurs
Având în vedere toate
considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge, ca nefondat, recursul formulat în condițiile art. 20 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de SC N.A.C. I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4999 din 12
septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 1 martie 2013 .