ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București, reclamanta SC N.A.C. I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

A.N.V., prin Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Deciziei nr.

107 din 09 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului București pentru

Accize și Operațiuni Vamale, prin care în mod nelegal și netemeinic s-a dispus

suspendarea autorizației din 24 martie 2004, deținută de reclamantă, și, pe

cale de consecință, menținerea ca valabilă și validă a autorizației din 24

martie 2004;

- anularea adresei

răspuns din 8 octombrie 2010 și a Deciziei nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin

care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva

Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, ambele emise de pârâta Direcția

Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că este titulara autorizației de antrepozit fiscal din 24

martie 2004, în baza căreia și-a desfășurat activitatea de producție și

comercializare produse energetice, cu respectarea legislației în vigoare și cu

plata la zi a tuturor obligațiilor fiscale datorate în mod real.

Reclamanta a apreciat

că prin Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010 emisa de pârâtă, în mod nelegal și

netemeinic s-a dispus suspendarea autorizației pe care societatea o deținea,

motiv pentru care a formulat și depus la organul fiscal și vamal contestație

administrativă împotriva actului emis, contestație care, prin Adresa răspuns din

8 octombrie 2010 și Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a fost respinsă ca

neîntemeiată.

S-a arătat în cererea

de chemare în judecată că societatea reclamantă este un important contribuabil,

iar suspendarea autorizației de antrepozit fiscal ar conduce la încetarea totală

a activității societății și implicit la sistarea plăților către bugetul de stat

aferente activităților curente, la indisponibilizarea personalului, și alte

consecințe care sunt mai grave față de interesul general al statului decât

continuarea activității societății prin menținerea autorizației până la

soluționarea litigiului fiscal care are ca obiect obligațiile fiscale pretinse

sau, eventual, executarea acesteia de către organele fiscale.

Reclamanta a arătat

că în speță nu se justifică luarea măsurii revocării autorizației față de

societate, deoarece aceasta nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile expres

și limitativ prevăzute de lege, a achitat mereu la termen toate obligațiile

fiscale, datoriile sale provenind din anul 2007, dintr-un raport de inspecție

fiscală emis abuziv și contestat, aflat în litigiu.

Reclamanta a

subliniat faptul că ulterior, prin Decizia nr. 270 din 30 septembrie 2010 emisă

de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de

produse supuse accizelor armonizate și comunicată societății la data de 7

octombrie 2010 de către pârâta Direcția Municipiului București pentru Accize și

Operațiuni Vamale, în mod nelegal și netemeinic s-a dispus revocarea

autorizației din 24 martie 2004 deținută de aceasta.

Prin urmare, reclamanta

a arătat că practic decizia de suspendare a autorizației ce face obiectul

prezentei cereri de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât nu se

poate menține suspendarea unei autorizații care a fost deja revocată.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză de pârâta A.N.V.D. Municipiului București pentru Accize și

Operațiuni Vamale, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

București s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

instanțe

Prin Sentința civilă nr.

4999 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC N.A.C. I. SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta

este o societate comercială care are obiect principal de activitate comerț cu

ridicata a combustibililor solizi, lichizi și gazoși, iar suma de 8.733.425 lei,

cu majorările aferente neachitate de către reclamantă din 5 decembrie 2007,

este motivul pentru care s-a dispus, prin actele administrative contestate în

cauză, suspendarea autorizării de antrepozit fiscal.

S-a mai reținut că la

emiterea deciziilor contestate s-a avut în vedere faptul că societatea

reclamantă, antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de producție

produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligații de plată la

accize neachitate, respectiv cu debite de 8.733.425 lei și majorări de

întârziere de 9.576.385 lei pentru produse energetice și păcură 32.763 lei

debit și 5.273 lei debit, scadente la 25 iunie 2010 și 25 august 2010 și, prin

urmare, motivul emiterii deciziei de suspendare a autorizației de antrepozit

fiscal îl reprezintă neplata sumelor restante reprezentând accize, în temeiul

prevederilor art. 206

67

din O.U.G. nr. 109/2009 pentru completarea

și modificarea C. fisc.

S-a apreciat că existența

unui litigiu asupra obligațiilor fiscale ale reclamantei nu are relevanță în

cauza de față, soluționarea contestației fiind suspendată până la soluționarea

definitivă a cauzei penale nr. 3205/1/2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

S-a constatat că

societatea nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 206

23

alin.

(1) lit. g) din Codul fiscal, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile

art. 206

28

alin. (2) lit. f), s-a întocmit referat cu propunerea de

revocare a autorizației de antrepozit fiscal.

S-a mai reținut că

cele două acte administrative contestate se întemeiază pe dispozițiile art. 206

ind. 67 C. fisc., potrivit cărora întârzierea la plată cu mai mult de 5 zile de

la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute de operatorul economic

plătitor de accize până la plata sumelor restante.

Instanța de fond a

reținut că dispozițiile art. 206 ind. 23 din C. fisc. stabilesc condițiile de

autorizare, iar una dintre condiții este ca persoana care urmează să își desfășoare

activitatea de antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale

restante la bugetul general consolidat, iar, întrucât reclamanta nu a făcut

dovada că ar fi achitat obligațiile de plată la accize mai vechi de 5 zile,

termenul legal stabilit de C. fisc., aceasta înregistrând debite cu scadență la

5 decembrie 2007, 25 iunie 2010 și 25 august 2010, fiind depășit cu mult

termenul legal de 5 zile, în mod corect autoritatea pârâtă, prin Decizia nr. 158

din 8 octombrie 2010, a respins contestația societății reclamante împotriva Deciziei

nr. 107 din 9 septembrie 2010, prin care s-a dispus suspendarea autorizației de

antrepozit fiscal deținută de reclamantă.

Pentru considerentele

expuse și în raport de dispozițiile legale enunțate, instanța de fond a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

reclamantei

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC N.A.C. I. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 și 304

1

C. proc. civ., fără a-și structura însă motivele de recurs în raport cu

temeiurile de drept indicate.

În esență, recurenta -

reclamantă a arătat că soluția este greșită, pentru că decizia administrativă

contestată a fost emisă în considerarea unor debite fiscale stabilite printr-un

raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere care au fost contestate.

A mai arătat că situația

sa nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute în

art.  268

28

alin. (4) C. fisc., iar legiuitorul nu a impus

autorității vamale obligația de a suspenda autorizația de antrepozit fiscal, ci

i-a lăsat dreptul de a aprecia asupra necesității luării măsurii, în ipotezele prevăzute

de lege, luând în considerare conduita concretă a fiecărei societăți.

În ceea ce o

privește, recurenta – reclamantă a arătat că și-a respectat întocmai și cu bună

credință obligațiile fiscale, cu excepția celor pe care le-a contestat, este un

important contribuabil, motiv pentru încetarea activității sale ar produce consecințe

negative asupra bugetului de stat, iar până la clarificarea situației sale

fiscale nu este justificată măsura suspendării autorizației de antrepozit fiscal,

care în opinia sa a rămas fără obiect, fiind urmată de revocarea autorizației.

intimatei

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, autoritatea vamală a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, arătând că în mare măsură acesta reia argumentele care au făcut obiectul

judecății de fond;totodată, a făcut referire la sentința penală pronunțată în

cadrul Dosarului nr. 3205/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continua

de drept relevante

Recurenta –

reclamantă a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ

și fiscal Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010, emisă de Direcția Municipiului

București pentru Accize și Operațiuni Vamale, având ca obiect suspendarea autorizației

de antrepozit fiscal, până la plata sumelor restante reprezentând accize, și decizia

nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care a fost respinsă contestația administrativă

formulată împotriva primei decizii.

Măsura

administrativă a fost întemeiată în drept pe următoarele prevederi legale

indicate în motivarea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010:

-

art. 206

67

din O.U.G. nr. 1O9/2009

pentru

modificarea si completarea

Legii 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare;

-

pct. 119 alin. (2) aferent Titlului VII -

Accize si alte taxe speciale- din

H.G.

nr. 1620/2009 pentru modificarea si completarea Normelor Metodologice

de aplicare a Legii 571/2003 privind C. Fisc.,

aprobate prin H.G. nr.

44/2004, cu modificările si completările

ulterioare;

-

Ordinul ministrului economiei si finanțelor nr. 487/2007, pentru aprobarea

măsurilor tranzitorii, a etapelor și termenelor de realizare a transferului

competențelor și atribuțiilor privind

administrarea accizei către A.N.V.,

cu modificările și completările

ulterioare;

-

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1459/2006,

privind înființarea

Registrului

național al operatorilor de produse accizabile armonizate si aprobarea

procedurii de

înființarea si actualizare a acestuia:

În fapt, autoritatea

vamală a reținut că recurenta - reclamantă, în calitatea sa de antrepozitar

autorizat pentru un antrepozit fiscal de produse energetice, figura la data de

31 august 2010 cu obligații de plată constând în accize, astfel:

- produse energetice:

8.733,425 lei debit scadent la 5 decembrie 2007 și 9.577.385 lei majorări

scadente la 5 decembrie 2007 – 20 iunie 2010.

- păcură: 32.763 lei

debit scadent la 25 iunie 20110 și 5.273 lei debit scadent la 25 august 2010

Potrivit art. 206

67

,

introdus în C. fisc. prin O.U.G. nr. 109/2009, „întârzierea la plata accizelor cu

mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizației deținute

de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante”.

Acest text instituie un

caz de suspendare a autorizației distinct de cele avute în vedere în art. 206

28

din C. fisc., citat în motivarea recursului, astfel că susținerile recurentei -

reclamante, privind neîncadrarea sa în niciunul dintre cazurile expres și

limitativ prevăzute de lege, sunt în mod evident lipsite de fundament.

Împrejurarea că

decizia de impunere prin care au fost stabilite accizele și debitele accesorii lor

a făcut obiectul unei contestații administrative în condițiile prevăzute în art.

205 și următoarele C. proc. fisc., a cărei soluționare a fost suspendată prin Decizia

nr. 77 din 4 martie 2008, emisă de A.N.A.F., nu poate avea semnificația juridică

dorită de recurenta – reclamantă, pentru că atâta vreme cât actul administrativ

fiscal nu a fost desființat, total sau parțial, în cadrul unei proceduri administrative

sau judiciare, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate care constituie

fundament al caracterului său executoriu și al măsurilor subsecvente emise în

baza lui.

Un argument suplimentar

în acest sens îl oferă prevederile art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit

cărora introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă de

drept executarea actului fiscal, măsura provizorie a suspendării de executare,

care implică o înlăturare temporară a efectelor acestuia, putând fi dispusă numai

prin hotărâre judecătorească,potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în lipsa

unei hotărâri judecătorești de suspendare a executării, decizia de impunere

continuă să-și producă efectele și constituie titlu de creanță pentru plata accizelor,

chiar dacă, în speță, soluționarea contestației administrative formulate

împotriva ei a fost suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc., întrucât organul de control a sesizat organele în drept cu privire la existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

În ceea e privește situația

concretă a recurentei – reclamante din acest punct de vedere, Înalta Curte

constată că, potrivit extrasului E.C.R.I.S. depus la dosarul de recurs de

intimata - pârâtă, în cauza penală ce a determinat suspendarea, care a format

obiectul Dosarului nr. 5179/1/2012, a fost pronunțată o soluție definitivă,

constând în Decizia penală nr. 220 din 31 octombrie 2012 a Completului de 5

judecători în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care s-a dispus obligarea SC N.I. SRL, în calitate de persoană responsabilă

civilmente, în solidar cu două persoane care au avut calitatea de inculpați, la

plata sumei de 4.533.715,70 lei și la plata obligațiilor fiscale accesorii

către Statul Român, reprezentat de A.N.A.F.

În contextul factual

astfel conturat, care afectează legitimitatea interesului privat invocat de

societate în continuarea activității, nu poate fi reținută o exercitare abuzivă

a dreptului de apreciere al autorității emitente în accepțiunea art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce definește excesul de putere ca fiind exercitarea

dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței

prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Nici împrejurarea că

ulterior emiterii deciziei contestate a fost dispusă și măsura mai drastică a anulării

autorizației de antrepozit fiscal nu prezintă relevanță în cauză, pentru că măsura

suspendării autorizației, deși are efecte limitate în timp, are propria sa

identitate și constituie obiect distinct al controlului de legalitate.

În fine, instanța de

control judiciar constată judecătorul fondului a analizat și interpretat corect

toate elementele de fapt și de drept privind obiectul și conținutul raportului juridic

dedus judecății, iar soluția a fost motivată logic și convingător, cu

respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința

nefiind susceptibilă de critici prin prisma art. 304 pct. 7,8,9 sau 304

1

C. proc. civ.

soluției pronunțate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul formulat în condițiile art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC N.A.C. I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4999 din 12

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2013 .