ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3214/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3214/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 16 iulie
2008, reclamanta SC "V.D." SRL a solicitat, în contradictoriu cu
pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor
de Produse supuse Accizelor Armonizate și A.N.A.F. - Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Municipiului București, anularea Deciziei nr. 70 din 28
martie 2008 prin care a fost revocată autorizația de operator din 9 noiembrie 2007,
suspendarea acestei decizii până la pronunțarea instanței de fond, obligarea
pârâtei la plata daunelor materiale și morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă
nr. 3497 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca rămasă fără obiect
cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 70/2008 emisă de Comisia pentru
autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul
M.F.P., au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, iar
acțiunea față de pârâta A.N.A.F. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî
astfel instanța a reținut că Decizia nr. 70/2008 a fost anulată ulterior introducerii
acțiunii prin Decizia nr. 152 din 29 octombrie 2008 a Comisiei, emisă ca urmare
a contestației administrative a reclamantei, astfel încât primul capăt de
cerere a rămas fără obiect.
În privința daunelor
materiale și morale pretinse de reclamantă, instanța a constatat că
înscrisurile depuse de aceasta se referă la situații ulterioare datei emiterii
deciziei atacate și demonstrează că reclamanta nu a fost împiedicată să
efectueze anumite activități în perioada 28 martie - 15 octombrie 2008 și că nu
a intrat în lichidare pentru a cere despăgubirile reprezentând investiția
făcută.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamanta, iar împotriva încheierii prin care a
fost admisă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 70/2008 au declarat
recurs pârâtele A.N.A.F. și M.F.P.
Prin Decizia nr. 2509
din 12 mai 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de
A.N.A.F și M.F.P. împotriva încheierii din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul
reclamantei, a casat în parte sentința atacată cu privire la cererea de daune
materiale și a trimis cauza spre rejudecare sub acest aspect aceleiași instanțe,
menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide
astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că se impune rejudecarea
cauzei sub aspectul daunelor materiale, reprezentând profitul nerealizat de
societate în perioada 28 martie - 29 octombrie 2008 și a cărui stabilire
necesită probe noi, altele decât numai înscrisurile permise în recurs, arătând
că prin raportare la dispozițiile art. 998 C. civ. culpa autorității rezultă
din însăși decizia de anulare a actului administrativ prin care societății i-a
fost revocată autorizația și care a împiedicat-o să își desfășoare comerțul
timp de 7 luni.
S-a arătat în
conținutul deciziei de casare că, în ceea ce privește daunele materiale
reprezentând investiția efectuată de reclamantă cererea nu poate fi primită
întrucât natura juridică a investiției este aceea a unui spor de valoare adus
patrimoniului societății și care îi rămâne acesteia, nefiind o daună.
De asemenea, s-a
apreciat ca fiind legală neacordarea daunelor morale întrucât nu a fost dovedit
prejudiciul moral adus prin decizia de revocare a autorizației, act
administrativ care prin natura lui nu este unul public.
Cauza a fost
înregistrară pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, în cauză dispunându-se efectuarea unei expertize
judiciare contabile cu obiectivele stabilite prin încheierea de ședință de la
20 aprilie 2010.
Prin Sentința civilă
nr. 3046 din 15 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității
procesuale pasive a D.G.F.P.M.B., a respins acțiunea formulată în
contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiului
București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă.
A admis acțiunea
formulată de reclamanta SC "V.D." SRL, în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice la 145.745,28 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale.
A obligat pârâtul la
7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă (5.000 lei cheltuieli cu
titlu de onorariu de avocat, 2.000 lei cheltuieli reprezentând onorariu de
expert).
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
- În raport de limitele
și conținutul deciziei de casare, excepția lipsei calității procesuale pasive a
D.G.F.P.M.B. este întemeiată, urmând a o admite cu consecința respingerii
acțiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind îndreptată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
- În ceea ce privește
capătul de cerere referitor la daunele materiale produse reclamantei ca urmare
a emiterii Deciziei nr. 70 din 28 martie 2008 prin care i-a fost revocată
autorizația de operator, Curtea de apel a avut în vedere conținutul deciziei de
casare sub acest aspect, care a impus atât perioada în care urmează a fi
analizat cuantumul profitului nerealizat de către societatea reclamantă (28
martie - 29 octombrie 2008), cât și criteriile în funcție de care se va stabili
acest cuantum, obiectivele expertizei contabile fixate de instanță având în
vedere aceste aspecte.
- Astfel, instanța a
stabilit ca obiective ale acestui mijloc de probă în raport de înscrisurile
existente în contabilitatea societății reclamante (balanțe de verificare lunare
aferente perioadei aprilie - octombrie 2008, chitanțe și facturi aferente
aceleiași perioade), modalitatea în care societatea și-a desfășurat activitatea
proprie obiectului său de activitate, respectiv dacă a realizat venituri din
activitatea de exploatare, cuantumul veniturilor și cheltuielile rezultate din
desfășurarea acestei activități, eventualele pierderi contabile sau alte
asemenea deficite înregistrate în aceeași perioadă ca urmare a revocării
nelegale a autorizației de operator și dacă au existat cheltuieli efectuate de
către reclamantă pentru desfășurarea activității într-un alt spațiu de
depozitare.
- Constatând că,
raportul de expertiză efectuat în cauză a răspuns obiectivelor stabilite de
instanță în limitele deciziei de casare, fiind fundamentat pe înscrisuri
verificate în contabilitatea reclamantei în perioada aprilie - octombrie 2008,
respectiv balanțe de verificare lunare și facturi, instanța de fond a dispus
omologarea acestuia, însușindu-și concluziile formulate de expert.
Totodată, curtea de
apel a înlăturat obiecțiunile formulate de autoritatea publică pârâtă
referitoare la greșita evaluare de către expert a consecințelor revocării
nelegale a autorizației de operator, prin raportare la faptul că obiectivul
principal pentru care se înființează o societate comercială (obținerea
profitului) nu poate fi atins întotdeauna în condiții reale de piață, în
condițiile în care pentru perioada în care reclamanta nu a desfășurat
activitate, expertul contabil a avut în vedere în mod obiectiv indicatori ai
activității comerciale desfășurată de către reclamantă în perioada primului an
de activitate după anularea revocării autorizației de distribuitor.
- Nici argumentul
autorității pârâte referitor la faptul că nu poate fi verificat cuantumul
veniturilor și cheltuielilor de exploatare datorită lipsei balanțelor de
verificare aferente perioadei mai - iulie 2009 sau situațiilor vânzărilor pe
aceeași perioadă, nu poate fi însușit de instanță, în condițiile în care din
înscrisurile atașate raportului de expertiză efectuat în cauză și din
înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, reiese că reclamanta
a înregistrat situația vânzărilor pentru perioada ulterioară anulării deciziei
de revocare a autorizației de distribuitor.
- Referitor la
cuantumul cheltuielilor având ca obiect plățile efectuate cu închirierea unui
spațiu pentru desfășurarea activității într-un nou spațiu de depozitare, s-a
apreciat că este corect stabilit în cuprinsul raportului de expertiză, care a
avut în vedere contractul de închiriere și chitanțele care demonstrează plata
acestei chirii.
În concluzie, curtea
de apel a obligat pârâtul M.F.P. la 145.745,28 lei către reclamantă cu titlu de
daune materiale.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia
pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de
art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Prima critică
adusă sentinței atacate și care vizează casarea cu trimitere spre rejudecare,
este întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În susținerea acestui
motiv de recurs se arată că hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 261
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt și de
drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au
înlăturat cererile părților.
Se afirmă că instanța
nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice prin
întâmpinarea depusă pentru termenul de judecată din data de 18 decembrie 2009
și, de asemenea, prin notele scrise depuse pentru termenul din 9 februarie
2010, în considerentele sentinței neregăsindu-se motivele de fapt și de drept
pentru care au fost înlăturate apărările formulate de Ministerul Finanțelor
Publice.
De asemenea, instanța
de fond nu a analizat concluziile Raportului de expertiză, limitându-se la
omologarea acestuia și la a răspunde obiecțiunilor formulate de pârât.
Celelalte critici
aduse sentinței atacate se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 304
pct. 7 și 9, pe care recurentul a înțeles să le dezvolte împreună cu cel
prevăzut de art. 304
1
C. proc. civ., dată fiind legătura strânsă
dintre ele.
Susține, în esență,
că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile pct. 12
2
alin.
(25) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora, contestarea deciziei de revocare
a autorizației de operator înregistrat, suspendă efectele juridice ale acestei
decizii pe perioada soluționării contestației în procedură administrativă. În
acest sens se arată că, împotriva Deciziei nr. 070 din 28 martie 2008,
societatea reclamantă a formulat plângere, înregistrată la Autoritatea
Națională a Vămilor sub nr. 27398 din 13 mai 2008, moment de la care
autorizația a fost validată, ceea ce înseamnă că intervalul de timp în care
societatea nu și-a mai putut desfășura activitatea a fost situat între 22
aprilie 2008 - 13 mai 2008. Se menționează că răspunsul la contestație a fost
comunicat la data de 29 octombrie 2010, dată până la care societatea putea să
își desfășoare activitatea în baza autorizației validată la data de 13 mai
2008, când s-a înregistrat contestația administrativă.
În ceea ce privește raportul
de expertiză, prin motivele de recurs se reiterează obiecțiunile formulate în
fața instanței de fond, precum și la răspunsul la obiecțiuni. Se susține, în
esență, că expertul nu a prezentat balanțele de verificare aferente perioadei
reținută de instanță și nici pentru perioada mai - iulie 2009 și nici situația
vânzărilor pe aceeași perioadă pentru a se putea verifica temeinic exactitatea
datelor contabile și, indirect a sumelor stabilite ca fiind datorate.
Se mai arată că, în
ceea ce privește obiectivul 4 al expertizei, suma de 11.760,28 lei calculată de
expert ca reprezentând cheltuieli aferente noului spațiu de depozitare,
inclusiv contravaloarea chiriei pentru cele două luni (septembrie - octombrie
2008) trebuie redusă cu suma de 1.807,14 lei reprezentând T.V.A. aferent
facturilor pentru chirie, pe care expertul a introdus-o nejustificat în
valoarea cheltuielilor.
Recursul este
întemeiat.
Examinând sentința
atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, raportat la ansamblul
probator și dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că
recursul este întemeiat, în parte, pentru considerentele expuse în continuare.
I. Motivul de recurs
referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea
nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța nu ar fi
analizat apărările invocate prin întâmpinare și notele scrise, este
neîntemeiat. Astfel, din analiza celor două înscrisuri menționate de recurentă,
se observă că prin intermediul lor, s-au dezvoltat apărări asupra unor
chestiuni de fond ce fuseseră deja tranșate irevocabil prin chiar Decizia de
casare nr. 2509 din 12 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație, secția contencios
administrativ și fiscal. Prin urmare, în rejudecare, instanța de fond era
obligată să țină cont de limitele deciziei de casare, respectiv să se rejudece
doar cererea societății referitoare la acordarea daunelor materiale,
reprezentând profitul nerealizat în perioada 28 martie 2008 - octombrie 2008,
limite respectate de curtea de apel.
Pe de altă parte,
susținerile recurentei în sensul că societatea intimată nu era îndreptățită să
primească aceste daune materiale, nu mai au niciun temei, atâta vreme cât, și
asupra acestui aspect s-a pronunțat irevocabil Înalta Curte prin decizia
menționată.
II. În ceea ce
privește criticile recurentei legate de faptul că instanța de fond i-ar fi
respins, în mod greșit, obiecțiunile la raportul de expertiză și nu a analizat
concluziile acestuia, Înalta Curte constată că sunt ne fondate.
Din actele dosarului
rezultă că recurenta-pârâtă a formulat în două rânduri obiecțiuni la raportul
de expertiză, primele fiindu-i admise de către instanță, iar nemulțumirea
recurentei este practic legată de faptul că experta nu a depus 1 dosar
balanțele de verificare.
Or, prin răspunsul la
obiecțiuni, experta a făcut precizarea că aceste acte fac parte din materialul
documentar utilizat pentru realizarea raportului și, potrivit normelor
profesionale pentru realizarea expertizelor contabile nu este obligatoriu de
anexat toate documentele contabile, având în vedere și volumul mare al
acestora.
Pe de altă parte,
recurenta-pârâtă nu s-a prezentat la locul și data precizată în convocarea
pentru efectuarea expertizei, moment la care ar fi avut posibilitatea să ia
cunoștință de conținutul documentelor care au fost predate de societate
expertului în vederea efectuării expertizei, inclusiv balanțele de verificare
despre care se face vorbire în motivele de recurs.
În aceste condiții,
lipsa de diligență a părții, nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a
sentinței pronunțate.
Înalta Curte mai
constată, că instanța de fond a procedat la analizarea raportului de expertiză,
pagina 4 a considerentelor fiind dedicată integral acestui aspect.
În concluzie,
argumentele recurentului în susținerea nelegalității raportului de expertiză pe
obiectivele 1 și 2 nu pot fi primite, expertul contabil făcând trimitere la
documentele care au stat la baza concluziilor sale, inclusiv la balanțele de
verificare.
În ceea ce privește
critica privind concluziile expertului referitoare la consecințele faptului că
societatea nu a desfășurat activitate în perioada aprilie 2008 - octombrie
2008, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că expertul a
explicat și argumentat aceste consecințe, iar o analiză a rezultatului de
exploatare obținut de societate la finalul anului 2007 nu putea fi efectuată,
atâta vreme cât autorizația de operator a fost emisă în data de 9 noiembrie
2007.
Motivul de recurs
care vizează greșita stabilire a cuantumului cheltuielilor cu noul spațiu, este
întemeiat și, din această perspectivă recursul va fi admis.
Astfel cum rezultă
din actele dosarului, instanța de fond a încuviințat obiecțiunile formulate de
autoritatea pârât la raportul de expertiză, iar prin Răspunsul la obiecțiunile
formulate, experta a stabilit că în ceea ce privește obiectivul nr. 4, obiecția
este întemeiată, în sensul că, în raport s-a menționat valoarea integrală a
facturilor emise pentru cheltuielile efectuate cu noul spațiu de depozitare,
fără a se scădea taxa pe valoare adăugată, astfel încât, suma corectă este
9882,6 lei, în loc de 11.760,28 lei stabilită inițial.
Cu toate acestea,
instanța de fond a obligat autoritatea pârâtă la plata sumei de 145.745,28 lei
cum fusese stabilită inițial, fără a ține cont de răspunsul la obiecțiuni prin
care experta a rectificat greșeala de la pct. 4 al expertizei, diminuând suma
plătită de societate pentru amenajarea noului spațiu.
În aceste condiții,
Înalta Curte apreciază că se impune modificarea sentinței recurate, în sensul
că, din calculul matematic al adunării sumelor stabilite de expert cu luarea în
considerare a celei de 9882,6 lei rezultată la pct. 4 din expertiză, reiese că
suma totală datorată societății reclamante este de 143,667,60 lei.
Pentru aceste
considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta
Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul
celor menționate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea
Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, împotriva Sentinței civile
nr. 3046 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte
sentința atacată, în sensul că obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la
plata sumei de 143.667,60 lei cu titlu de daune materiale către reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 iunie 2012.
Procesat
de GGC - NN