ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând asupra
cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5150 din 9 iulie 2012 Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins cererea de suspendare
și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant K.L.
privind excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I din
C. proc. civ. așa cum au fost modificate prin art. 1 pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000,
a respins excepțiile invocate de intimatul-reclamant K.L., respectiv:
tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a
recursurilor declarate în cauză, a admis recursurile declarate de pârâtul
Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de recurentul Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88
din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a casat
decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea
de apel Oradea.
În considerente,
instanța a reținut că temeiul juridic al acțiunii reclamantului, respectiv art.
5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional
prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, situație în care acest text legal
nu-și mai produce efecte juridice.
Împotriva acestei
decizii a formulat contestație în anulare reclamantul, în temeiul art. 317 alin.
(1) pct. 1 și 2 și 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că instanța a
comis o greșeală materială deoarece nu s-a pronunțat prin încheiere motivată
asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale care să se comunice
părților și a omis să cerceteze excepția formulării omisso medio a apelurilor.
De asemenea, reclamantul nu a fost citat cu mențiunea discutării excepțiilor
invocate, astfel că procedura de citare nu s-a îndeplinit legal. A mai susținut
că recursul a fost soluționat de o instanță necompetentă, potrivit modificărilor
aduse prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, în
condițiile în care calea de atac a fost exercitată la 26 noiembrie 2010, iar
completul a fost alcătuit din 4 judecători, în loc de 3.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 2492 din 24 aprilie 2013
a respins, ca nefondată, contestația în anulare.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a reținut că, în speță, nu se întâlnește nici una dintre
situațiile ce se pot circumscrie acestei căi de retractare, contestatorul fiind
legal citat pentru ziua dezbaterilor- 25 iunie 2012 conform procesului verbal
de la fila 111 a dosarului de recurs, la cabinetul apărătorului ales, iar
dovada de îndeplinire a procedurii de citare cuprinde și semnătura
apărătorului, aspect care denotă că acesta a luat cunoștință de termenul
acordat.
Motivul invocat de
contestator, respectiv lipsa mențiunii discutării excepțiilor invocate, nu se
poate încadra în motivele limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ.
Nu a putut fi reținut
nici motivul întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,
întrucât potrivit modificărilor aduse de art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010
s-a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009,
statuându-se că „hotărârea pronunțată potrivit alin. 4 este supusă recursului,
care este de competența curții de apel".
Hotărârea primei
instanțe, în cauza de față, a fost pronunțată la data de 15 octombrie 2010,
înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nedevenind astfel incident în cauză
art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările
aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.se aplică și proceselor
aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o
hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În consecință, ceea
ce interesează, pentru aplicarea legii noi, a conchis instanța, este
pronunțarea unei sentințe a instanței de fond după intrarea în vigoare a
acesteia și nu data la care s-a declarat recursul, iar, la acea dată, Înalta
Curte era competentă să soluționeze recursul.
Completul de judecată
ce a pronunțat decizia atacată a fost legal compus din trei judecători, al
patrulea membru fiind magistratul asistent.
Nu a fost reținut nici
cel de-al treilea motiv al contestației, întrucât dispozițiile art. 318 alin.
(1), teza I a C. proc. civ., au în vedere erori materiale în legătură cu
aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință
darea unor soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală, pe care o
comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date
materiale care determină soluția pronunțată și nu greșeli de judecată.
Această hotărâre a
fost atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct.
2 și 9 C. proc. civ.
În susținerea căii de
atac a arătat că aceasta este admisibilă și că instanța nu a acordat ceea ce
s-a cerut, întrucât nu a răspuns la toate motivele invocate.
În ceea ce privește
motivul de revizuire întemeiat pe punctul 9, a arătat că au fost pronunțate mai
multe hotărâri C.E.D.O. prin care au fost schimbate hotărâri definitive, cum
este și cazul său, când prin exercitarea unor căi de atac nelegale de către M.F.P.
și Statul Român s-a schimbat în defavoarea sa o hotărâre definitivă.
A mai precizat că
revizuirea este admisibilă întrucât s-au încălcat drepturi sau libertăți
fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă, neputând fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunțate.
A solicitat admiterea
cererii de revizuire, anularea deciziei atacate, admiterea contestației în
anulare, rejudecarea recursurilor și, pe fond, respingerea acestora.
Analiza Înaltei
Curți.
Cererea de revizuire
întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este inadmisibilă
pentru următoarele considerente:
Revizuirea, fiind o
cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de
strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în
cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.
Art. 322 alin. (1) C.
proc. civ. prevede că se poate cere revizuirea „unei hotărâri rămase definitive
în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o
instanță de recurs atunci când evocă fondul”.
În înțelesul textului
menționat, pot face obiect al cererii de revizuire numai hotărârile prin care
s-a rezolvat fondul pretenției deduse judecății.
În speță, prin Decizia
atacată, nr. 2492 din 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a
soluționat o cale de atac, de retractare, respectiv o contestație în anulare.
Hotărârea de
respingere a unei contestații în anulare nu se încadrează în categoriile de hotărâri
judecătorești prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca putând face
obiect al revizuirii, deoarece nu este o hotărâre dată asupra fondului cauzei.
O asemenea hotărâre
nu se pronunță asupra elementelor raportului juridic dedus judecății și
nu tranșează cererile părților în raport de obiectul acestora.
Motivul de revizuire
prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocat de revizuent prevede că
hotărârea este suspusă retractării dacă instanța s-a pronunțat asupra unor
lucruri care nu s-au cerut, nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori
s-a dat mai mult de cât a cerut.
Or, cum în speță, nu
este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire
și anume aceea ca hotărârea atacată să evoce fondul, analizarea altor condiții
specifice reglementate de cazul de revizuire invocat - pct. 2 al art. 322 C.
proc. civ. - nu este posibilă.
Așadar, raportând
cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 alin. (1) C.
proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții
nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire întemeiată pe
dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca
inadmisibilă.
Calea de atac
promovată de K.L. este inadmisibilă și din perspectiva invocării dispozițiilor art.
322 pct. 9 C. proc. civ.
Revizuirea prevăzută
de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată
prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condițiile existenței unei hotărâri
pronunțată de C.E.D.O. prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și
libertăților fundamentale, printr-o hotărâre internă și numai dacă consecințele
grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât
prin revizuirea hotărârii.
Imperativele aplicării
art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pentru remedierea drepturilor încălcate a căror
violare a fost constatată prin Hotărârea C.E.D.O. - obligație jurisdicțională -
în temeiul art. 20 din Constituție, face ca revizuirea hotărârii judecătorești,
în această situație, să nu fie condiționată de evocarea fondului.
Din perspectiva celor
expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru revizuirea unei hotărâri
judecătorești în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., condiția - „sine qua
non” impusă de aceste dispoziții legale vizează existența hotărârii C.E.D.O.
prin care s-a constatat încălcarea gravă a drepturilor sau libertăților
fundamentale prin hotărârea judecătorească internă a cărei revizuire se cere.
Or, în cauză,
revizuentul K.L. nu a indicat și nu a depus la dosarul cauzei o hotărâre C.E.D.O.
în ceea ce îl privește, arătând doar generic că au fost pronunțate hotărâri de
către C.E.D.O. prin care au fost schimbate hotărâri date în recurs atunci când
s-au constatat încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale,
precizând că nu este necesară o hotărâre C.E.D.O. dată anume pentru cauza sa.
Contrar susținerilor
revizuentului, neexistând o hotărâre a C.E.D.O. în sensul expres și imperativ
prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că nu sunt întrunite
cerințele de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 9 C. proc.
civ.
Față de argumentele
prezentate,
cererea
de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă,
cererea de revizuire formulată de revizuentul K.L. împotriva Deciziei nr. 2492
din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 3 aprilie 2014.