ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5150 din 9 iulie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant K.L. privind excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I din C. proc. civ. așa cum au fost modificate prin art. 1 pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000, a respins excepțiile invocate de intimatul-reclamant K.L., respectiv: tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de apel Oradea.

În considerente, instanța a reținut că temeiul juridic al acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, situație în care acest text legal nu-și mai produce efecte juridice. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că instanța a comis o greșeală materială deoarece nu s-a pronunțat prin încheiere motivată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale care să se comunice părților și a omis să cerceteze excepția formulării omisso medio a apelurilor. De asemenea, reclamantul nu a fost citat cu mențiunea discutării excepțiilor invocate, astfel că procedura de citare nu s-a îndeplinit legal.

A mai susținut că recursul a fost soluționat de o instanță necompetentă, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, în condițiile în care calea de atac a fost exercitată la 26 noiembrie 2010, iar completul a fost alcătuit din 4 judecători, în loc de 3. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 2492 din 24 aprilie 2013 a respins, ca nefondată, contestația în anulare. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în speță, nu se întâlnește nici una dintre situațiile ce se pot circumscrie acestei căi de retractare, contestatorul fiind legal citat pentru ziua dezbaterilor- 25 iunie 2012 conform procesului verbal de la fila 111 a dosarului de recurs, la cabinetul apărătorului ales, iar dovada de îndeplinire a procedurii de citare cuprinde și semnătura apărătorului, aspect care denotă că acesta a luat cunoștință de termenul acordat.

Motivul invocat de contestator, respectiv lipsa mențiunii discutării excepțiilor invocate, nu se poate încadra în motivele limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Nu a putut fi reținut nici motivul întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., întrucât potrivit modificărilor aduse de art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 s-a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuându-se că „hotărârea pronunțată potrivit alin. 4 este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Hotărârea primei instanțe, în cauza de față, a fost pronunțată la data de 15 octombrie 2010, înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nedevenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În consecință, ceea ce interesează, pentru aplicarea legii noi, a conchis instanța, este pronunțarea unei sentințe a instanței de fond după intrarea în vigoare a acesteia și nu data la care s-a declarat recursul, iar, la acea dată, Înalta Curte era competentă să soluționeze recursul.

Completul de judecată ce a pronunțat decizia atacată a fost legal compus din trei judecători, al patrulea membru fiind magistratul asistent. Nu a fost reținut nici cel de-al treilea motiv al contestației, întrucât dispozițiile art. 318 alin. (1), teza I a C. proc. civ., au în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală, pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată și nu greșeli de judecată. Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct. 2 și 9 C. proc.

civ. În susținerea căii de atac a arătat că aceasta este admisibilă și că instanța nu a acordat ceea ce s-a cerut, întrucât nu a răspuns la toate motivele invocate. În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe punctul 9, a arătat că au fost pronunțate mai multe hotărâri C.E.D.O. prin care au fost schimbate hotărâri definitive, cum este și cazul său, când prin exercitarea unor căi de atac nelegale de către M.F.P. și Statul Român s-a schimbat în defavoarea sa o hotărâre definitivă. A mai precizat că revizuirea este admisibilă întrucât s-au încălcat drepturi sau libertăți fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

A solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei atacate, admiterea contestației în anulare, rejudecarea recursurilor și, pe fond, respingerea acestora. Analiza Înaltei Curți. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege. Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. prevede că se poate cere revizuirea „unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul”.

În înțelesul textului menționat, pot face obiect al cererii de revizuire numai hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenției deduse judecății. În speță, prin Decizia atacată, nr. 2492 din 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat o cale de atac, de retractare, respectiv o contestație în anulare. Hotărârea de respingere a unei contestații în anulare nu se încadrează în categoriile de hotărâri judecătorești prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca putând face obiect al revizuirii, deoarece nu este o hotărâre dată asupra fondului cauzei. O asemenea hotărâre nu se pronunță asupra elementelor raportului juridic dedus judecății și nu tranșează cererile părților în raport de obiectul acestora.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocat de revizuent prevede că hotărârea este suspusă retractării dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult de cât a cerut. Or, cum în speță, nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire și anume aceea ca hotărârea atacată să evoce fondul, analizarea altor condiții specifice reglementate de cazul de revizuire invocat - pct. 2 al art. 322 C. proc. civ. - nu este posibilă. Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă. Calea de atac promovată de K.L. este inadmisibilă și din perspectiva invocării dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Revizuirea prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condițiile existenței unei hotărâri pronunțată de C.E.D.O. prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, printr-o hotărâre internă și numai dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Imperativele aplicării art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pentru remedierea drepturilor încălcate a căror violare a fost constatată prin Hotărârea C.E.D.O.

- obligație jurisdicțională - în temeiul art. 20 din Constituție, face ca revizuirea hotărârii judecătorești, în această situație, să nu fie condiționată de evocarea fondului. Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru revizuirea unei hotărâri judecătorești în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., condiția - „sine qua non” impusă de aceste dispoziții legale vizează existența hotărârii C.E.D.O. prin care s-a constatat încălcarea gravă a drepturilor sau libertăților fundamentale prin hotărârea judecătorească internă a cărei revizuire se cere. Or, în cauză, revizuentul K.L. nu a indicat și nu a depus la dosarul cauzei o hotărâre C.E.D.O. în ceea ce îl privește, arătând doar generic că au fost pronunțate hotărâri de către C.E.D.O.

prin care au fost schimbate hotărâri date în recurs atunci când s-au constatat încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale, precizând că nu este necesară o hotărâre C.E.D.O. dată anume pentru cauza sa. Contrar susținerilor revizuentului, neexistând o hotărâre a C.E.D.O. în sensul expres și imperativ prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că nu sunt întrunite cerințele de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Față de argumentele prezentate, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul K.L. împotriva Deciziei nr. 2492 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 aprilie 2014.