ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 704/2016

Decizia nr. 704/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. - C., suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F/MC/1178 din 30 mai 2014 emisă de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 200 din 3 noiembrie 2014, a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoanele juridice nr. F/MC/1178 din 30 mai 2014, emisă de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta B., încadrând criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a apreciat că hotărârea atacată nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a prezentat vreun argument în considerarea căruia și-a format convingerea că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune suspendarea și nu a arătat niciun motiv pentru care au fost înlăturate apărările instituției, considerând astfel că sentința nu este motivată potrivit legii.

Totodată, a criticat sentința atacată pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat că, în privința cazului bine justificat, prima instanță a avut în vedere motive care pot fi analizate numai cu ocazia soluționării fondului, adică motive referitoare la respectarea actelor normative în baza cărora este emis actul contestat.

În ipoteza în care se va aprecia că motivele avute în vedere de instanță pot fi analizate pe calea cererii de suspendare, recurenta a susținut că aceste motive sunt neîntemeiate.

În acest sens, a făcut referire la faptul că în mod nelegal prima instanță a reținut prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale pentru perioada 01 ianuarie 2006-03 decembrie 2006, în raport cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, și faptul că au fost excluse din sfera cheltuielilor deductibile o serie de cheltuieli reale probate cu înscrisuri din care rezultă caracterul real al acestor cheltuieli și necesitatea efectuării lor, fără să indice însă la ce cheltuieli se referă și actele în dovedire.

De asemenea, recurenta a apreciat că nici celelalte motive menționate de instanță la pct. c, d și e din hotărârea atacate referitoare la nelegalitatea soluției de la pct. 12 din actul atacat și la nerespectarea de către organul fiscal a prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) și ale art. 155 din Legea nr. 571/2003 nu pot fi reținute în dovedirea unui caz bine justificat, motive care se referă, de altfel, doar la o parte din sumele stabilite prin decizia de impunere a cărei suspendare se cere.

Recurenta a susținut că nu este îndeplinită nici condiția prevenirii unei pagube iminente, în cauză nu s-a făcut vreo dovadă în privința cifrei de afaceri, a obligațiilor de plată curente, contractuale, din compararea cărora să rezulte că o eventuală executare silită a actului atacat ar aduce societatea în incapacitate de plată, or, simpla menționare a cerinței contestate și a valorii ei,în hotărârea atacată, nu conduce de facto la constatarea că există o pagubă.

În opinia recurentei, în mod greșit prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune măsura suspendării.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a susținut că în mod corect prima instanță a reținut îndeplinirea condițiilor legale pentru suspendarea actului contestat.

În privința cazului bine justificat, a arătat că din motivele reținute reiese în mod clar că există dubii cu privire la legalitatea respectivului act, iar analiza instanței vizează aparența de nelegalitate.

Cât privește paguba iminentă, a susținut că executarea creanței ar putea conduce la blocarea activității, actele depuse la dosar fac dovada că prejudiciul pe care l-ar suferi nu este unul pur financiar, ci tinde să afecteze întreaga activitate a societății, atât în privința relațiilor contractuale, cât și în privința relațiilor cu angajații societății.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata-reclamanta SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F/MC/1178 din 30 mai 2014 emisă de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, având în vedere conținutul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, reclamanta a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal atacat.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Înalta Curte constată astfel că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat se referă la interpretarea și aplicarea unor prevederi legale, a căror nerespectare se invocă de către parte, în ceea ce privește art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și articolele 146 alin. (1) lit. a) și art. 155 din Legea nr. 571/2003.

Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării deciziei atacate sunt în realitate motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

În fine, prin sentința nr. 82 din 18 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/35/2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii, având ca obiect anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F/MC/1178 din 30 mai 2014, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

În speță, nu mai subzistă nici ipoteza juridică prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora prima instanță a suspendat executarea actului administrativ atacat până la pronunțarea instanței de fond.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Lege nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

În ceea ce privește criticile privind nemotivarea

hotărârii atacate, se apreciază că aceasta respectă cerințele art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 200 din 3 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge cererea de suspendare,ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.