ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 277/2017

Decizia nr. 277/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, la data de 27 mai 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. Cluj-Napoca suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 650 din 26 aprilie 2013 a C.- D. Maramureș până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de suspendare formulate în cadrul acțiunii principale, având ca obiect anularea actelor administrativ-fiscale contestate.

1.2. Prin sentința nr. 297 din 3 iulie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu B. Cluj-Napoca.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Cu privire la existența cazului bine justificat se susține de recurentă că în mod greșit instanța de fond a considerat că această condiție nu este îndeplinită.

În opinia recurentei, la întocmirea Raportului de Inspecție Fiscală nr. 444 din 26 aprilie 2013, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 650 din 6 aprilie 2013 nu au fost respectate dispozițiile Ordinului președintelui C. nr. 222/2008.

Se mai susține că aplicarea greșită a legii pe care trebuie să o analizeze instanța de control judiciar în cadrul soluționării recursului cu privire la cererea de suspendare a actului fiscal, reiese și din faptul că modul de calcul al sumelor suplimentare nu este unul corect, în condițiile în care organele fiscale nu au analizat tarifele practicate prin raportare la situații similare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care folosesc termenul de servicii comparabile.

Totodată, recurenta precizează că aplicarea greșită a legii derivă și din nelegalitatea deciziei prin prisma ajustării veniturilor prin raportare la pierderile fiscale aferente anilor 2009, 2010 și 2012.

Cu privire la condiția producerii unei pagube iminente, recurenta apreciază, contrar celor reținute de prima instanță, că și această cerință este îndeplinită în cauză.

Se precizează că autoritatea a emis o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii constând în înființarea sechestrului asigurător asupra unui număr de 14 camioane deținute de societate, cu obligația de depozitare a lor la sediul societății. O altă consecință a executării actului administrativ ar fi blocarea activității societății recurente, în condițiile în care intimata a procedat la poprirea conturilor bancare ale recurentei.

1.4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 29 februarie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 18 mai 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate de intimați și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Conform art. 14 alin. (1) „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7

, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”.

Cele două condiții necesar a fi îndeplinite cumulativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența unui „caz bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”.

Îndeplinirea condițiilor se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care ar trebui să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Recurenta-reclamantă a arătat prin chiar conținutul acțiunii în contencios administrativ că îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ contestat rezultă din împrejurarea că până la soluționarea acțiunii pe fond va trece o perioadă îndelungată de timp astfel încât prin punerea în executare a actului administrativ fiscal atacat se încalcă dreptul la accesul liber la justiție, că actul contestat nu este suficient motivat, iar organele de control au dispus obligarea sa la plata unor sume considerabile fără să se fi urmat procedura stabilită de lege și fără a analiza situația contabilă a recurentei prin raportare la situații similare ale altor operatori economici, întreaga construcție juridică vizând nelegalitatea actului analizat din această perspectivă precum și oportunitatea emiterii lui.

Cercetând aparența dreptului prin prisma motivelor invocate, se constată că

recurenta nu a adus elemente prin care să probeze una din condițiile ce se cer a fi îndeplinită cumulativ, respectiv cea a cazului bine justificat, nefiind făcută dovada

existenței unor indicii temeinice de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, nici unul din motivele invocate nefiind în măsură a induce o serioasă îndoială asupra legalității actului administrativ sau a abuzului autorității.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de lege, respectiv iminența pagubei, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil greu sau imposibil de suportat, condiție inexistentă în cauza dedusă judecății.

Iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoană lezată. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze aspectele invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele susțineri făcute.

Susținerea recurentei potrivit căreia prin începerea executării silite s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul său, nu este suficientă pentru a demonstra existența celei de-a doua condiții,

întrucât eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși executarea actului administrativ atacat. Cu alte cuvinte, paguba ar trebui să constea, în cazul de față, într-o împrejurare determinată de pornirea executării silite.

De altfel,

executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucura de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004; din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 297 din 3 iulie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017.