ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 265/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 265/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 265/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 mai 2014 reclamanta SC A. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 37 din 19 februarie 2014 emisă de B. - C. și obligarea acesteia să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. F/BH/184 din 26 noiembrie 2013, a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscal pentru persoane juridice nr. F/BH/259 din 26 noiembrie 2013; a Dispoziției privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 229 din 21 noiembrie 2013 și a Procesului verbal din 21 noiembrie 2013.
Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 179/CA/PI din 13 octombrie 2014 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.
Calea de atac exercitată;
2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.
Recurenta-reclamantă, în argumentarea criticilor formulate, susține că instanța de fond a interpretat eronat situația de fapt și a aplicat greșit normele de drept aplicabile, respectiv disp. art. 214 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrativ-fiscale, respectiv ca infracțiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Susținerile instanței de fond asupra acestui aspect sunt doar afirmații nesusținute de dovezi, mai ales că suspendarea este facultativă și nu obligatorie pentru organul fiscal care soluționează contestația.
Recurenta-reclamantă mai invocă și încălcarea disp. art. 21 din Constituția României, precum și disp. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a imposibilității de a se adresa justiției.
Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;
Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 3 martie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 4 octombrie 2016.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți, potrivit art. 498 și art. 499 din N.C.P.C. Analiza motivelor de casare
Prin Decizia nr. 37 din 19 februarie 2014 privind soluționarea contestației depusă de SC A. SRL, B. - D. a dispus suspendarea soluționării contestației în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., suspendarea soluționării cauzei se poate dispune atunci când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”.
În speță, E. Cluj-Napoca, ca organ care a efectuat activitatea de control, a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, Sesizarea penală nr. 10450 din 5 decembrie 2013, însoțită de procesul-verbal din 21 noiembrie 2010, având aceleași constatări cu cele din Raportul de inspecție fiscală nr. F/N/184 din 26 noiembrie 2013, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. F/BN/259 din 26 noiembrie 2013.
Instanța de fond a considerat că aspectele de natură penală invocate au o înrâurire hotărâtoare asupra modului de soluționare a contestației administrative, între stabilirea caracterului infracțional al faptelor și stabilirea obligațiilor fiscale de plată existând o legătură, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, aspect reținut și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 449/2004.
Din actele dosarului, rezultă că, până la pronunțarea instanței de recurs nu există date din cuprinsul cărora să se extragă concluzia că Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Bihor a început demersurile prevăzute de codul de procedură penală pentru investigarea sesizării penale în cauză.
Mai mult, Înalta Curte, prin adresa din 16 ianuarie 2017 a solicitat organelor fiscale să comunice stadiul cercetărilor penale urmare a sesizării formulate.
Prin adresa din 27 ianuarie 2017, F. - Bihor a arătat că, în calitate de emitent al sesizării penale nu a primit nicio informație de la organele de cercetare/urmărire penală, iar la cererea expresă adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor din data de 19 ianuarie 2017, nu s-a primit niciun răspuns.
Față de cele deja menționate, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate sunt întrunite.
Astfel, pe de o parte, se apreciază că instanța de fond nu a analizat în niciun mod dacă constatarea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, astfel cum obligă disp. art. 214 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc.
Prima instanță a indicat numai textul în baza căruia se poate dispune suspendarea soluționării contestației administrative fiscale, principiile înscrise în codul penal și decizia Curții Constituționale care a respins excepția de neconstituționalitate a articolului incident.
Pe de altă parte, întrucât analiza legalității unui act administrativ vizează atât momentul emiterii acestuia, dar și toată perioada în care își produce efecte și ținând seama că suspendarea prevăzută de art. 214 C. proc. fisc. este facultativă, Înalta Curte consideră că, în prezent nu mai este necesar a se lua o astfel de decizie.
Soluția adoptată de prezenta instanță este întemeiază pe disp. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și atâta timp cât, de la momentul sesizării penale, 05 decembrie 2013, până în actualitatea pronunțării deciziei în calea de atac a recursului, 02 februarie 2017, nu se cunoaște stadiul cercetărilor penale, iar însuși organul fiscal n u a primit niciun fel de informație în acest sens, suspendarea este o măsură nelegală.
Recurenta-reclamantă dispune de dreptul consacrat constituțional de a se adresa unei instanțe de judecată în cazul vătămării drepturilor/intereselor legitime, drept ce nu poate fi obstrucționat sau încălcat prin lipsa unei decizii administrative, pe care organul fiscal are obligația să o emită în cadrul procedurii administrative a contestării actului fiscal.
Întârzierea în soluționarea sesizării penale, faptul că până în prezent nu s-a început nici urmărirea penală și cu atât mai mult, nu s-a pronunțat vreo hotărâre de către instanța penală, nu aduc atingere principiului autorității de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile.
În plus, atât prin sesizarea penală, cât și prin actele de control, s-a reținut că nu pot fi luate în considerare anumite achiziții, conform art. 11 C. fisc. și că nu s-au depus documente justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., pentru facturile anume indicate în acte.
Organele fiscale au stabilit cu certitudine situația societății, iar disp. art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu au legătură cu cele arătate în sesizarea penală, deoarece nu s-a observat că recurenta ar fi omis să înregistreze în contabilitate sau în alte documente legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate.
Dimpotrivă, recurenta-reclamantă a înregistrat în evidența contabilă facturi pentru achiziții de mărfuri, însă organele fiscale au considerat că documentele prezentate nu au caracter de document justificativ și au reîncadrat tranzacția, conform art. 11 C. fisc.
Față de acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, se va admite recursul declarat, se va dispune casarea sentinței, urmând a se admite acțiunea, a se anula Decizia nr. 37 din 19 februarie 2014 și în consecință, autoritatea fiscală va avea obligația să soluționeze pe fond contestația fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 179/CA/2014/P.I. din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată.
Admite acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.
Anulează Decizia nr. 37 din 19 februarie 2014 și obligă autoritatea fiscală competentă să soluționeze contestația fiscală.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017.