ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 252/2017

Decizia nr. 252/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Cluj - C. Bihor a solicitat anularea următoarelor acte administrative: Decizia nr. 26 din 22 ianuarie 2014, Decizia de impunere F/BH nr. 742 din iunie 2013, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 641 din 13 iunie 2013, Raportul de inspecție fiscală nr. 556 din 26 iunie 2013, emise de către pârâtă și pe cale de consecință exonerarea de la plată a sumelor stabilite prin actele administrative sus-menționate, cu titlu de contribuții sociale stabilite suplimentar, dobânzi/majorări si penalități de întârziere, impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor și impozit pe venit persoane fizice nerezidente.

Pârâta B. Cluj - C. Bihor prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii.

A invocat excepția prematurității acțiunii potrivit art. 205 și urm. C. proc. fisc., art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 212/CA/2014/P.I. din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. Cluj - C. Bihor.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Se pretinde astfel că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de fond nu ar fi tranșat dacă reclamantul ar fi ori rezident fiscal în Italia, dar care nu a declarat veniturile din România și prin urmare ele nu au fost impozitate în acest stat; așadar trebuie impozitate în România (parag. 3 din considerentele aflate la pag. 7);

- ori rezident fiscal în România, dar care nu a declarat veniturile obținute și, în consecință, pârâta intimată corect a emis actele contestate.

Totodată se susține că hotărârea ar fi fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât:

- în mod greșit judecătorul fondului a stabilit că Certificatul de înregistrare emis de autoritățile române în aplicarea art. 13 din O.U.G. nr. 105/2005 conferă rezidență fiscală.

- în mod greșit prima instanță a stabilit că în cauză sunt aplicabile disp. Art. 39 lit. a) și 40 lit. a) din C. fisc., privind impozitul pe venit. Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile D-lui. D., ele fiind greșit aplicate, atât de organul fiscal cât și de judecătorul investit cu soluționarea acțiunii introductive.

II. Analiza recursului exercitat în cauză;

În fapt obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile dispuse de organele de inspecție - fiscală prin Decizia de impunere nr. F/BH/742 din 26 iunie 2013, emisa în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F/BH/556 din 26 iunie 2013, fiind respectate în acest mod prevederile art. 206 alin. (2) din O.G. nr. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicata, cu completările și modificările ulterioare, și anume obligațiile fiscale stabilite de plată în suma totală 1.797.525 iei. reprezentând:

- 126.381 lei impozit pe veniturile din salarii;

- 627.812 lei impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți;

- 196.761 lei contribuția de asigurări sociale datorată de angajator;

- 99.327 lei - contribuția de asigurări sociale datorată de angajați;

- 1.939 lei - contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator;

- 4.730 lei - contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator;

- 4.730 lei - contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajați;

- 2.365 lei - contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;

- 49.190 lei - contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator;

- 52.028 lei - contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de asigurați;

- 8.041 lei - contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului fondului național unic de asigurări sociale de sănătate:

- 455.752 lei - majorări de întârziere;

- 168 469 lei - penalități de întârziere.

Aceste sume reprezentând impozite și contribuții sociale au rezultat în raport de următoarea situație de fapt: la data de 01 iunie 2006, reclamanta SC A. SRL a încheiat cu cetățeanul italian D., Contractul din 01 iunie 2006 și ulterior Actul adițional nr. 8 din 01 iunie 2007 având ca obiect prestare de servicii pe teritorii Italiei, constând în prospectarea pieței externe pentru lărgirea ariei de clienți, elaborarea programelor de producție (comenzi, producție zilnic; aprovizionare, transport), reprezentarea societății la recepția mărfurile exportate în Italia, negocierea cu clienții externi pentru deblocarea plăților în cazul întârzierilor, negocierea prețurilor cu clienții/furnizorii, intermediere negocierilor între clienți/furnizori externi, etc, onorariul prestatorului fiind stabilit prin contract la 18.000 euro/lună, pe baza facturilor externe emise de prestator, cu termen de plată la 3 zile de la data facturării.

Durata inițială a contractului a fost de 1 an și a fost prelungită automat în fiecare an, până la data efectuării controlului, periodic SC A. SRL înregistrând contravaloarea serviciilor prestate de d-nul D., în baza facturilor emise, iar plata acestora s-a efectuat atât prin virament bancar, din contul societății în contul d-lui D., cât și numerar din casa în valută, către beneficiarul sumelor plătite.

Reclamanta nu a calculat, nu a reținut și nu a virat la bugetul de stat impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți sau impozit pe. veniturile de natură salarială sau asimilate acestora și contribuțiile sociale aferente, pentru sumele plătite d-lui D.

Potrivit prevederilor art. 115 lit. i) și art. 118 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., coroborate cu prevederile Convenției dintre România și Italia pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit și pe capital recurenta-reclamantă nu ar datora impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente pentru prestarea de serviciu, aceste venituri trebuind impozitate în statul de rezidență al prestatorului de serviciu, așa după cum a reținut și instanța de fond.

Pentru a beneficia de prevederile convenției de evitare a dublei impuneri dl. D. trebuia să declare și să plătească impozitele pentru veniturile realizate ca persoana fizică autorizată în Italia, însă acesta nu a prezentat nici o dovadă în acest sens.

În baza verificărilor efectuate de organele de inspecție fiscală, ce urmare a constatării de diferențe și neconcordanțe între Declarațiile recapitulative cod 390 privind achizițiile intracom unita re declarate de societate și livrările intracomunitare declarate de nerezidentul italian Ic solicitarea acestora efectuată prin formularul de tip SCAC, autoritățile fiscale din Italia au comunicat prin adresa din 07 august 2012 că la data de 25 ianuarie 2012 firma nu exista la adresa indicată, astfel că la nr. 320 pe strada x există un depozit abandonat, domnul D. locuiește în România, el a fost director la două societăți din Italia care se ocupă de pantofi în factoring, ambele având sediul central la depozitul abandonat.

Cu ocazia controlului fiscal nu s-a prezentat nici o factură de la sau către SC A. SRL.

Având în vedere răspunsul primit de la autoritățile fiscale din Italia din care rezultă că pentru contribuabilul D. nu a fost disponibilă nici o factură fiscală de la sau către SC A. SRL și că organele fiscale din Italia nu au alte informații despre d-nul D. și veniturile obținute de acesta în România, în mod corect organele de inspecție fiscală au considerat că aceste venituri nu au fost supuse impozitării în Italia.

În fapt ceea ce instanța de fond a reținut și este criticat în prezentul recurs reprezintă calitatea d-lui D. de rezident al Statului Român și nu a celui Italian.

Accentul pus de recurentă pe faptul că D. nu ar fi fost rezident al Statului Român reprezintă cu argumentare supradimensionată, întrucât aceasta are a fi privită în contextul calității pretinse de rezident al Statului Italian.

Or, în timp ce în favoarea primei ipoteze apare adresa din 11 decembrie 2012 prin care s-a comunicat de către Serviciul pentru Imigrări Bihor faptul că dl. D. figurează cu reședința declarată la adresa din Oradea, jud. Bihor fiind posesorul certificatului de înregistrare a rezidenței pe teritoriul României, emis de Serviciul pentru Imigrări Bihor, valabil de la data de 09 septembrie 2011- 09 septembrie 2016, în ceea ce privește rezidența fiscală pretinsă a fi fost în Italia, singurele probe prezentate sunt un certificat de statut familial - nerelevant sub raportul cercetat, și o declarație pe proprie răspundere din perioada soluționării litigiului care confirmă că în orașul Lucca locuiește familia sa, aspect ce nu are a influența noțiunea de rezidență fiscală.

De altfel, susținerile din recurs precum că D. nu se încadra în definiția dată de art. 40 C. fisc. nu au fost dovedite deși sarcina probei îi revenea recurentei.

Cât privește greșita verificare a existenței unei rezidențe fiscale în Italia, verificările s-au realizat la sediul menționat de recurent pe facturile fiscale emise pentru SC A. SRL, astfel că și din acest punct de vedere ampla argumentație din recurs nu poate fi primită, pretenția ca verificările să se facă la domiciliul din Lucca neavând temei legal.

Oricum, o astfel de argumentație nu are cum să fie primită întrucât autoritățile fiscale italiene au menționat că nu au fost disponibile facturi fiscale provenind de la recurentă pentru D., identificat printr-un C. fisc., aspect ce excede oricărei schimbare de sediu.

În sfârșit, un alt argument care ar fi răsturnat orice argumentație într-un sens sau celălalt îl reprezintă prezentarea efectuării plății impozitelor și contribuțiilor în Italia, precum administratorul recurentei pretinde a o datora. Or o astfel de dovadă nu s-a făcut.

Cât privește concluziile expertizei efectuate pe care instanța de fond le-a înlăturat ca nefiind concludente și pertinente, nici în acest caz recurenta nu a făcut dovada contrară deși aceasta îi incumba.

Față de argumentele mai sus analizate critică hotărârea primei instanțe nu apare ca întemeiată.

În raport de motivele recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legală astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 212/CA/2014/P.I. din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.