Decizia nr. 101/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 239/2015 a Curții de Apel Timișoara

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/TM/405 din 22 iulie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/385 din 22 iulie 2015, pe perioada prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 239 din 29 septembrie 2015 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara.

Cererea de recurs; Împotriva sentinței civile nr. 239 din 29 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura derulată în recurs; Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., magistratul asistent a concluzionat în sensul respingerii recursului ca tardiv formulat, prefigurând incidența alin. (5) al aceluiași articol. După analiza raportului în completul de filtru, acesta s-a comunicat părților pentru a formula un punct de vedere. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere prin care a arătat că nu contestă raportul și solicită pronunțarea unei decizii. La termenul din 19 ianuarie 2017 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este tardiv, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta SC A. SRL, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru constată următoarele: Potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare. Într-adevăr, prin dispozitivul sentinței civile nr. 239 din 29 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a menționat că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare, însă cererea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și din perspectiva acestui temei de drept a fost analizată de instanța de fond. De menționat faptul că, recurenta nu se poate prevala de existența unui termen de 15 zile, deoarece, pe de o parte, condițiile, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel încât o hotărâre judecătorească nu le poate acorda ea însăși și nici nu le poate suprima, iar, pe de altă parte, partea nu poate invoca necunoașterea legii, potrivit adagiului „nemo censetur ignorare legem”. În raport de aceste dispoziții se constată că termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare, iar nu de 15 zile cum în mod greșit a considerat instanța de fond, făcând aplicația dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost comunicată reclamantei la data de 29 octombrie 2015 (fila 392 dosar fond), iar termenul de recurs este de 5 zile de la comunicarea acesteia, se constată că ultima zi în care se putea depune recursul este 04 noiembrie 2015. Față împrejurarea că cererea de recurs a fost înregistrată la data de 06 noiembrie 2015 conform ștampilei de înregistrare aplicată pe fila 2 a dosarului de recurs, recursul apare ca tardiv declarat. Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual. De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen. Având în vedere faptul că, în dosarul instanței de fond reclamanta a achitat o cauțiune în cuantum de 999.212,80 lei reprezentând 10% din valoarea contestată, precum și faptul că prin hotărârea instanței de recurs se soluționează definitiv procesul de față, ținând cont de dispozițiile art. 1064 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune restituirea cauțiunii.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs; Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că, nerespectarea termenului de declarare a recursului prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 atrage aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul cărora recursul va fi respins, ca tardiv.