ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2765/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată A. a chemat în judecată Statul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata în favoarea sa a unei penalități cuprinse între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat la suma de 4.902.099,86 lei.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 195/F din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul susține că potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 creditorul obligației de a face are de drept posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru întârzierea în executarea hotărârii judecătorești ce-i recunoaște dreptul.

Corelativ dreptului creditorului de a pretinde despăgubiri pentru întârziere există obligația debitoarei autorității publice de a plăti aceste despăgubiri pentru întârziere.

Acest raport juridic este perfect începând cu cea de-a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, iar acesta nu poate fi modificat prin legi care intervin ulterior pentru că s-ar încălca principiul neretroactivității legii.

Legea nr. 76/2013, publicată în M. Of. la 30.05.2012 este ulterioară pronunțării sentinței civile nr. 114 din 28 mai 2012, iar această sentință nu poate produce decât efectele pe care le-a avut în vedere legea în vigoare la data pronunțării ei.

Cererea este întemeiată pe dreptul de a obține despăgubiri pentru întârziere și ea trebuie soluționată sub aspectul verificării dacă reclamantul are dreptul pretins, dacă există obligația corelativă, dacă există legătură de cauzalitate între fapta ilicită prin omisiune și prejudiciu, dacă există vinovăție, dacă cuantumul despăgubirilor este cel propus de reclamant sau acesta este mai mic.

Altfel spus, instanța de judecată este sesizată cu o veritabilă acțiune în răspundere civilă delictuală.

Recurentul consideră că soluția Curții de Apel Brașov este ilegală atâta vreme cât trimite la dispozițiile art. 905 C. proc. civ., text care nu era în vigoare la data când a fost pronunțată sentința civilă nr. 114/2002 și care se aplică în materia executării silite, or, în speță, nu s-a cerut "aplicarea de penalități", conform art. 905 C. proc. civ., ci acordarea de despăgubiri pentru întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești.

Penalitatea prevăzută de art. 905 C. proc. civ. are anumite limite legale, minime și maxime, pe când despăgubirea de care vorbește art. 24 din Legea nr. 554/2004 este una corectă, egală cu paguba efectiv suportată de creditorul obligației neexecutate.

Despăgubirea din prezenta cauză nu poate face obiectul executării silite pentru că această creanță nu este certă, lichidă și exigibilă, nefiind îndeplinite condițiile art. 662 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 18 mai 2016, recursul a fost admis în principiu.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sentința civilă nr. 114/F din 28.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 2815 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. fiind obligat pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizia referitoare la acordarea titlului de despăgubiri, potrivit Dispoziției Primarului Municipiului Brașov nr. 2177 din 18 martie 2011, cu acordarea unui termen de grație până la data de 30.09.2012, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Termenul de grație a fost acordat ca urmare a incidenței O.U.G. nr. 4/2012, iar ulterior a fost prelungit până la data de 15.05.2013, astfel cum se reține și în considerentele deciziei nr. 2815 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004:

"

(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 894 C. proc. civ.

(21) Dispozițiile C. proc. civ. privind executarea silită rămân aplicabile."

Potrivit dispozițiilor art. 905 C. proc. civ., dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

Așadar, dreptul de a obține acordarea de penalități curge numai după expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că sunt eronate susținerile reclamantului potrivit cărora amenda ce poate fi aplicată conducătorului autorității publice și penalitățile trebuie să se raporteze la perioada în care hotărârea judecătorească nu a fost executată. Numai aplicarea amenzii este raportată la această perioadă, în timp ce aplicarea penalității urmează regulile prevăzute la art. 905 C. proc. civ.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că instanța de fond în mod corect a constatat că prin încheierea ședinței camerei de consiliu din data de 17.04.2014 Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a încuviințat executarea silită, iar la data de 16.05.2014 a fost somat debitorul ca în termen de 10 zile de la primirea somației să procedeze la îndeplinirea obligației de a face stabilită prin titlu. La data de 22.05.2014, așadar înaintea expirării termenului de 10 zile prevăzut la art. 905 C. proc. civ., debitoarea a executat obligația, emițând Decizia de compensare nr. 1237 din 22 mai 2014 în favoarea recurentului-reclamant.

În aceste condiții, constatând că obligația de a face a fost emisă înainte de expirarea termenului de 10 zile de la primirea somației instanța de fond a apreciat că nu se justifică aplicarea de penalități, ca măsură de constrângere.

În consecință, instanța de control judiciar constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

" când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul critică hotărârea instanței de fond, sub aspectul încălcării limitelor judecății și nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancțiunea este nulitatea relativă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

" când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 195/F din 18 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2016.