ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.06.2017 reclamanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând în temeiul art. 906 C. proc. civ., înlăturarea ori reducerea sancțiunilor stabilite prin sentința civilă nr. 3277 din data de 02.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3711 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prematurității.

A respins cererea formulată de contestatoarea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în contradictoriu cu intimata A., de reducere sau înlăturare a sancțiunilor stabilite prin sentința civilă nr. 3277/2014, ca nefondată.

A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 3711 din 16 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a arătat, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 906 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile in prezența cauză, "penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice, care au justificat întârzierea executării."

Așadar, în baza acestui text legal, pe calea unei contestații la executare, instanța poate anula sau reduce amenda/penalitatea stabilită prin încheiere irevocabilă în două situații, respectiv cea a executării obligației din titlul executoriu și cea a existenței unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării și bineînțeles în ipoteza îndeplinirii cumulative a celor două condiții.

Or, în urma unei interpretări restrictive a textului legal, instanța ce a soluționat fondul prezentei cauze a considerat că textul art. 906 alin. (5) noul C. proc. civ. nu poate avea în vedere decât acele împrejurări intervenite sau perpetuate ulterior stabilirii definitive a daunelor cominatorii, care au împiedicat executarea obligației de a face inclusiv după acest moment.

Cu toate acestea, pentru a-și întări raționamentul, instanța de fond precizează ca textul art. 906 alin. (5) NCPCnu are în vedere "nici ipoteza în care executarea a avut loc anterior stabilirii obligației de plată a despăgubirilor, iar nu ulterior acestui moment."

Or, interpretarea instanței de fond contravine atât textului legal cât și scopului pentru servirea căruia acesta a fost instituit, dispozițiile art. 906 alin. (5), în prezent alin. (6) noul C. proc. civ., statuând într-un mod clar, lipsit de echivoc, faptul că aplicarea textului legal presupune îndeplinirea a două condiții (a) debitorul să execute obligația cu întârziere, b) întârzierea executării să fie justificată de motive temeinice, fără a distinge între cele două momente posibile ale îndeplinirii obligației.

În acest sens, textul art. 906 noul C. proc. civ. nu face o astfel de distincție și nu prevede posibilitatea înlăturării sau reducerii penalităților doar în situația în care obligația a fost executată anterior stabilirii obligației de plată a despăgubirilor.

Față de cele prezentate, aprecierea instanței ce a soluționat fondul prezentei cauze, potrivit căreia contestația la executare poate fi formulată dacă debitorul obligației de executat învederează necesitatea reducerii sau înlăturării penalității pentru motive noi, care l-au împiedicat la executare după stabilirea penalității/daunelor cominatorii, adaugă la lege.

Dosarul de despăgubire al doamnei A. a fost pus pe ordinea de zi a ședinței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor din data de 24.10.2013, acesta ocupând poziția 621, ocazie cu care Comisia a dispus completarea sa cu înscrisuri suplimentare:

- înscrisuri din care să reiasă motivul imposibilității restituirii în natură a suprafeței de 52,53 mp, având în vedere că această suprafață se putea retroceda, potrivit notei de constatare și a raportului Direcției Juridic, Contencios și Legislație a Primăriei Municipiului București;

- dovada întinderii dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren, având în vedere diferențele de suprafețe ce reies din raportul de expertiză extrajudiciară (332, 32 mp) și Dispoziția nr. 5502/2006 (392 mp);

- o declarație autentificată referitoare la detaliile constructive ale imobilului construcție, detalii necesare în vederea stabilirii valorii imobilului prin aplicarea grilei notariale (având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013);

- înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinația întregii suprafețe de teren la data preluării abuzive precum și, după caz, suprafața aferentă fiecărei destinații în parte, pentru a se verifica dacă, în situația în care terenul avea destinația "agricol" la data preluării abuzive, soluționarea notificării s-a realizat cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar, deposedat;

- înscrisuri din cam să reiasă suprafețele totale, calculate pentru fiecare etaj în parte în acest context, Secretariatul CNCI a întocmit adresa nr. x C. civ./2S.10.2013, adresă transmisă atât Primăriei Municipiului București cât și reclamantei.

Prin această adresă, reclamantei î s-a adus la cunoștință faptul că potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 are la dispoziție un termen de 90 de zile, termen stabilit de legiuitor în favoarea persoanelor ce se consideră îndreptățite, pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a-și completa dosarele de despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 32, acest termen poate fi prelungit o singură dată, la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, pentru o perioadă ce nu poate depăși 60 de zile.

Or, doamna A. s-a prevalat atât de beneficiul termenului prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cât și de posibilitatea prelungirii acestuia.

Astfel, prin adresa înregistrată la registratura instituției cu nr. x/27.02.2014, reclamanta a solicitat prelungirea termenului prevăzut de art. 32 din Legea nr. 155/2013 cu o perioadă de încă 60 de zile, depunând înscrisuri în completarea dosarului său abia ia data de 24.04.2014, prin adresa înregistrată la registratura instituției cu nr. RG/27173/24.04.2014.

Întrucât înscrisurile depuse nu au răspuns celor solicitate, la data de 29.04.2014, Secretariatul CNCI s-a adresat Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară București cu rugămintea de a ne transmite înscrisuri din care să rezulte destinația întregii suprafețe de teren la data preluării abuzive precum și, după caz, suprafața aferentă fiecărei destinații în parte.

La aceeași dată, Secretariatul CNCI s-a adresat Primăriei Municipiului București cu rugămintea de a ne transmite înscrisuri din care să reiasă suprafețele imobilului construcție pentru care a propus acordarea de despăgubiri, mai exact a unui raport de expertiză realizat de un expert în măsurători, din care să reiasă cu exactitate suprafața fiecărui nivel al clădirii situate în str. x, municipiul București.

Prin răspunsul nr. x/30.05.2014, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu a comunicat informațiile solicitate (destinația imobilului la momentul preluării abuzive) ci a comunicat destinația actuală a imobilului solicitat motiv pentru care Secretariatul CNCI a fost nevoit să revină la această, instituție prin adresa nr. x C. civ./05.08.2014 cu solicitarea de a ne comunica dacă a fost reconstituit dreptul de proprietate după autor, pentru vreo suprafață de teren pe raza Municipiului București, în temeiul legilor fondului funciar.

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a răspuns solicitărilor Secretariatului CNCI abia la data de 30.09.2014, prin adresa nr. x/03.09.2014.

În acest context, dosarul de despăgubire al doamnei A. a fost pus pe ordinea de zi a ședinței CNCI din data de 30.09.2014, care a decis emiterea în favoarea acesteia a Deciziei de validare parțială nr. 1877/30.09.2014, în cuantum de 857.512 puncte.

Prin urmare, se poate observa cu ușurință, că soluționarea dosarului de despăgubire abia la această dată, nu îi este imputabilă CNCI.

Or, deși au fost aduse la cunoștința instanței informațiile de natură a justifica perioada cuprinsă între data de 14 iunie 2013 și data emiterii deciziei de soluționare a dosarului intimatei, (emiterea titlurilor de despăgubire în dosarele în care instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor, existența unui număr de 700 de hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 prin care instanța a stabilit obligația de soluționare fără a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, ce au fost ordonate în mod cronologic și introduse în ședințele Comisiei, demersurile efectuate de CNCI pentru soluționarea dosarului din speța de față, termenul de 120 de zile prevăzut de lege pentru completarea dosarului de care intimata s-a prevalat solicitând și prelungirea acestuia cu o perioadă de încă 60 de zile, completarea dosarului abia la data de 03.09.2014), în mod profund neîntemeiat prin sentința civilă nr. 3277/02.12.2014, instanța de fond a dispus aplicarea sancțiunii penalităților.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a arătat următoarele:

Un prim aspect, deosebit de important constă în faptul că atât sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin art. IV al Legii nr. 138/2014, cât și sub imperiul noii reglementări (Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată), penalitățile acordate de instanța de judecată au avut un caracter coercitiv, de constrângere a debitorului obligației stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă la executarea acesteia.

Această concluzie decurge în mod firesc din reglementarea distinctă de către legiuitor a instituției daunelor cominatorii (a despăgubirilor pe zi de întârziere) care sunt menite a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau defectuoasă a obligației de către debitor.

Pentru aceste motive, în mod nelegal, instanța de fond a considerat că natura penalităților de întârziere a fost aceea de despăgubire cuvenită creditorului pentru neexecutarea hotărârii judecătorești,

Or, în speța de față, obligațiile stabilite prin titlul executoriu au fost îndeplinite, astfel că ne regăsim, în mod cert, în cea de-a doua situație prevăzută la art. 906 alin. (5).

Față de această situație, în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că admiterea prezentei acțiuni ar f însemnat încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3277/02.12.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 1778/16.05.2017,

În susținerea celor de mai sus, într-o speță similară, instanța de judecată a reținut că, din moment ce obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită ulterior aplicării penalităților (prima ipoteză a textului sus-menționat), se impune reducerea corespunzătoare a cuantumului penalității stabilite. A se vedea, în acest sens. Decizia civilă nr. 2361R/24.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, pe care o anexăm în susținerea celor afirmate.

Într-o altă speță, "având în vedere și că penalitățile prevăzute de art. 905 C. proc. civ. nu constituie decât un mijloc juridic de înfrângere a rezistenței debitorului, instanța apreciază că nu se mai impune obligarea pârâtului la plata de penalități de întârziere nici pentru perioada anterioară emiterii deciziei." A se vedea, în acest sens, sentința civilă nr. 8563/25.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă în dosarul nr. x/2014, pe care o anexăm în susținerea celor afirmate.

Revenind la cauza de față Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și-a îndeplinit obligația stabilită în titlul executoriu invocat de către intimată și a emis Decizia de validare parțială nr. 1877 în data de 30.09.2014.

III. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că, atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni, trebuie avute în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție/atitudine de pasivitate a acestora. (Cauzele Fociac contra României și Sanglier contra Franței).

În acest context, CNCI a dovedit diligență în soluționarea dosarului intimatei, inițiind corespondența necesară într-un termen rezonabil, dar am și stăruit prin transmiterea adreselor pentru completarea dosarului de despăgubire.

Așa cum se poate concluziona și din jurisprudența CEDO (Ruianu versus Statul Român, S.C B. S.R.L versus Statul Român), neexecutarea unei hotărâri judecătorești, a celei pronunțate de instanța de contencios administrativ în special, dă dreptul la reparații, dacă există culpa autorității.

În condițiile în care dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd că antrenarea răspunderii patrimoniale presupune întrunirea cumulativă a condițiilor privitoare la faptă, culpă, prejudiciu și relații de cauzalitate, motivele expuse anterior arată, fără echivoc, că nu se poate vorbi de o culpă a subscrisei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Este de observat, constată Înalta Curte, că recurenta vizează teza I din art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitoare la motive contradictorii pe care le-ar cuprinde hotărârea primei instanțe, așa cum se poate observa din argumentația dezvoltată la punctul 1). Critica nu poate fi primită .

Conform recurentei, interpretarea pe care a făcut-o instanța de fond art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. contravine acestui text legal. Aplicarea respectivului text presupune îndeplinirea a două condiții: a)debitorul să execute obligația cu întârziere, b)întârzierea să fie justificată de motive temeinice, fără a distinge între cele două momente posibile ale îndeplinirii obligației.

Este evident că întreaga argumentație dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs relevă, de fapt, nemulțumirea recurentei față de modul în care instanța de judecată a interpretat dispozițiile art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. și nu pune în evidență prezența unor motive contradictorii pe care le-ar conține hotărârea instanței de fond. Altfel spus, recurenta își exprimă dezacordul în legătură cu modul în care instanța de judecată a stabilit care este conținutul regulii din art. 906 alin. (5) C. proc. civ., propunând o altă variantă de interpretare decât cea furnizată de judecătorul cauzei pentru a determina câmpul normativ de aplicare al textului legal mai sus indicat, incident în speță, ceea ce însă nu poate fi subsumat ipotezei descrise în art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

La punctul 2) din memoriul de recurs, subsumat aceluiași motiv întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține că și-a îndeplinit obligația stabilită în titlul executoriu invocat de către reclamantă și a emis decizia de compensare la care fusese obligată de către instanța de judecată, că a făcut demersuri pe lângă diferite autorități publice pentru a i se pune la dispozițiile informațiile necesare, că soluționarea dosarului de despăgubire abia la data de 30 septembrie 2014 nu îi este imputabilă în condițiile în care emiterea titlurilor de despăgubire în dosarele în care instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor viza un număr de 700 de dosare de despăgubire, dosarele fiind ordonate în mod cronologic și introduse în ședințele Comisiei, toate acestea demonstrând lipsa culpei pentru neexecutare.

Toate aceste susțineri descrise la punctul doi, observă Înalta Curte, au fost formulate și în fața primei instanțe care, la rândul său, a constatat că argumentele respective au fost invocate și în fața Curții de Apel București, care le-a analizat în sentința civilă nr. 3277 din 2 decembrie 2014, că le-a înlăturat ca nefondate, astfel că modul în care respectiva instanța le-a dezlegat a intrat în puterea lucrului judecat odată cu respingerea recursului declarat împotriva sentinței nr. 3277/2014, prin decizia nr. 1778 din 16 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și justiție.

Sub acest aspect, sunt relevante următoarele paragrafe din hotărârea pronunțată de către prima instanță:

"Potrivit considerentelor sentinței civile nr. 3277/02.12.2014, precum și din copia cererii de recurs formulată de CNCI în dosarul Curții de Apel București nr. x/2014, prin care a fost criticată această sentință, Curtea va constata că CNCI a invocat în acel litigiu, în susținerea lipsei culpei în neexecutare, următoarele motive: ignorarea termenelor speciale prevăzute de Legea nr. 165/2014, faptul că a existat un calendar al activității CCSD în anul 2013 în scopul pregătirii intrării în vigoare a nou formatei CNCI, că prima ședință a Comisiei a fost în data de 06.06.2013, că noua comisie a constatat existența unui număr de 700 dosare de despăgubire în care existau hotărâri ale instanțelor care obligau la emiterea deciziilor de despăgubire și că în cursul lunii iunie 2013 s-a decis emiterea titlurilor de despăgubire și cuantumul măsurilor reparatorii. De asemenea, tot cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2014 s-a invocat faptul că a fost stabilită o ordine de prioritate, cu respectarea ordinii rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătorești prin care a fost obligată la emiterea deciziilor conținând titluri de despăgubire, dosarul numitei A. figurând pe listă la poziția 621.

Constată Curtea că tot cu acea ocazie CNCI a invocat în apărare faptul că în perioada 15.03.2012 - 15.05.2013 etapa de evaluare și emitere a titlurilor de despăgubire a fost suspendată, precum și faptul că în dosarul numitei C. nu a acționat ca un continuator în obligații al fostei CNCI ci doar în calitate de entitate nou înființată.

Va observa Curtea toate aceste argumente invocate în apărare de CNCI,.în dosarul nr. x/2014 al CAB au fost analizate de instanța de judecată cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 3277/02.12.2014, fiind înlăturate că nefondate, astfel că modul de dezlegare a acestor chestiuni a intrat în puterea lucrului judecat odată cu respingerea recursului, prin decizia civilă a Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1778/16.05.2017."

În aceste condiții, constată Înalta Curte, argumentele în discuție nu mai pot fi repuse în discuție nici în calea de atac a recursului în prezenta cauză deoarece ar înfrânge puterea lucrului judecat, așa cum a reținut și judecătorul fondului.

De asemenea, observă Înalta Curte, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Corect a observat judecătorul cauzei a că în speță sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în forma în vigoare anterior Legii nr. 138/2014, în condițiile în care cererea formulată de către reclamanta A., întemeiată pe art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004, a fost formulată la data de 1 aprilie 2014, când a fost investită instanța .

Este în afara oricărei discuții că penalitățile de întârziere acordate prin sentința civilă 3277/2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București au avut caracter de despăgubire pentru neexecutarea hotărârii judecătorești în termenul de 30 de zile. În acest sens s-a pronunțat Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014, iar pârâta nu a contestat acest lucru prin recursul formulat împotriva sentinței civile numărul 3277/2 decembrie 2014 .

Contrar celor susținute de către recurentă, este corect raționamentul judecătorului fondului că textul art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. are în vedere împrejurările intervenite sau perpetuate ulterior stabilirii daunelor cominatorii, care au împiedicat executarea obligației. La fel, textul nu vizează ipoteza din speță -penalitățile au fost acordate cu titlu de despăgubiri, iar executarea hotărârii judecătorești a avut loc anterior datei la care judecătorul cauzei a obligat pârâta la plata despăgubirilor în baza art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ .

În interpretarea pe care o face pârâta-recurentă s-ar ajunge, cum bine a arătat prima instanță, să se încalce puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care au fost aplicate penalitățile, și aceasta deoarece debitorul obligației de executat ar fi îndrituit să invoce și împrejurări ce s-au ivit anterior stabilirii obligației de plată a penalităților și care ar fi împiedicat executarea. Aceasta pentru că, în speță, la data pronunțării sentinței civile nr. 3277 din 2 decembrie 2014, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor își îndeplinise deja obligația de emitere a deciziei în favoarea reclamantei A., judecătorul cauzei analizând în respectivul dosar împrejurările care, în opinia debitoarei, înlătură culpă acesteia pentru neexecutarea obligației stabilite printr-o hotărâre judecătorească. De aceea nu este permis, decât cu încălcarea puterii lucrului judecat, analiza acelorași împrejurări, anterioare pronunțării sentinței din dosarul nr. x/2014, prima instanță statuând corect că nu pot fi puse în discuție decât cauze care fie au apărut ulterior pronunțării respectivei sentințe, fie s-au perpetuat ulterior stabilirii obligației de plată a penalităților.

Cât privește invocarea unor hotărâri judecătorești referitoare la modul de interpretare a dispozițiilor din art. 906 alin. (5) C. proc. civ., jurisprudența respectivă nu prezintă relevanță în contextul în care spre deosebire de acele cauze litigiul de față este unul de contencios administrativ, instanța de judecată trebuind să coroboreze dispozițiile acestui text legal cu cele ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În fine, tocmai că prima instanță a avut în vedere circumstanțele specifice ale cauzei și a făcut o atentă analiză a atitudinii autorității pârâte atunci când a reținut culpa acesteia în privința neexecutării obligației stabilite printr-o hotărâre judecătorească de a emite un act administrativ în favoarea reclamantei din această cauză, astfel că nu se poate susține cu temei că instanța nu ar fi respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere toate acestea, Înalta Curte urmează se constate că recursul declarat de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este nefondat și îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, împotriva sentinței civile nr. 3711/2017 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.