ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3516/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 2463/02.11.2016 ("Decizia") de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2602.5 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2602,5 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016.

- obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1313 din 11 aprilie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Respinge excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată.

Respinge excepția inadmisibilității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată.

Admite acțiunea, în parte, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.â

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1780,96 de RON, cheltuieli de judecată.

Respinge acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.".

Împotriva sentinței civile nr. 3313 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul înlăturării unora dintre considerentele pe care se sprijină soluția și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În privința considerentelor sentinței recurate, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea celor referitoare la legea civilă aplicabilă cauzei, la reglementarea plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON per contract de asigurare, la netemeinicia excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a celor referitoare la respectarea principiului contributivității și a Directivei 2009/102/CE.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situațiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluționat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele și faptele încheiate, ori, după caz, săvârșite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârșirii/producerii lor.

A susținut recurenta-reclamantă că dreptul la plata se naște la momentul încheierii poliței de asigurare RCA și este afectat de o dublă condiție suspensivă, devenind actual și eficace la momentul producerii evenimentului asigurat și fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Recurenta consideră că legea în vigoare la data emiterii poliței RCA stabilește atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât și conținutul obligației legale de garanție a acestuia, iar condiția suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacității obligației, iar nu amânarea nașterii acesteia. Conținutul raportului juridic de garanție rămâne guvernat de legea în vigoare la data emiterii poliței RCA, iar deschiderea falimentului asigurătorului nu poate schimba normele de drept substanțial aplicabile obligației de garanție.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naștere obligației de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere și opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, întrucât raporturile juridice dintre A. și clienții asigurați facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995. Pe cale de consecință, și raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea accidentului și asigurătorul B. S.A. ("B.") s-au născut tot sub imperiul Legii nr. 136/1995.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995 și obligația corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanța de fond cu încălcarea principiului neretroactivității legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinței atacate.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări, considerente care preiau argumentația FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuție.

Ca efect al subrogației prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susținut că are dreptul de a obține integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligațiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, așa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanță singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilității poliței RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogației, ca efect al plății.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație, așa cum în mod greșit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA și la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piață, contrar scopului pentru care a fost înființat.

Așadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispozițiilor legale în sensul indicat de către prima instanță afectează, în mod esențial, nu doar conținutul obligației legale de garanție care incumbă intimatului FGA, dar și dreptul substanțial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piață, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calități de creditor cărora le corespunde același număr de drepturi distincte la despăgubire.

Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicității calității de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile, are un caracter arbitrar și încalcă principiul relativității efectelor contractelor.

A mai susținut recurenta că interpretarea gramaticală și teleologică a textului art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 confirmă voința neîndoielnică a legiuitorului ca plafonul legal să privească fiecare creanță de asigurare a asigurătorului preluată prin subrogare.

Recurenta-reclamantă a criticat și considerentele instanței de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Acest "bun" constă într-o creanță recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentință judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

În esență, recurenta a susținut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerințe nepermise a Statului Român, sancționată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Având în vedere jurisprudența europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogație, nu urmărește niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convențional de precizie și previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei și care nu îndeplinesc cerința proporționalității cu scopul legitim urmărit.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăți care solicită plata a numeroase creanțe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraților - și ceilalți creditori de asigurări, care dețin creanțe singulare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinței și din perspectiva considerentelor referitoare la respectarea principiului contributivității, apreciind că instanța de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuții. Având în vedere sumele cu care a contribuit reclamanta în perioada 1998-2016, limitarea despăgubirilor ar rupe justul echilibru între valoarea contribuțiilor și valoarea despăgubirilor, lipsind de sens principiul contributivității.

Reclamanta a criticat și considerentele sentinței recurate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, arătând că acest act normativ european instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menționate.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății sumei pretinse. În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susținut, contrar argumentației primei instanțe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentației administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanță nu poate fi achitată, ca urmare a depășirii pragului maxim de 450.000 RON.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

O altă critică formulată în raport de sentința atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. și art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, în ceea ce privește interpretarea dată mențiunilor din Lista potențialilor creditori de asigurări. În prim rând, recurentul a susținut că acest aspect nu a fost pus în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității. În al doilea rând, argumentul instanței de fond este neîntemeiat întrucât Lista potențialilor creditori de asigurări este publicată anterior verificării, de către Comisia specială, a dosarelor de daună și a cererilor de plată, pe care le poate admite sau respinge, conform art. 13 din Legea nr. 213/2015. Publicarea listei reprezintă un act administrativ premergător declanșării procedurii necontencioase de plată, demarată prin depunerea cererii de plată de către persoana interesată în obținerea despăgubirii, astfel cum a precizat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele motive:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 2 602,5 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenții.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situațiile în care polițele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, așa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016).

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond și considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Având în vedere că instanța de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecății, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

De altfel, chiar și în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluția instanței de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruență cu soluția obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește criticile referitoare la considerentele prin care instanța de fond a tranșat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greșită raportare a instanței de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În egală măsură, în ceea ce privește motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinței recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivității și a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reține că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici sunt subsumate interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanță de asigurare, ceea ce corespunde pretențiilor recurentei-reclamante. Pe cale de consecință, în prezentul recurs, Înalta Curte reține că analiza motivelor de recurs, prin care sunt criticate considerentele sentinței de fond referitoare la excepția de neconvenționalitate, la respectarea principiului contributivității și a Directivei 2009/103/CE, este lipsită de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susținerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanță de asigurare.

Prin recursul dedus judecății, reclamanta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susținând, în esență, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretențiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reținând că, în speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Sunt neîntemeiate susținerile reclamantei privitoare la soluționarea fondului cererii de plată, bazate pe existența unor documente din dosarul administrativ, mai exact a unei fișe întocmite și semnate de reprezentanții unor direcții din cadrul FGA, care, în opinia recurentei, au verificat pe fond cererea sa și au constatat existența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Unica structură din cadrul FGA abilitată să se pronunțe cu privire la suma pretinsă este Comisia specială, constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care dispune admiterea sau respingerea sumelor pretinse de petenți, în condițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. Or, din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, aceasta dispunând respingerea cererii exclusiv în temeiul constatării atingerii de către reclamantă a plafonului maxim de despăgubire.

Concluzionând, instanța de control judiciar, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

1.2. Cu privire la recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum și prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispozițiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și poziția procesuală a acestuia, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, potrivit Deciziei nr. 29/2020, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susținut recurentul-pârât, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1313 din 11 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.