ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 191/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2011, reclamanții W.V., W.M.E. si W.I.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.: obligarea să emită decizie conținând titlul de despăgubire în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acțiuni ce au fost deținute de autorul lor, W.Ar. la întreprinderea de P.C.S., astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală;

- obligarea pârâtei la plata unei penalități de 50 lei pe zi întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii rămase definitivă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca tatăl lor, W.Ar., a deținut un procent de 16,67% din totalul acțiunilor ce formau capitalul S.C.S..

A mai arătat reclamanta că la apariția Legii nr. 10/2001, W.A., a notificat P.M.B. sub nr. 4012 din 7 martie 2005, solicitând sa i se restituie în echivalent valoarea acțiunilor deținute de tatăl lor.

S-a mai precizat că această cerere conținută în notificare a fost respinsă de P.M.B. și împotriva deciziei nr. 4012 din 7 martie 2005, W.A. a formulat contestație, demers respins de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 655 din 9 mai 2007.

Împotriva acestei sentințe W.A. a declarat apel.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a admis apelul și a obligat P.M.B. să înainteze dosarul cuprinzând notificarea A.V.A.S..

S-a mai arătat că neprimind niciun răspuns de la A.V.A.S., reclamanții s-au adresat instanței judecătorești competente, solicitând să pronunțe o hotărâre care să stabilească întinderea masurilor reparatorii ce li se cuvin, după recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 161/04 februarie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au exercitat calea de atac a apelului iar Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, a admis apelul și a obligat pârâta A.V.A.S. să înainteze propunerea de acordarea a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acțiuni deținute de autorul lor la întreprinderea de P.C.S..

Întrucât A.V.A.S. nu s-a conformat dispozițiilor cuprinse în decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, reclamanții s-au adresat C.C.S.D. solicitând emiterea unei decizii privitoare la titlul de despăgubire.

La 9 iunie 2011, pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția prematurității.

Prin sentința nr. 7468 din 9 decembrie 2011 Curtea de Apel București a admis cererea formulată de W.V., W.M.E. și W.I.A., a obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în cuantum de 1.093.116 lei în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de penalități de 50 de lei pe zi de întârziere de la data expirării termenului de 30 de zile până la data emiterii.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a constatat că întreaga procedură, de la data formulării notificării până la primirea despăgubirilor nu trebuie să depășească un termen rezonabil.

În speță, au trecut mai mult de 6 ani de la formularea Notificării.

În opinia instanței neîndeplinindu-se obligația de a emite titlul de despăgubire, în termenul rezonabil, s-a adus o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile și valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs C.C.S.D. criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de atac se arată că la data de 10 iunie 2011 dosarul de despăgubire nu fusese transmis Secretariatului C.C., motiv pentru care în opinia recurentei solicitarea reclamanților de emitere a deciziei era prematur formulată.

Ulterior se arată că așa cum în mod corect a reținut instanța de fond acesta a fost transmis de către A.V.A.S., fiind înregistrat la Secretariatul C.C. sub nr. 49940/CC.

Susține recurenta că dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat și s-a constatat că în speță este incidentă aplicarea Deciziei nr. 1651/2008 a C.C..

Față de aprecierile instanței de fond că în speță de față s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și faptul că procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil, se arată că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice.

În motivarea căii de atac se mai arată că instanța de fond în mod netemeinic a obligat recurenta la emiterea deciziei în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 50 de lei pe zi de întârziere, de la data expirării termenului de 30 de zile până la data emiterii deciziei.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții au arătat ca tatăl lor, W.Ar., a deținut un procent de 16,67% din totalul acțiunilor ce formau capitalul S.C.S..

A mai arătat reclamanta că la apariția Legii nr. 10/2001, W.A., a notificat P.M.B. sub nr. 4012 din 7 martie 2005, solicitând sa i se restituie în echivalent valoarea acțiunilor deținute de tatăl lor.

S-a mai precizat că această cerere conținută în notificare a fost respinsă de P.M.B. și împotriva deciziei nr. 4012 din 7 martie 2005, W.A. a formulat contestație, demers respins de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 655/9 mai 2007.

Împotriva acestei sentințe W.A. a declarat apel.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a admis apelul și a obligat P.M.B. să înainteze dosarul cuprinzând notificarea A.V.A.S..

Neprimind niciun răspuns de la A.V.A.S., reclamanții s-au adresat instanței judecătorești competente, solicitând să pronunțe o hotărâre care să stabilească întinderea masurilor reparatorii ce li se cuvin, după recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 161 din 04 februarie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au exercitat calea de atac a apelului iar Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 141A/3 iunie 2010, a admis apelul și a obligat pârâta A.V.A.S. să înainteze propunerea de acordarea a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acțiuni deținute de autorul lor la întreprinderea de P.C.S..

Întrucât A.V.A.S. nu s-a conformat dispozițiilor cuprinse în decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, reclamanții s-au adresat C.C.S.D. solicitând emiterea unei decizii privitoare la titlul de despăgubire.

Înalta Curte reține intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care de la data formulării notificării până la primirea despăgubirilor au trecut mai mult de 6 ani, ceea ce conferă consistență susținerilor reclamanților, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește susținerile recurentei în sensul că dosarul de despăgubire trebuie completat cu o serie de înscrisuri, aspect părților prin adresa nr. 49940/CC din 14 decembrie 2012 de către A.V.A.S. nu pot fi primite.

Înalta Curte apreciază că, prin conduita adoptată, pârâta C.C.S.D. a nesocotit principiul termenului rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire, întrucât de la momentul înregistrării dosarului, abia în anul 2012, și după aproximativ 6 luni de la data introducerii de către reclamanți a cererii de chemare în judecată (la data de 10 iunie 2011), pârâta a solicitat, prin adresa menționată completarea documentației aferente dosarului de despăgubire.

Celelalte susțineri cu privire obligarea autorității la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, sunt neîntemeiate, pentru că instanța de fond a constatat corect refuzul nejustificat al autorității recurente de a-și îndeplini obligațiile care îi revin în fiecare etapă a procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după înregistrarea dosarului de despăgubire depus de intimații-reclamanți.

În opinia Înaltei Curți însă hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce privește obligarea autorității la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și la plata de penalități de 50 de lei pe zi de întârziere, motiv pentru care, Înalta Curte va admite recursul și va înlătura dispozițiile referitoare la termenul de 30 de zile, având în vedere natura cauzei și procedura administrativă ce trebuie urmată.

Cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata de penalități de 50 lei/zi de întârziere va fi analizată prin prisma Legii nr. 554/2004 care prevede modalități specifice în materia contenciosului administrativ, de asigurare a punerii în executare a obligațiilor de „a face” intuitu personae, dispuse de instanță, anume aplicarea de amenzi conform art. 24 alin. (2), penalitățile pentru întârziere consacrate legislativ în art. 18 alin. (5) (ca daune compensatorii, iar nu cominatorii) având la rândul lor un efect cominator, chiar dacă rațiunea instituirii acestei posibilități vizează repararea prejudiciului provocat de întârziere, iar nu punerea în executare a hotărârii.

Dar aceste penalități/despăgubiri constituie exclusiv despăgubiri pentru întârziere în punerea în executare, deci pentru pagube produse de întârziere după expirarea termenului de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, stabilit de instanță pentru executare. Or, un astfel de prejudiciu nu s-a produs încă, fiind incertă și producerea lui în viitor.

Astfel fiind, Înalta Curte urmează să modifice, în parte, sentința atacată în sensul respingerii cererii de acordare a penalităților de 50 lei/zi de întârziere.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (2) Cod procedura civilă, Înalta Curte va modifica în parte sentința atacată în sensul înlăturării obligării autorității pârâte de la plata penalităților de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 7468 din 9 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la termenul de 30 de zile și la plata de penalități.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.