ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3128/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3128/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de față, reține

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 11 noiembrie 2012, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Roman prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de

5.994.430 lei, reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului

conferită de Titlul de despăgubire din 29 ianuarie 2010, emis de Guvernul

României - C.C.S.D., sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie

pârâtului cantitatea de 5.994.430 de acțiuni deținute la F.P.; obligarea

pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 5.994.430 lei,

începând cu data de 29 ianuarie 2010 și până la momentul plății efective a

sumei mai sus arătate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei

reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de

zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii.

În motivare, reclamantul a arătat că, în

fapt, a notificat în anul 2001 A.V.A.S., prin notificările din 25 octombrie 2001

și respectiv din 10 august 2001, solicitând măsuri reparatorii pentru acțiunile

deținute de antecesorii săi, P.T. și P.E., la Societatea Anonimă pe Acțiuni „A,”

și respectiv Ia Societatea Anonima pe Acțiuni „O,”.

A.V.A.S. a emis Deciziile nr. 149 din 19

aprilie 2006 și respectiv nr. 128 din 07 aprilie 2006, prin care s-a propus

acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.

Ulterior, Guvernul României - C.C.S.D. a emis

Decizia nr. 721 din 27 aprilie 2006 reprezentând titlul de despăgubire în sumă

de 2.844.928 lei și respectiv Decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 reprezentând

titlul de despăgubire în sumă de 305.697 lei.

În data de 17 octombrie 2006, reclamantul a

acționat în judecată Statul Român prin C.C.S.D., solicitând anularea Deciziei nr.

721 din 27 aprilie 2006 și emiterea unei noi decizii, arătând că modalitatea de

stabilire a despăgubirilor prin decizia respectivă a fost eronată, C.C.S.D.

neindicând modul de calcul. Prin sentința civilă nr. 1112 din 08 aprilie 2008,

rămasă definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București a dispus anularea Deciziei

nr. 721 din 27 aprilie 2006 și obligarea C.C.S.D. la emiterea unei noi decizii

pentru acordarea de despăgubiri.

Ca atare, la data de 29 ianuarie 2010, C.C.S.D.

a emis decizia nr. 7736/29 ianuarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire în

sumă de 6.559.267 lei.

În data de 08 octombrie 2008 a fost emis

titlul de plată în sumă de 499.100 lei, conform Deciziei nr. 1363 din 08

octombrie 2008 - Titlu de plată.

În data de 28 mai 2010 a fost emisă Decizia nr.

622 din 28 mai 2010 - Titlu de conversie, prin care i s-au atribuit suplimentar

un număr de 3.714.339 de acțiuni, la o valoare nominala de 1 leu/acțiune.

Ca atare, ulterior emiterii titlului de plată

în cuantum de 499.100 lei, reclamantul a deținut inițial la F.P. un număr de

6.365.864 acțiuni, atribuite de pârât la valoarea nominală de 1 acțiune/1 leu.

Reclamantul a susținut că, pentru a-și

acoperi cheltuielile de judecată ocazionate de contestarea în justiție a Deciziei

nr. 721 din 27 aprilie 2006 emisă de pârât, a fost nevoit ca, anterior listării

F.P. la bursă, să cesioneze un număr de 371.434 acțiuni deținute la F.P.,

conform certificatului emis de Depozitarul Central din data de 16 iulie 2010.

Drept urmare, reclamantul a rămas cu un număr

de 5.994.430 de acțiuni atribuite de pârât la F.P. la valoarea nominală de 1

leu/acțiune, și pe care, având în vedere cotația lor la Bursa de Valori București,

cu mult sub valoarea nominală, nu a înțeles să le valorifice până în prezent.

Reclamantul a aratat și că pârâtul a

optat în mod unilateral pentru această modalitate de stingere a creanței

garantate asupra statului, recurgând la instrumentul de plată reprezentat de

acțiunile la F.P., la o valoare nominala de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Deși pârâtul cunoștea foarte bine

împrejurarea ca în cazul oricărei companii listate la bursa exista un discount

semnificativ (intre 30 - 60%) din valoarea nominala (activ net unitar/acțiune),

îndeosebi în cazul piețelor emergente, cu toate acestea a decis ca operațiunea

de conversie a titlurilor de despăgubire sa se realizeze totuși la valoarea

nominala de 1 leu/acțiune.

Or, aceasta operațiune de conversie a

titlurilor de despăgubire la valoarea nominala de 1 leu a început din anul

2006, când au fost emise primele titluri de conversie, și a durat pana în data

de 11 ianuarie 2011, moment până la care statul roman a rămas fără aproximativ

61% din participațiunea sa la F.P., insa la valoarea de 1 leu/acțiune. De

altfel, unul din motivele pentru care listarea la bursa a F.P. a fost

tergiversata atât de mult timp a fost și posibilitatea ca statul sa acorde

foștilor proprietari ori urmașilor acestora un număr cat mai mare de acțiuni,

insa la o valoare nereala și supraapreciata artificial de 1 leu/acțiune.

În acest sens, statul roman prin instituțiile

sale, respectiv Guvernul, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de

dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii 247/2005, înlăuntrul căruia

urma sa se desfășoare listarea la bursa a F.P., acesta din urmă fiind depășit

cu 2 ani și 7 luni, iar ulterior și termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile

art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât

caietul de sarcini și regulamentul de organizare a licitației internaționale

pentru desemnarea societății de administrare a F.P. a fost aprobat prin H.G.

abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G. nr. 1514 din 19

noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 806 din 03 decembrie 2008, drept pentru

care listarea la bursa a F.P. a fost tergiversata în mod intenționat și abuziv

timp de 5 ani de zile, unul dintre motive fiind reprezentat de dorința anumitor

grupuri de interese ca foștii proprietari naționalizați și despăgubiți prin

intermediul acțiunilor la F.P., exasperați de refuzul acționarului majoritar la

F.P. - Statul Roman de a efectua demersurile necesare listării la bursa a F.P.,

sa fie nevoiți să-și vândă participația deținuta la acest organism financiar,

insa la preturi infime, precum de altfel s-a întâmplat în cazul a aproximativ

50% dintre persoanele îndreptățite, care, anterior listării F.P. la bursa, au

fost silite să-și vândă pe piața gri acțiunile deținute la acest organism

financiar, la preturi derizorii - între 7 și 25%.

Temeiul de drept a fost indicat ca fiind art.

998-999 C. civ., pentru că pârâtul se face în mod direct vinovat de tergiversarea

listării la bursa a F.P., cu încălcarea termenelor legale mai sus arătate.

Reclamantul a precizat și că are o

creanța certa, lichidă și exigibilă asupra statului, în cuantum de 5.994.430

lei, fiind așadar titularul unui drept de proprietate asupra unui bun în

accepțiunea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția E.D.O.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6,

13 și 14 din Convenția E.D.O., dispozițiile art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția E.D.O., dispozițiile art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21

și 44 din Constituție, dispozițiile art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 și

1101 C. civ., Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile art. 112 C. proc.

civ., precum si textele Consiliului Europei.

Prin sentința civilă nr. 1868 din 17

octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității cererii ca neîntemeiată și a respins, ca neîntemeiată,

cererea formulată de reclamant.

Asupra excepția inadmisibilității

acțiunii, tribunalul

a constatat că nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu contestă cuantumul

despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire și nici numărul acțiunilor

acordate prin titlul de conversie, ci solicită repararea prejudiciului cauzat

prin imposibilitatea valorificării acțiunilor la valoarea nominală stabilită la

momentul titlului de conversie.

Asupra fondului, tribunalul a constatat că a

fost învestit de reclamant cu o cerere în pretenții izvorâte din pretinsa faptă

delictuală a Statului Român, constând în nerespectarea termenelor prevăzute de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare

listarea la bursă a F.P. și ignorarea de către acesta, cu rea-credință, a unor

principii elementare ale funcționării pieței de capital.

În dovedirea pretențiilor sale, reclamantul

s-a prevalat de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în

cauză, potrivit cărora statul ar fi putut preconiza influența factorilor de

risc identificați de prospectul întocmit de R.C. I. în ceea ce privește valoarea

nominală de 1 leu/acțiune atribuită la F.P., și totodată, nu a inițiat

procedurile legale conform dispozițiilor legale, influențând astfel negativ

prețul de tranzacționare pe bursă al acțiunilor emitentului F.P.

Sub aspectul prejudiciului suferit ca urmare

a acestei fapte ilicite, reclamantul arată că acesta constă în diferența dintre

cotația la bursă a cantității de 5.994.430 acțiuni deținute la F.P. și creanța

garantată asupra statului, în cuantum de 5.994.430 lei conferită de Titlul de

despăgubire din 29 ianuarie 2010 emis de Guvernul României - C.C.S.D.

Totodată, reclamantul a invocat, în raport de

art. 16 alin. l din Constituție și art. 14 din Convenția E.D.O., discriminarea

produsă între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în raport de momentul

conversiei titlului de despăgubire, înainte de prima ședință de tranzacționare

la Bursă a F.P., ori ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice

ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor F.P., precum

și încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional, considerând

că este îndreptățit la obținerea unui remediu adecvat conform art. 13 din

Convenția E.D.O., față de încălcarea invocată.

Tribunalul a constatat că, în cauză,

reclamantul a vândut 371.434 acțiuni din cele 6.365.864 acțiuni deținute la F.P.,

după cum rezultă din extrasele de cont din 05 iulie 2010 și 16 iulie 2010

eliberate de SC D.C. SA (filele 49-50), însă nu a făcut nicio probă a faptului

că ar fi vândut aceste acțiuni pentru un preț sub valoarea nominală de 1

leu/acțiune, la dosar nefiind depuse documente care să ateste sumă obținută din

tranzacționarea la bursă a celor 371.434 acțiuni.

În privința restului de 5.994.430 de acțiuni,

reclamantul însuși consideră că va fi silit să primească în plată doar o parte

din creanță, respectiv sub 50% din aceasta „în cazul valorificării la Bursa de

Valori București”.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu s-a

dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv și actual, câtă vreme

acesta nu a înstrăinat cele 5.994.430 de acțiuni, iar pentru cele 371.434

înstrăinate nu rezultă că suma obținută este inferioară valorii de 371.434 lei,

și deține în continuare calitatea de acționar la F.P. și nu se poate

previziona care va fi prețul de tranzacționare la momentul viitor,

nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze restul de acțiuni.

Referitor la discriminarea creată de

legiuitor și încălcarea art. 1 din Protocolul l, față de care reclamantul

consideră că este îndreptățit la un remediu adecvat, conform art. 13 din

Convenția E.D.O., tribunalul a reținut că, în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative

adoptate sunt inadecvate, ci că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu

este funcțional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care

să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din

Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul

tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție.

În consecință, tribunalul a apreciat că

admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoașterea în favoarea

reclamantului, pe cale jurisprudențială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute

de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului național.

De asemenea, cât privește pretinsa

discriminare invocată de reclamant, întrucât se susține că aceasta s-a produs

printr-un act normativ, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 81/200, tribunalul apreciază, față de considerentele Deciziei

Curții Constituționale nr. 818 din 03 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537

din 16 iulie 2008, că în lipsa admiterii unei excepții de neconstituționalitate

a dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare

ca vădit neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a

declarat apel, aducând-i următoarele critici:

Instanța de fond a încălcat dispozițiile

art. 264 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a motivat și comunicat sentința

apelată la aproximativ un an de la data pronunțării, dar și dispozițiile art.

261 C. proc. civ., deoarece, în considerentele acesteia s-a limitat doar la

anumite constatări, fără să răspundă tuturor argumentelor părților.

A nesocotit, totodată, și

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat

prin Titlul I art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 81/2007, raportat la art.

44 din Constituție, conform cărora titlul de despăgubire încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător

despăgubirilor acordate.

Reclamantul a susținut și că

instanța de fond a ignorat total cadrul legal intern referitor la stingerea

creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

respectiv art. 1091, 1075, 1082, 1101 din vechiul C. civ. și art. 1480, 1490,

1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din noul C. civ., art. 20 din Legea nr.

10/2001, art. 4 din Legea nr. 247/2005, art. 1 din protocolul 1 adițional la

Convenția E.D.O.

Instanța de fond a nesocotit

dispozițiile art. 14 din Convenția E.D.O. și dispozițiile art. 16

din Constituție, față de vădita discriminare între două categorii diferite

de creditori cu drepturi egale asupra debitorului.

Referitor la inexistența prejudiciului

până în prezent deoarece nu a înstrăinat cele 5.994.430 de acțiuni F.P.,

apelantul consideră că instanța de fond pur și simplu a preferat să nege

evidența realității, fiind de notorietate faptul că acțiunile F.P. se

tranzacționau înainte de listarea la bursă la cotații modice, între 0,7 și

0,25% din valoarea nominală, iar după listarea F.P. la bursă aceste acțiuni

s-au tranzacționat în cadrul B.V.B. începând cu momentul listării și până în

prezent, la cotații cuprinse între 0,75 lei/acțiune și 0,37 lei/acțiune, fiind

evident imposibilă obținerea unei sume de 1 leu/acțiune.

Prin Decizia nr. 234 din 2 iunie 2014, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

În motivare, curtea de apel a arătat că

reclamantul a urmat o procedură specială, în ceea ce privește stabilirea

drepturilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 cu referire la Legea nr. 247/2005,

modalitatea efectivă de încasare a despăgubirilor cuvenite fiind, de asemenea,

reglementată prin dispoziții speciale.

Procedura de valorificare și de

realizare a drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001 este reglementată de Legea

nr. 247/2005 astfel cum a fost completată și modificată, dreptul comun în

materie invocat de recurent, respectiv art. 1073, 1082 C. civ., cu referire

și la art. 998-999 C. civ., precum și dispozițiile noului C.

civ. fiind înlăturat de legea specială în virtutea principiului speciala

derogant generalibus.

În acest context, și față de

argumentele formulate de apelantul reclamant, referitoare la încălcarea art. 1

din Primul Protocol C.E.D.O., curtea de apel a avut în vedere jurisprudența

în materie a C.E.D.O., care a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca

impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile

transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Referitor la ignorarea dispozițiilor art.

4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apelantul reclamant a urmat procedura

menționată anterior, a optat pentru conversia titlurilor de despăgubiri în

acțiuni la F.P., fiind conștient de alegerea sa și de faptul că

valoarea de tranzacționare a acțiunilor fluctuează în

permanență, fără ca statul sau altă entitate să aibă posibilitatea de a

anticipa sensul și amploarea acestei fluctuații, cum în mod corect a

apreciat și instanța de fond. În plus, decizia vânzării acțiunilor, la un

moment dat, precum și riscul acestei decizii, îi aparține

reclamantului în întregime, fără a se putea reține o culpă Statului Român.

De asemenea, s-a mai reținut și

faptul că, odată ce reclamantul a ales conversia titlului său nu mai poate

reveni asupra acestei opțiuni, fiind incident principiul electa una via,

situație în care nu-și găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 1073,

art. 1082 și ale art. 1092 C. civ.

Statul Român s-a conformat dispozițiilor

legale si opțiunii reclamantului, prin emiterea unui număr de

acțiuni, potrivit titlului de conversie din 28 mai 2010 emis de A.N.R.P.,

restituirea acestora este lipsită de temei legal, atât timp cat acesta poate

oricând in viitor sa valorifice acțiunile respective, prin

tranzacționarea acestora la bursa de valori.

În această situație, modalitatea de

valorificare a titlurilor de conversie este strict reglementată de legea

specială, iar decizia și momentul de tranzacționare aparține

reclamantului, neputând fi angajată răspunderea civilă pentru faptă proprie a

pârâtului, nici în temeiul dispozițiilor C. civ. vechi și nici a

noilor dispoziții C. civ., deoarece evoluția pieței de valori

mobiliare nu poate fi influențată de acesta.

Împotriva acestei decizii reclamantul P.T. a

declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Reclamantul a arătat că instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia creanțele

asupra statului sunt garantate. De asemenea, a nesocotit cadrul legal intern

referitor la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, 1091,

1075, 1082 și 1101 din vechiul C. civ., dar și ale art. 2, 5, 9 pct. 4, 1480,

1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din noul C. civ.

Cât privește vădita discriminare între două

categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor -

Statul Român, instanța de apel a făcut doar vagi referiri la această vădită

discriminare, nesocotind dispozițiile art. 14 din Convenția E.D.O. și art. 16

din Constituție, raportat la jurisprudența C.E.D.O.

A arătat că nu a solicitat despăgubiri

suplimentare, în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale de

reparație, respectiv încasarea integrală a sumei de conferită de Titlul de

despăgubire emis de Guvernul României - C.C.S.D. și care nu a putut fi încasată

integral din cauza aplicării defectuoase a prevederilor legilor speciale, care

prevăd principiul restituirii integrale.

De altfel, legiuitorul nu a înțeles să

renunțe la acest principiu și să plafoneze despăgubirile acordate, ci doar să eșaloneze

plata, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013.

A susținut că este inadmisibil ca

aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație, guvernate de principiul

restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă

F.P. în termenul legal, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri

parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor

prevederi legale exprese.

Instanța de apel a ignorat modul real și

concret în care s-a desfășurat procesul de despăgubire, deși creanța sa asupra

statului era garantată ope legis.

Analizând recursul în limitele criticilor

formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi

respins, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză

nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 ale art. 304 C.

proc. civ., invocat de recurentul reclamant.

Prin motivele de recurs reclamantul nu

critică în concret hotărârea atacată, ci face ample considerații teoretice

despre motivarea hotărârii, exemplifică sancțiuni aplicate Statului Român prin

hotărâri pronunțate de C.E.D.O., dar nu explică în niciun mod în ce constă

lipsa de motivare.

Dispozițiile pct. 8 ale art. 304 C. proc.

civ. nu se regăsesc în cauză, acest motiv de recurs vizând încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile

civile au putere de lege între părțile contractante. Or, în speță, nu poate fi

identificat un act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori

înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost încălcat. Prin cererea dedusă

judecății se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului

pentru fapta proprie.

Mai trebuie spus că reclamantul a înțeles să

invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1865, precum și prevederi ale Legii nr.

287/2009 privind C. civ., susținând că ar fi aplicabile și unele, și altele.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și

faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în

vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2)

Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor

juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea

și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația

legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general

al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice

subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”

Așadar, unei situații litigioase i se aplică

dispozițiile legii în vigoare la nașterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin.

(2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor

texte de lege ce se succed în timp.

Nici critica privind greșita aplicare a legii

nu poate fi primită.

Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din

Legea nr. 247/2005, invocate de recurent: “Titlurile de despăgubire sunt

certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama statului român, care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român,

corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a

fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul

"Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu

celelalte prevederi ale acestui act normativ și nu pot fi interpretate în

sensul arătat de recurent.

Astfel, recurentul reclamant, invocând

dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii

pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior,

solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform

legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de

despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de

legea specială.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art.

18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la

data emiterii titlului de despăgubire:„Titlurile de despăgubire se valorifică

în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12

luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.”, Înalta

Curte apreciază că recurentul reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de

a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Cum, însă, valoarea acțiunilor la F.P. este

fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a

reclamantului, care, devenind acționar, suportă consecințele fluctuațiilor

valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un

fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă

delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației

integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește pretinsa discriminare

între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă de

manifestare a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de

tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Recurentul reclamant pretinde și că este

discriminat atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în natură,

cât și în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării la

bursă a acțiunilor F.P.

Examinarea în concret a existenței unei

situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să

permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului

egalității în fața legii.

Recurentul reclamant a susținut că însăși

dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut în realitate un

drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei.

Această susținere nu este fondată, având în

vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007,

menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei

acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile

de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu

expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a

acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri,

între care se regăsește și recurenta, să opteze pentru conversie ulterior

listării acțiunilor la bursă.

Cu referire la discriminarea la care a fost

supus ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței

garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurentul reclamant este

deținătorul acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul

sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă

acțiunile, iar pe de altă parte, acesta ignoră dispozițiile legii speciale

existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub

incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor

cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența

C.E.D.O. (Cauza Păduraru contra României), art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către

stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a

se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că

restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile

impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special

în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit

art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care,

pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ,

după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Or, recurentul reclamant nu a contestat

cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate.

În consecință, pentru considerentele expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul P.T. împotriva Deciziei civile nr. 234 din 2 iunie 2014 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

noiembrie 2014.