ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4573/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 02 septembrie 2008, reclamanții W.T., W.M.E. și W.I.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., ca după recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor, să se stabilească întinderea măsurilor reparatorii.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că tatăl lor, W.A., a deținut un procent de 16,67% din totalul acțiunilor Societății S., împrejurare pe care au dovedit-o cu extrasul după procesul-verbal al adunării generale din 15 aprilie 1948, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului în 21 mai 1948. Reclamanții au mai arătat că, la apariția Legii nr. 10/2001, mama lor, W.A.N., a notificat Primăria Municipiului București cu cererea de a i se restitui în echivalent valoarea acțiunilor deținute de tatăl lor la Societatea S., cerere respinsă prin dispoziția nr. 4012 din 07 martie 2005. Împotriva dispoziției arătate s-a formulat contestație, respinsă de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 655 din 09 mai 2007. Apelul formulat de mama lor și, în urma decesului acesteia, continuat de reclamanți, a fost admis de Curtea de Apel București care, prin decizia nr. 236 din 25 martie 2008 a dispus în sensul obligării Primăriei Municipiului București să înainteze A.V.A.S.

dosarul cuprinzând notificarea formulată de mama lor, W.A.N. Nu au primit niciun răspuns de la pârâtă, fapt ce a determinat inițierea prezentei acțiuni. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii arătând că nu pot fi acuzați de pasivitate, având în vedere că, dând dovada de bună-credință, A.V.A.S. prin adresa din 22 septembrie 2008, a solicitat reclamanților, în vederea soluționării notificării, documente în completarea dosarului. Pârâta a mai arătat că dosarul aferent notificării nr. 2047/2001 nu a fost încă transmis, prin declinare de competență, către A.V.A.S. de către instituția notificată inițial, iar faptul ca hotărârea judecătorească menționată a fost dată în apel, deci nefiind irevocabilă, a apreciat că a fost posibil ca aceasta sa fi fost recurată de către pârâta din cauză, fapt de natură să împiedice soluționarea notificării reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 161 din 04 februarie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținând că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 29 raportat la art. 31 din Legea nr. 10/2001, pârâta fiind entitatea implicată în privatizarea SC S. SA, iar referitor la motivul de respingere a acțiunii întrucât nu a fost înaintat dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile, a constatat că este neîntemeiat, având în vedere că în fața Tribunalului au fost depuse actele de care reclamanții au înțeles să se folosească, iar prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justție pronunțată în recursul în interesul legii s-a statuat că Tribunalul este competent, ca în lipsa unui răspuns din partea entității învestite cu soluționarea notificării să soluționeze pe fond notificarea.

Referitor la dovada calității de moștenitori a reclamanților, Tribunalul a constatat că la dosar există certificatul de căsătorie din care rezultă că W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o privește pe acesta fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, în ceea ce privește calitatea reclamanților de moștenitori ai notificatoarei, Tribunalul a constatat că aceștia invocă ordinul de moștenire emis de registratorul pentru probleme de moștenire din Tel Aviv, astfel că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 4.4 din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora în toate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române.

Chiar și în lipsa unor astfel de dispoziții exprese, actele de stare civilă emise într-un stat străin trebuie să fie recunoscute potrivit legii române pentru a produce efecte juridice pe teritoriul României. Pentru recunoașterea acestor acte de stare civilă Legea nr. 105/1992 prevede o procedură specială, respectiv potrivit art. 170, cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de tribunalul județean în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine și pe cale incidentă, de către instanța sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepția puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.

Potrivit art. 171, cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte: a) copia hotărârii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute de art. 167. Actele prevăzute în alin. (1) vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 162, supralegalizarea nefiind cerută în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

Potrivit art. 171, cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părților. Cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii. Prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat, la dosar nu există nicio dovadă cu privire la cetățenia autoarea reclamanților cât și a acestora, iar reclamanții nu au formulat o cerere de recunoaștere nici pe cale principală și nici pe cale incidentală în condițiile art. 170, astfel că instanța nu se poate pronunța asupra a ceva ce nu s-a cerut.

Instanța de fond a constatat că simpla depunere a actelor la dosar nu este suficientă, atât timp cât dispozițiile Legii nr. 105/2001 sunt fără echivoc și prevăd formularea unei cereri ce se soluționează printr-o încheiere interlocutorie și că, chiar dacă s-ar trece peste aceste constatări, actele depuse de reclamanți în susținerea calității de moștenitor și pentru care la termenul din 03 decembrie 2008 li s-a pus în vedere să facă dovada calității de moștenitor, nu îndeplinesc condițiile cerute lege pentru a fi recunoscute. Astfel, potrivit art. 3 din O.G.

nr. 66/1999 singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul, iar potrivit art. 4 din același act normativ, apostila prevăzută la art. 3 alin. (1) se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenție.

Tribunalul a constatat că apostila care însoțește ordinul de moștenire atestă calitatea de notar a domnului H.A., care a constatat că actul anexat și însemnat cu „A” (adică ordinul de moștenire) este o traducere corectă în limba română a actului în limba ebraică care i-a fost prezentat în original, însă nu există nicio atestare din care să rezulte că actul în sine este emis, semnat și poartă ștampila instituției competente potrivit legislației statului Israel să stabilească calitatea de moștenitori legali, și că, chiar dacă s-ar trece peste aceste probleme legate de dovedirea calității de moștenitor potrivit legii române, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit acestui articol, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) (persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar conform alin. (3) măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate.

Conform alin. (4) recalcularea valorii acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de B.N.R. prin ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea 1, nr. 229/04.05.2001, și a indicelui inflației stabilit de Institutul Național de Statistică și a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul este anterior acesteia.

În lumina dispozițiilor arătate, instanța de fond a constatat că entității învestite îi revine competența de a recalcula valoarea acțiunilor și, deci, și instanței de judecată, prin aplicarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, or, în prezenta cauză, deși prin acțiunea introductivă s-a solicitat recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor, iar întinderea acestor măsuri să se stabilească printr-o expertiză, la termenul din 28 ianuarie 2008 reclamanta nu a mai solicitat această probă esențială insistând asupra soluționării cauzei. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții W.T., W.M.E.

și W.I.A., arătând că acțiunea a fost întemeiată pe decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 12513/3/2005, decizie ce le recunoaște calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și obligă Primăria Municipiului București, a cărei dispoziție nr. 4012/2005 (prin care s-a respins cererea formulată de W.A.N., prin notificare), a fost anulată să înainteze dosarele cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N. și preluată de moștenitorii acesteia, W.T., W.M.E. și W.I.A. către A.V.A.S. Reclamanții au mai arătat că soluția Curții de Apel București conținută in decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 este definitivă și irevocabilă, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în discuție calitatea de moștenitori ai mamei lor, W.A.N.

care, la rândul ei, formulând notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moștenitoare a soțului, decedat, W.A., acționarul la Societății S., naționalizată. Reclamanții au mai arătat că nu au cerut efectuarea unei expertize în cauză întrucât, pe de o parte, nu aveau banii necesari achitării onorariului de expert și dacă prin hotărâre pârâta ar fi fost obligată să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri reparatorii, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această lucrare - stabilirea valorii recalculate a acțiunilor deținute de părintele lor - ar fi fost suportată de către aceasta, iar pe de altă parte, la dosarul cauzei au depus o expertiză contabilă de recalculare a valorii acțiunilor deținute de tatăl lor la Societății S., care ar fi trebuit avută în vedere de judecătorul fondului.

Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nesoluționarea notificării nu îi poate fi imputată, întrucât dosarul administrativ nu era complet, iar reclamanții nu au înțeles să depună înscrisurile expres solicitate prin adresă. Prin decizia civilă nr. 141/A din 03 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanților, a admis acțiunea și a obligat pârâta să înainteze, potrivit art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 RON cuvenite reclamanților, corespunzător unui număr de 20.000 acțiuni ce au fost deținute de autorul W.A.

la Întreprinderea de Produse Chimice S. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat, cu privire la calitatea de moștenitori a reclamanților, că potrivit certificatului de eliberat de Primăria Sectorului 3, numita W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o privește pe acesta fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a mai reținut că defunctul W.A.

a deținut un număr de 20.000 de acțiuni la Întreprinderea S., conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S. din 12 martie 1947 (prin care s-a luat act de transmiterea către defunct a unui număr de 20.000 de acțiuni), a procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S. din aprilie 1948 și conform procesului-verbal de naționalizare din 12 iunie 1948, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.” Referitor la ordinul de moștenire din 05 septembrie 2007 emis de registratorul pentru probleme de moștenire din Tel Aviv, instanța de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 12513/3/2005,

a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii și a fost obligată Primăria Municipiului București să înainteze dosarele cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N. și preluată de moștenitorii acesteia, W.T., W.M.E. și W.I.A. către A.V.A.S. Pe de altă parte, a fost depus la dosar ordinul de moștenire apostilat, conform cu mențiunile Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961, obiecțiunile primei instanțe pe acest aspect fiind astfel înlăturate.

Soluția Curții de Apel București conținută în decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 este definitivă (la dosarul de apel nu a fost depusă dovada irevocabilității acesteia), și deci executorie, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în discuție calitatea de moștenitori a apelanților față de mama lor, W.A.N., care, la rândul ei, formulând notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moștenitoare a soțului, decedat, W.A., acționarul la Societatea S., naționalizată, astfel încât, constatând dovedită calitatea de moștenitori ai fostului acționar a apelanților, instanța de apel a reținut că aceștia au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cauză, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, conform raportului de expertiză întocmit în cauză în apel, s-a constatat că echivalentul valoric al acțiunilor deținute de autorul apelanților la fosta Întreprindere S. este de 1.093.116 RON, conform dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 31.1 și urm. din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.V.A.S. arătând că instanța de apel în mod nelegal a obligat această instituție să emită propunere cu acordare de despăgubiri în condițiile în care notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată de Primăria Municipiului București și, chiar dacă în urma contestației formulată de reclamanți s-a dispus obligarea Primăriei să înainteze dosarul administrativ către A.V.A.S., acesta nu le-a parvenit încă, fiind în imposibilitatea soluționării notificării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că dosarul înregistrat în prezent la această instituție nu este complet, notificarea neputând fi soluționată în lipsa actelor doveditoare prevăzute de legea specială de reparație, sub acest aspect instanța de apel, prin soluția pronunțată, încălcând în mod flagrant dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la soluționarea unei notificări cu care nu a fost legal învestită și față de care nu s-a respectat procedura administrativă prealabilă, respectiv, pentru cele 20.000 de acțiuni pretins a fi deținute de către autorul reclamanților la Întreprinderea de Produse Chimice S., notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului București, iar reclamanții nu pot învesti, concomitent, instanța de judecată și organul administrativ, întrucât procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă.

Analizând cu prioritate excepția de nulitate a recursului invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate de pârâtă se circumscriu cazului de casare prevăzut de 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă invocând în cauză greșita interpretare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, sens în care va respinge excepția nulității și va respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente: Din actele și lucrările dosarului rezultă că la momentul apariției Legii nr. 10/2001 autoarea reclamanților, numita W.A.N., a notificat Primăria Municipiului București cu solicitarea de a i se restitui în echivalent valoarea acțiunilor deținute de tatăl reclamanților la Societatea S. Prin dispoziția nr. 4012 din 07 martie 2005, Primăria Municipiului București a respins notificarea, iar în urma contestării acesteia în instanță, prin decizia nr. 236 din 25 martie 2008, Curtea de Apel București, în urma admiterii apelului reclamanților, a dispus obligarea primăriei să înainteze dosarul cuprinzând notificarea către A.V.A.S.

Raportat la faptul că nu au primit niciun răspuns privind soluționarea notificării, deși prin intermediul apărătorului au comunicat o copie a notificării către A.V.A.S., înregistrată la această instituție în 09 mai 2008, reclamanții au promovat, la data de 02 septembrie 2008, prezenta acțiune, prin care au solicitat, în contradictoriu cu A.V.A.S., obligarea pârâtei ca, după recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor, să procedeze la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii. Prin adresa din 22 septembrie 2008, A.V.A.S. a solicitat reclamanților documente suplimentare în vederea soluționării notificării, moment de la care această instituție nu a mai efectuat niciun demers de finalizare a procedurii administrative.

Cu prilejul instrumentării cauzei în apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 161 din 04 februarie 2009 a Tribunalului București, scția a IV-a civilă, s-a administrat proba cu expertiză tehnică contabilă, ce a avut ca obiect stabilirea ehivalentului valoric al acțiunilor deținute de autorul apelanților la fosta întreprindere S., respectiv s-a constatat că valoarea celor 20.000 acțiuni deținute de defunctul W.A. conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S. din 12 martie 1947, a procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S. din aprilie 1948 și al procesului-verbal de naționalizare din 12 iunie 1948, este 1.093.116 RON (conform raportului de expertiză completat aflat la dosar apel), valoare față de care pârâta a fost obligată prin decizia recurată să emită propunere cu acordare de despăgubiri.

În speță, Înalta Curte constată că de la data obligării Primăriei Municipiului București, prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curții de Apel București, la înaintarea dosarului administrativ către A.V.A.S. și până în prezent, notificarea formulată de autoarea reclamanților nu a fost soluționată, pârâta justificând, în cadrul recursului promovat, nefinalizarea procedurii administrative prin aceea că nu a fost legal învestită cu soluționarea notificării și că nu au fost depuse actele doveditoare solicitate.

Critica recurentei referitoare la modalitatea de învestire nu poate fi reținută, întrucât potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul”, text legal ce consacră principiul prevalenței realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.

Or, în speță, entitatea învestită inițial cu soluționarea notificării formulate de autoarea reclamanților în termenul legal, respectiv Primăria Municipiului București, a fost obligată prin hotărâre judecătorească la înaintarea dosarului administrativ către entitatea competentă conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2009, respectiv A.V.A.S., ca instituție implicată în procesul de privatizare a Societății S., iar reclamanții au adus la cunoștința acesteia, prin apărător, conținutul notificării, aspect necontestat de recurenta-pârâtă.

Referitor la critica privind faptul că pârâtei nu i-a fost transmis dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile, nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât în cadrul procedurii judiciare au fost administrate toate probatoriile de care reclamanții au înțeles să se folosească, instanța de judecată pronunțându-se, în temeiul plenitudinii de competență consacrat prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, asupra calității de persoane îndreptățite a acestora și a întinderii pretențiilor formulate.

În acest sens, art. 23 din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Or, în cauză, așa cum s-a arătat, s-au administrat toate probatoriile necesare soluționării cererii de restituire, iar prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curții de Apel București s-a statuat în mod irevocabil asupra calității de moștenitori a reclamanților față de autoarea lor, W.A.N., notificatoarea în speță și succesoare, în calitate de soție supraviețuitoare, a acționarului la Societatea S., naționalizată.

Afirmația recurentei-pârâte conform căreia „reclamantul nu poate învesti cu soluționarea aceleiași cereri atât instanța de judecată, cât și organul administrativ (…)” cu motivarea că „(…) procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă (…)” este eronată și în contradicție cu decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii.

Astfel, prin decizia evocată, s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prevăzută de legea specială de reparație, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare, sau, după caz, entitatea competentă a soluționa notificarea, ar determina o prelungire nejustificată a procedurii de restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană.

Pe de altă parte, s-a apreciat că tergiversarea soluționării pretențiilor întemeiate pe legea de reparație echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare, care nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși dispozițiile constituționale prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Față de aceste considerente, respingând excepția de nulitate a recursului, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 141A din 03 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.