ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4573/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4573/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 02 septembrie

2008, reclamanții W.T., W.M.E. și W.I.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., ca după recalcularea valorii acțiunilor deținute

de autorul lor, să se stabilească întinderea măsurilor reparatorii.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că tatăl lor, W.A., a deținut un procent de 16,67% din totalul

acțiunilor Societății S., împrejurare pe care au dovedit-o cu extrasul după procesul-verbal

al adunării generale din 15 aprilie 1948, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului

în 21 mai 1948.

Reclamanții au mai arătat

că, la apariția Legii nr. 10/2001, mama lor, W.A.N., a notificat Primăria

Municipiului București cu cererea de a i se restitui în echivalent valoarea acțiunilor

deținute de tatăl lor la Societatea S., cerere respinsă prin dispoziția nr. 4012

din 07 martie 2005.

Împotriva dispoziției

arătate s-a formulat contestație, respinsă de Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 655 din 09 mai 2007. Apelul formulat de mama lor și, în urma decesului

acesteia, continuat de reclamanți, a fost admis de Curtea de Apel București care,

prin decizia nr. 236 din 25 martie 2008 a dispus în sensul obligării Primăriei

Municipiului București să înainteze A.V.A.S. dosarul cuprinzând notificarea formulată

de mama lor, W.A.N.

Nu au primit niciun răspuns

de la pârâtă, fapt ce a determinat inițierea prezentei acțiuni.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii arătând că nu pot fi acuzați de pasivitate, având

în vedere că, dând dovada de bună-credință, A.V.A.S. prin adresa din 22

septembrie 2008, a solicitat reclamanților, în vederea soluționării notificării,

documente în completarea dosarului.

Pârâta a mai arătat că

dosarul aferent notificării nr. 2047/2001 nu a fost încă transmis, prin declinare

de competență, către A.V.A.S. de către instituția notificată inițial, iar faptul

ca hotărârea judecătorească menționată a fost dată în apel, deci nefiind irevocabilă,

a apreciat că a fost posibil ca aceasta sa fi fost recurată de către pârâta din

cauză, fapt de natură să împiedice soluționarea notificării reclamanților.

Prin sentința civilă

nr. 161 din 04 februarie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținând că în cauză sunt pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 29 raportat la art. 31 din Legea nr. 10/2001, pârâta fiind entitatea

implicată în privatizarea SC S. SA, iar referitor la motivul de respingere a acțiunii

întrucât nu a fost înaintat dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile,

a constatat că este neîntemeiat, având în vedere că în fața Tribunalului au fost

depuse actele de care reclamanții au înțeles să se folosească, iar prin Decizia

nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justție pronunțată în recursul în interesul

legii s-a statuat că Tribunalul este competent, ca în lipsa unui răspuns din partea

entității învestite cu soluționarea notificării să soluționeze pe fond notificarea.

Referitor la dovada calității

de moștenitori a reclamanților, Tribunalul a constatat că la dosar există certificatul

de căsătorie din care rezultă că W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o

privește pe acesta fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Pe de altă parte, în ceea

ce privește calitatea reclamanților de moștenitori ai notificatoarei, Tribunalul

a constatat că aceștia invocă ordinul de moștenire emis de registratorul pentru

probleme de moștenire din Tel Aviv, astfel că în cauză devin aplicabile dispozițiile

art. 4.4 din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora în toate cazurile stabilirea calității

de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române. Chiar

și în lipsa unor astfel de dispoziții exprese, actele de stare civilă emise într-un

stat străin trebuie să fie recunoscute potrivit legii române pentru a produce efecte

juridice pe teritoriul României.

Pentru recunoașterea acestor

acte de stare civilă Legea nr. 105/1992 prevede o procedură specială, respectiv

potrivit art. 170, cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de tribunalul

județean în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat

recunoașterea hotărârii străine și pe cale incidentă, de către instanța sesizată

cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepția puterii lucrului

judecat, întemeiată pe hotărârea străină.

Potrivit art. 171, cererea

de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute

de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte: a) copia hotărârii

străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare

a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța

străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare

au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;

d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește

celelalte condiții prevăzute de art. 167.

Actele prevăzute în

alin. (1) vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu

respectarea dispozițiilor art. 162, supralegalizarea nefiind cerută în cazul în

care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

Potrivit art. 171, cererea

de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre,

iar pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea

părților.

Cererea poate fi soluționată

fără citarea părților dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de

acord cu admiterea acțiunii.

Prima instanță a reținut

că potrivit dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâri

străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor

sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat, la dosar nu există nicio dovadă

cu privire la cetățenia autoarea reclamanților cât și a acestora, iar reclamanții

nu au formulat o cerere de recunoaștere nici pe cale principală și nici pe cale

incidentală în condițiile art. 170, astfel că instanța nu se poate pronunța asupra

a ceva ce nu s-a cerut.

Instanța de fond a constatat

că simpla depunere a actelor la dosar nu este suficientă, atât timp cât dispozițiile

Legii nr. 105/2001 sunt fără echivoc și prevăd formularea unei cereri ce se soluționează

printr-o încheiere interlocutorie și că, chiar dacă s-ar trece peste aceste constatări,

actele depuse de reclamanți în susținerea calității de moștenitor și pentru care

la termenul din 03 decembrie 2008 li s-a pus în vedere să facă dovada calității

de moștenitor, nu îndeplinesc condițiile cerute lege pentru a fi recunoscute.

Astfel, potrivit art.

3 din O.G. nr. 66/1999 singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta

veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după

caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei

definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care

emană documentul, iar potrivit art. 4 din același act normativ, apostila prevăzută

la art. 3 alin. (1) se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie

să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenție.

Tribunalul a constatat

că apostila care însoțește ordinul de moștenire atestă calitatea de notar a domnului

H.A., care a constatat că actul anexat și însemnat cu „A” (adică ordinul de moștenire)

este o traducere corectă în limba română a actului în limba ebraică care i-a fost

prezentat în original, însă nu există nicio atestare din care să rezulte că actul

în sine este emis, semnat și poartă ștampila instituției competente potrivit legislației

statului Israel să stabilească calitatea de moștenitori legali, și că, chiar dacă

s-ar trece peste aceste probleme legate de dovedirea calității de moștenitor potrivit

legii române, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 31 din Legea nr.

10/2001.

Astfel, potrivit acestui

articol, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) (persoanele fizice, asociați

ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data

preluării acestora în mod abuziv) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubiri lor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, iar conform alin. (3) măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor,

prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății

comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin

al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială care a

preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi

identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate.

Conform alin. (4) recalcularea

valorii acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil,

cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de B.N.R. prin ordinul nr.

3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea 1, nr. 229/04.05.2001,

și a indicelui inflației stabilit de Institutul Național de Statistică și a prevederilor

Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în

cazul în care bilanțul este anterior acesteia.

În lumina dispozițiilor

arătate, instanța de fond a constatat că entității învestite îi revine competența

de a recalcula valoarea acțiunilor și, deci, și instanței de judecată, prin aplicarea

deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, or, în prezenta cauză,

deși prin acțiunea introductivă s-a solicitat recalcularea valorii acțiunilor deținute

de autorul lor, iar întinderea acestor măsuri să se stabilească printr-o expertiză,

la termenul din 28 ianuarie 2008 reclamanta nu a mai solicitat această probă esențială

insistând asupra soluționării cauzei.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanții W.T., W.M.E. și W.I.A., arătând că acțiunea a fost

întemeiată pe decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 12513/3/2005, decizie ce le recunoaște

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și obligă Primăria

Municipiului București, a cărei dispoziție nr. 4012/2005 (prin care s-a respins

cererea formulată de W.A.N., prin notificare), a fost anulată să înainteze dosarele

cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N. și preluată

de moștenitorii acesteia, W.T., W.M.E. și W.I.A. către A.V.A.S.

Reclamanții au mai arătat

că soluția Curții de Apel București conținută in decizia civilă

nr. 236 din 25 martie

2008 este definitivă și irevocabilă, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în

discuție calitatea de moștenitori ai mamei lor, W.A.N. care, la rândul ei, formulând

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moștenitoare a soțului,

decedat, W.A., acționarul la Societății S., naționalizată.

Reclamanții au mai arătat

că nu au cerut efectuarea unei expertize în cauză întrucât, pe de o parte, nu aveau

banii necesari achitării onorariului de expert și dacă prin hotărâre pârâta ar fi

fost obligată să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri reparatorii,

potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această lucrare - stabilirea valorii

recalculate a acțiunilor deținute de părintele lor - ar fi fost suportată de către

aceasta, iar pe de altă parte, la dosarul cauzei au depus o expertiză contabilă

de recalculare a valorii acțiunilor deținute de tatăl lor la Societății S., care

ar fi trebuit avută în vedere de judecătorul fondului.

Intimata A.V.A.S. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că

nesoluționarea notificării nu îi poate fi imputată, întrucât dosarul administrativ

nu era complet, iar reclamanții nu au înțeles să depună înscrisurile expres solicitate

prin adresă.

Prin decizia civilă

nr. 141/A din 03 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanților, a admis acțiunea

și a obligat pârâta să înainteze, potrivit art. 31 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 10/2001, propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 RON

cuvenite reclamanților, corespunzător unui număr de 20.000 acțiuni ce au fost deținute

de autorul W.A. la Întreprinderea de Produse Chimice S.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a constatat, cu privire la calitatea de moștenitori a

reclamanților, că potrivit certificatului de eliberat de Primăria Sectorului 3,

numita W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o privește pe acesta fiind aplicabile

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai

reținut că defunctul W.A. a deținut un număr de 20.000 de acțiuni la Întreprinderea

S., conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S.

din 12 martie 1947 (prin care s-a luat act de transmiterea către defunct a unui

număr de 20.000 de acțiuni), a procesului-verbal al adunării generale extraordinare

al Societății S. din aprilie 1948 și conform procesului-verbal de naționalizare

din 12 iunie 1948, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit

cu care „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului

de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive; în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.”

Referitor la ordinul de

moștenire din 05 septembrie 2007 emis de registratorul pentru probleme de moștenire

din Tel Aviv, instanța de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 236 din 25

martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar

nr. 12513/3/2005, a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților

la măsuri reparatorii și a fost obligată Primăria Municipiului București să înainteze

dosarele cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N.

și preluată de moștenitorii acesteia, W.T., W.M.E. și W.I.A. către A.V.A.S.

Pe de altă parte, a fost

depus la dosar ordinul de moștenire apostilat, conform cu mențiunile Convenției

de la Haga din 05 octombrie 1961, obiecțiunile primei instanțe pe acest aspect fiind

astfel înlăturate.

Soluția Curții de Apel

București conținută în decizia civilă

nr. 236 din 25 martie 2008 este definitivă (la

dosarul de apel nu a fost depusă dovada irevocabilității acesteia), și deci executorie,

ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în discuție calitatea de moștenitori a

apelanților față de mama lor, W.A.N., care, la rândul ei, formulând notificarea

în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moștenitoare a soțului, decedat,

W.A., acționarul la Societatea S., naționalizată, astfel încât, constatând dovedită

calitatea de moștenitori ai fostului acționar a apelanților, instanța de apel a

reținut că aceștia au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cauză, potrivit

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor, conform raportului de expertiză întocmit în cauză în apel, s-a constatat

că echivalentul valoric al acțiunilor deținute de autorul apelanților la fosta Întreprindere

S. este de 1.093.116 RON, conform dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 și art. 31.1 și urm. din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi.

Împotriva acestei decizii

a formulat recurs pârâta A.V.A.S. arătând că instanța de apel în mod nelegal a obligat

această instituție să emită propunere cu acordare de despăgubiri în condițiile în

care notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată de Primăria

Municipiului București și, chiar dacă în urma contestației formulată de reclamanți

s-a dispus obligarea Primăriei să înainteze dosarul administrativ către A.V.A.S.,

acesta nu le-a parvenit încă, fiind în imposibilitatea soluționării notificării.

Recurenta-pârâtă a mai

arătat că dosarul înregistrat în prezent la această instituție nu este complet,

notificarea neputând fi soluționată în lipsa actelor doveditoare prevăzute de legea

specială de reparație, sub acest aspect instanța de apel, prin soluția pronunțată,

încălcând în mod flagrant dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-pârâtă nu poate

fi obligată la soluționarea unei notificări cu care nu a fost legal învestită și

față de care nu s-a respectat procedura administrativă prealabilă, respectiv, pentru

cele 20.000 de acțiuni pretins a fi deținute de către autorul reclamanților la Întreprinderea

de Produse Chimice S., notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului

București, iar reclamanții nu pot învesti, concomitent, instanța de judecată și

organul administrativ, întrucât procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă.

Analizând cu prioritate

excepția de nulitate a recursului invocată, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate

invocate de pârâtă se circumscriu cazului de casare prevăzut de 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă invocând în cauză greșita interpretare a dispozițiilor

art. 25 din Legea nr. 10/2001, sens în care va respinge excepția nulității și va

respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că la momentul apariției Legii nr. 10/2001 autoarea reclamanților,

numita W.A.N., a notificat Primăria Municipiului București cu solicitarea de a i

se restitui în echivalent valoarea acțiunilor deținute de tatăl reclamanților la

Societatea S.

Prin dispoziția nr.

4012 din 07 martie 2005, Primăria Municipiului București a respins notificarea,

iar în urma contestării acesteia în instanță, prin decizia nr. 236 din 25

martie 2008, Curtea de Apel București, în urma admiterii apelului reclamanților,

a dispus obligarea primăriei să înainteze dosarul cuprinzând notificarea către A.V.A.S.

Raportat la faptul că

nu au primit niciun răspuns privind soluționarea notificării, deși prin intermediul

apărătorului au comunicat o copie a notificării către A.V.A.S., înregistrată la

această instituție în 09 mai 2008, reclamanții au promovat, la data de 02 septembrie

2008, prezenta acțiune, prin care au solicitat, în contradictoriu cu A.V.A.S., obligarea

pârâtei ca, după recalcularea valorii acțiunilor deținute de autorul lor, să procedeze

la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii.

Prin adresa din 22

septembrie 2008, A.V.A.S. a solicitat reclamanților documente suplimentare în vederea

soluționării notificării, moment de la care această instituție nu a mai efectuat

niciun demers de finalizare a procedurii administrative.

Cu prilejul instrumentării

cauzei în apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 161 din

04 februarie 2009 a Tribunalului București, scția a IV-a civilă, s-a administrat

proba cu expertiză tehnică contabilă, ce a avut ca obiect stabilirea ehivalentului

valoric al acțiunilor deținute de autorul apelanților la fosta întreprindere S.,

respectiv s-a constatat că valoarea celor 20.000 acțiuni deținute de defunctul W.A.

conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății S.

din 12 martie 1947, a procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societății

S. din aprilie 1948 și al procesului-verbal de naționalizare din 12 iunie 1948,

este 1.093.116 RON (conform raportului de expertiză completat aflat la dosar apel),

valoare față de care pârâta a fost obligată prin decizia recurată să emită propunere

cu acordare de despăgubiri.

În speță, Înalta Curte

constată că de la data obligării Primăriei Municipiului București, prin decizia

civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curții de Apel București, la înaintarea dosarului

administrativ către A.V.A.S. și până în prezent, notificarea formulată de autoarea

reclamanților nu a fost soluționată, pârâta justificând, în cadrul recursului promovat,

nefinalizarea procedurii administrative prin aceea că nu a fost legal învestită

cu soluționarea notificării și că nu au fost depuse actele doveditoare solicitate.

Critica recurentei referitoare

la modalitatea de învestire nu poate fi reținută, întrucât potrivit art. 22

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „notificarea înregistrată face dovada deplină în

fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului

prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține

imobilul”, text legal ce consacră principiul prevalenței realizării dreptului în

raport de cel al respectării procedurii.

Or, în speță, entitatea

învestită inițial cu soluționarea notificării formulate de autoarea reclamanților

în termenul legal, respectiv Primăria Municipiului București, a fost obligată prin

hotărâre judecătorească la înaintarea dosarului administrativ către entitatea competentă

conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2009, respectiv A.V.A.S., ca instituție

implicată în procesul de privatizare a Societății S., iar reclamanții au adus la

cunoștința acesteia, prin apărător, conținutul notificării, aspect necontestat de

recurenta-pârâtă.

Referitor la critica privind

faptul că pârâtei nu i-a fost transmis dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile,

nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât în cadrul procedurii judiciare au fost

administrate toate probatoriile de care reclamanții au înțeles să se folosească,

instanța de judecată pronunțându-se, în temeiul plenitudinii de competență consacrat

prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

asupra calității de persoane îndreptățite a acestora și a întinderii pretențiilor

formulate.

În acest sens, art. 23

din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele doveditoare ale dreptului de proprietate

ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile

care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

Or, în cauză, așa cum

s-a arătat, s-au administrat toate probatoriile necesare soluționării cererii de

restituire, iar prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curții de Apel

București s-a statuat în mod irevocabil asupra calității de moștenitori a reclamanților

față de autoarea lor, W.A.N., notificatoarea în speță și succesoare, în calitate

de soție supraviețuitoare, a acționarului la Societatea S., naționalizată.

Afirmația recurentei-pârâte

conform căreia „reclamantul nu poate învesti cu soluționarea aceleiași cereri atât

instanța de judecată, cât și organul administrativ (…)” cu motivarea că „(…) procedura

judiciară nu poate suplini procedura administrativă (…)” este eronată și în contradicție

cu decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul

legii.

Astfel, prin decizia evocată,

s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prevăzută

de legea specială de reparație, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției

pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare,

sau, după caz, entitatea competentă a soluționa notificarea, ar determina o prelungire

nejustificată a procedurii de restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul

soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din

Convenția Europeană.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că tergiversarea soluționării pretențiilor întemeiate pe legea de reparație

echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare, care nu poate rămâne necenzurat,

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit

de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși dispozițiile constituționale

prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de

a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Față de aceste considerente,

respingând excepția de nulitate a recursului, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 141A din 03 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.