ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată sub nr. 4339 din 15 august 2002, reclamantul A.J.
a chemat în judecată
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia
la plata contravalorii activelor și acțiunilor deținute
de autorul reclamantului C.T.
(cu nume schimbat în A.T.)
la
emigrarea în Israel) la fosta SC S.P. SA, cu sediul în București.
Reclamantul
a arătat că tatăl său a fost administratorul societății susmenționate, care în
anul 1945 s-a contopit cu depozitul C., devenit
S.P.C. și care a fost naționalizată în temeiul Legii
nr. 119/1948 și apoi radiată din evidențele Camerei de Comerț și Industrie
București în anul 1945, anterior naționalizării,
autorul deținând la nivelul anului 1947, un număr de 14139 acțiuni, cu o
valoare nominală de 70695000 lei.
În drept,
s-au invocat prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin
sentința civilă nr. 605 din 23 iunie 2004, Tribunalul București, secția
V-
a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă,
întrucât nu s-a respectat procedura
prealabilă
administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin decizia civilă
nr. 86/A din 31 ianuarie 2005, Curtea de Apel
București, secția a VII-a civilă a respins apelul reclamantului.
Înalta
Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 906 din 27 ianuarie 2006
a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia din apel, cât și
sentința
instanței
de fond și cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.
În
decizia de casare s-a reținut că reclamantul a adresat notificările nr. 702
și nr. 703 din 14 iunie 2001 Primăriei
Municipiului București pentru măsuri
reparatorii
privind activele și acțiunile societății P.S.C.,
dar Primăria
Municipiului București nu i-a răspuns în raport cu prevederile art. 23 din
Legea nr. 10/2001.
Or, în termen de 30 de zile, potrivit art. 2 și art. 26 din Legea nr.
10/2001,
Primăria
Municipiului București era obligată să identifice unitatea deținătoare și să
comunice reclamantului elementele de identificare a bunului.
În rejudecare,
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 370 din 7 martie
2007 a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
să emită decizie de acordare a
măsurilor
reparatorii în echivalent acestuia, corespunzător numărului de acțiuni
la
fosta societate Steaua Petroliferă, calculate conform Legii nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 247/2005.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că,
reclamantul are legitimare procesuală activă,
fiind moștenitorul autorului C.T.
, potrivit înscrisurilor anexate la
dosar și prin urmare de persoană
îndreptățită
la măsuri reparatorii în echivalent pentru 14139 acțiuni deținute la
data naționalizării și calculate conform Legii
nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit
actelor de la dosar, s-a avut în vedere că autorul reclamantului a
fost acționar la SC P. SA și administrator unic
al acestei societăți, care
a făcut obiectul naționalizării conform Legii
nr. 119/1948.
Împotriva
acestei decizii au declarat apel reclamantul A.J. și
pârâtul Statul Român prin
Ministerul Economiei și Finanțelor.
Curtea
de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 519/A din
10 septembrie 2007 a
respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței civile
nr. 370 din 7 martie 2007, pronunțată de
Tribunalul București, secția a III-a
civilă,
și a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și
Finanțelor împotriva aceleiași hotărâri, pe care
a schimbat-o în parte.
A fost obligat
pârâtul să emită decizie care să cuprindă propunere de
acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reclamantului,
corespunzător
numărului de 14139 acțiuni la fosta societate S.P.,
calculate
conform Legii nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 247/2005.
Au
fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că nu s-au
solicitat cheltuieli de judecată.
S-a reținut că apelul reclamantului a fost nefondat, iar al pârâtului ca
fiind
fondat pentru următoarele
considerente:
În
ceea ce privește critica reclamantului, s-a apreciat că nu poate fi primită,
întrucât în rejudecarea fondului era intrată în vigoare Legea nr. 247/2005,
care
prevede o procedură
specială privind stabilirea despăgubirilor, inclusiv
competența în sarcina Comisiei Centrale privind cuantumul
despăgubirilor, prin
Titlul VII și care este de imediată aplicare.
În
aceste condiții, s-a constat că Ministerul Economiei și Finanțelor are
legitimare numai pentru a emite decizie cu
propunere privind măsurile
reparatorii în
echivalent, corespunzător celor 14139 acțiuni, pe care autorul reclamantului
le-a deținut la fosta societate și care să fie înaintată la Comisia
Centrală, potrivit Titlului VII din Legea nr.
247/2005, care să dea o decizie
definitivă în acest sens.
Față de noua
reglementare, s-a reținut că instanța nu poate obliga la emiterea unei decizii
finale, dar nu poate obliga nici Comisia Centrală la
emiterea unei astfel de decizii, deoarece respectiva decizie finală
este supusă
căilor de atac distincte
și are o competență anume prevăzută de lege.
În
urma analizei criticilor evidențiate în apelul reclamantului, s-au reținut
netemeinice cele formulate de pârât sub
aspectul lipsei calității procesuale pasive.
Calitatea
procesuală pasivă a pârâtului a fost pe larg analizată și s-a reținut
că reclamantul a respectat prevederile art.
26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pe care le-a urmat întocmai.
În acest
sens, s-a arătat că nu recurentul pârât era obligat să identifice unitatea
deținătoare, ci Primăria Municipiului București, care nu a dat un răspuns în
termen de 30 de zile, astfel că reclamantul corect s-a adresat Ministerului
Economiei și Finanțelor pentru soluționare. Potrivit noilor
reglementări, pârâtul are obligația să facă
propuneri de măsuri reparatorii în
echivalent și nu să emită o decizie
finală.
Împotriva
ultimei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamantul
A.J. și pârâtul Statul Român prin Ministerul
Economiei și Finanțelor.
Reclamantul,
invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
susține că, în mod greșit a fost obligat
Statul Român să emită dispoziție,
deoarece
prin art. 26 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 în numerotarea inițială nu se
prevedea
o astfel de dispoziție, adăugându-se astfel la lege și că persoana
îndreptățită care nu a primit răspuns de la
primărie privind persoana îndreptățită
putea chema în judecată Statul
Român.
O
a doua critică se referă la faptul că instanța de apel trebuia să stabilească
întinderea despăgubirilor ce i s-ar fi
cuvenit pentru acțiunile deținute de tatăl său, despăgubiri estimate conform
expertizei administrate în fața primei instanțe.
În ceea ce
privește critica formulată de Statul Român prin Ministerul Economiei și
Finanțelor, s-a reținut că acesta a susținut netemeinicia și
nelegalitatea hotărârii pentru faptul că greșit
s-a respins excepția privind lipsa
calității procesuale pasive a sa.
În acest sens menționează că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr.
10/2001,
actualmente
art. 28 alin. (3), doar „în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost
identificată, persoana îndreptățită poate
chema în judecată Statul prin
Ministerul
Economiei și Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data
la
care a expirat termenul prevăzut la alin.(l), dacă nu a primit comunicarea
din partea primăriei sau de la data comunicării,
solicitând restituirea".
Or,
se susține că în speță, prin notificările formulate și adresate Primăriei
municipiului București, reclamantul a solicitat numai restituirea în natură (nu
măsuri reparatorii în echivalent)
a imobilelor ce au constituit proprietatea fabricii de produse chimice C. și a
imobilelor ce au constituit
proprietatea
firmei S.P., în cuprinsul niciuneia dintre aceste
notificări,
reclamantul nu a făcut mențiunea că nu ar cunoaște unitatea deținătoare și nu a
solicitat identificarea acesteia.
Mai mult decât atât, potrivit aceluiași text, Statul Român prin
Ministerul
Economiei și
Finanțelor Publice poate fi chemat în judecată numai pentru restituirea în
natură, dar nu și pentru plata „valorii activelor și acțiunilor deținute de
autorul reclamantului".
De asemenea,
potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin
echivalent, prevăzute la alin. (1) se vor propune, după
stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a
instituției
publice implicate în privatizarea societății comerciale care
a preluat patrimoniul persoanei juridice, sau, după caz, prin Ordin al
Ministrului
Finanțelor Publice, în cazul în
care societatea comercială care a preluat
patrimoniul persoanei juridice
naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o
asemenea continuitate".
Or, în speță se susține, că nu se știe dacă a existat o societate
comercială
care
a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate, iar dacă a existat,
aceasta nu a fost identificată, tocmai pentru că reclamantul nu a solicitat
acest
lucru.
Într-o
altă critică, se învederează că regimul plăților despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în
mod abuziv este reglementat de dispozițiile legale ale
Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de aceste
dispoziții, se învederează că instanța de apel, deși a
reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are competența și nu
poate fi
obligat la emiterea unei decizii de acordare de măsuri
reparatorii, totuși,
apreciază că acesta
este cel care poate propune respectivele măsuri.
Se susține că, prin obligarea pârâtului să emită o decizie care să
cuprindă propuneri de acordare a despăgubirilor instanța de apel ar adăuga la
lege.
O ultimă
critică se referă la neconcordanța dintre considerente și
dispozitiv, în sensul că, din considerente rezultă
că au fost respinse capetele de
cerere
ale apelului, totuși în dispozitiv se face mențiunea admiterii acestuia.
Ambele recursuri sunt nefondate
pentru următoarele considerente:
De fapt, criticile din recurs sunt o reluare a celor formulate în fața
instanței
de apel.
Așa cum corect a
reținut instanța de apel, la data când s-a soluționat în
fond litigiul după rejudecare, era intrată în
vigoare Legea nr. 247/2005, potrivit
căreia se prevede o procedură
specială referitoare la stabilirea despăgubirilor, cât și competența, acestea
căzând în sarcina Comisiei Centrale privind
cuantumul
despăgubirilor, evidențiate în Titlul VII al legii.
Reclamantul a
uzat de procedura pusă la dispoziție de lege și conform
art. 26 alin. (2) și (3) a înțeles să solicite în contradictoriu cu
pârâtul măsuri
reparatorii pentru un număr de 14139 acțiuni deținute de
autorul său C.T. la SC S.P. SA. Ca urmare a faptului că, în urma
notificării formulate de reclamant conform Legii
nr. 10/2001 nu a fost identificat
deținătorul bunurilor societății
menționate și nu i s-a comunicat unitatea
deținătoare
de către Primăria Municipiului București, conform art.26 din lege.
În aceste condiții,
corect s-a reținut că pârâtul este în măsură să emită
decizie cu propunere privind măsurile reparatorii în echivalent
corespunzător
celor 14139 acțiuni,
pe care autorul reclamantului le-a deținut la fosta societate,
fără să
poată stabili întinderea despăgubirilor, procedură ce cade în sarcina
Comisiei Centrale conform Titlului VII din Legea
nr. 247/2005, abilitată să
pronunțe o decizie definitivă în acest sens.
Nefondate sunt și criticile
formulate de către pârât.
Reclamantul
a respectat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, devenit art.
28 alin. (3), deoarece necunoscând deținătorul bunului, s-a adresat
primăriei și pentru că aceasta nu a putut
identifica unitatea deținătoare, s-a adresat pârâtului.
Conform
art. 28 alin. (3) din lege, ,,În cazul în care unitatea deținătoare nu
a fost identificată,
persoana îndreptățită poate chema în judecată statul prin
Ministerul Economiei și
Finanțelor Publice în termen de 90 de zile de la data la
care a expirat termenul prevăzut
la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din
partea Primăriei sau de la data
comunicării, solicitând restituirea în natură,
sau, după caz, măsuri
reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege".
Este adevărat, că potrivit noilor reglementări, așa cum s-a reținut și
în apel,
Ministerul
Economiei și Finanțelor va avea competența de a propune măsuri reparatorii în
echivalent corespunzător numărului de acțiuni de 14139 la fosta
societate S.P.
Se constată că nu
există nicio neconcordanță între considerentele și
dispozitivul hotărârii recurate, o astfel de critică fiind
neîntemeiată.
În consecință, pentru
considerentele expuse, recursurile părților vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul A.J. și de
pârâtul
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor
împotriva deciziei nr. 519/A din 10 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 31 martie 2008.