ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3761/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3761/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia
nr.
3761
/20
15
Deliberând asupra prezentelor recursuri,
constată următoarele:
I. Procedura în fața primei instanțe
1.
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la data
de 11 noiembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, și precizată la 23
ianuarie 2014 în ședință publică, reclamanta A. a chemat în
judecată pe pârâții Agenția Domeniilor Statului, Conducătorul
Agenției Domeniilor Statului și B., în calitate de conducător al
A.D.S., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților
la:
- plata unei amenzi civile în cuantum de
20% din salariul minim brut pe zi de întârziere în sarcina conducătorului autorității
publice începând cu data de 15 februarie 2013 și până la data îndeplinirii
obligației „de a face”, adică soluționarea cererii nr. 12728 din
01 iulie 2011 în ceea ce privește întocmirea protocolului de predare-primire
asupra terenului în suprafață de 2,7 ha cu sere, pe vechiul amplasament,
în incinta SC C. SA;
- plata unei sume în cuantum de 8.000 RON
reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor
stabilite în sentința civilă nr. 64
66
din
07
noiembrie
2011 pe perioada 15 februarie 2013-15 octombrie 2013.
Soluția instanței
de fond
Prin sentința
nr. 384 din 6 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins
ca
nefondată
excep
ț
ia
lipsei
calită
ț
ii
procesuale
active
ș
i
excep
ț
ia
inadmisibilită
ț
ii
cererii
,
invocate
de
pârâtul
B.
-
Pre
ș
edinte
al
A
.
D
.
S
.
ș
i
de
pârât
a
Agenția
Domeniilor Statului
,
a
admis
în
parte
excep
ț
ia
lipsei
calită
ț
ii
procesuale
pasive
invocată
de
pârâtul
B.
-
Pre
ș
edinte
al
A
.
D
.
S
.
relativ
la
intervalul
15
februarie
2013
-
10
noiembrie
2013
ș
i,
în
consecin
ț
ă,
a
respin
s
cererea
,
astfel
cum
a
fost
precizată
,
în
contradictoriu
cu
pârâtul
B.,
ca
privind
o
persoană
fără
calitate
procesuală
pasivă
pentru
acela
ș
i
interval
,
a
admis
e
xcep
ț
ia
nulită
ț
ii
cererii
de
chemare
în
judecată
formulată
generic
ș
i,
în
consecin
ț
ă,
a
constatat
nulitatea
cererii
formulate
de
reclamantă
„
în
contradictoriu
cu
pârâtul
Conducătorul
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
”
pentru
intervalul
15 februarie 2013-10
noiembrie 2013
.
Prin
aceea
ș
i
sentin
ț
ă,
s-a
admis
în
parte
cererea,
astfel
cum
a
fost
precizată,
și a fost aplicată
pârâtului
B.,
în
calitate
de
conducător
(Pre
ș
edinte)
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
,
o
amendă
de
20%
din
salariul
minim
brut
pe
economie
pe
zi
de
întârziere
,
începând
cu
data
de
11
noiembrie
2013
ș
i
până
la
executarea
sentin
ț
ei
civile
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
pronun
ț
ată
de
Curtea
de
Apel
Bucure
ș
ti
,
s
ec
ț
ia
a
VIII-a
c
ontencios
administrativ
ș
i
fiscal
,
sau
până
la
data
eliberării
acestuia
din
func
ț
ia
publică
de
Pre
ș
edinte
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
,
respingând
în
rest
cererea
ca
nefondată
.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut în esență că
,
prin
sentin
ț
a
civilă
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
pronun
ț
ată
de
Curtea
de
Apel
Bucure
ș
ti
,
s
ec
ț
ia
a
VIII-a
c
ontencios
administrativ
ș
i
fiscal
,
în
D
osar
nr.
x
/2/2011,
irevocabilă
prin
decizia
nr. 115 din 15 ianuarie
2013
a
Înaltei
Cur
ț
i
de
Casa
ț
ie
ș
i
Justi
ț
ie
,
s
ec
ț
ia
de
contencios
administrativ
ș
i
fiscal,
s-a
admis
ac
ț
iunea
formulată
de
reclamantele
D.
ș
i
E.
în
contradictoriu
cu
pârâta
Agen
ț
ia
Domeniilor
Statului,
fiind
obligată
pârâta
la
solu
ț
ionarea
cererii
reclamantelor
nr. 12728 din 01 iulie
2011
în
ceea
ce
prive
ș
te
întocmirea
protocolului
de
predare-preluare
asupra
terenului
în
suprafa
ț
ă
de
2,7
ha
cu
sere,
pe
vechiul
amplasament,
în
incinta
SC
C.
SA.
În
cauză
este
necontestat
că
Agen
ț
ia
Domeniilor
Statului
nu
a
adus
la
îndeplinire
obliga
ț
ia
rezultată
din
hotărârea
judecătorească
men
ț
ionată,
autoritatea
publică
invocând
imposibilitatea
de
a
proceda
la
executare
din
considerente
legate
de
conduita
unor
ter
ț
e
autorită
ț
i
publice
.
A
c
ț
iunea
a
fost
considerată
întemeiată
în
parte,
respectiv
în
limita
aplicării
în
sarcina
pârâtului
B.
,
în
calitate
de
conducător
(Pre
ș
edinte)
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului,
a
unei
amenzi
de
20%
din
salariul
minim
brut
pe
economie
pe
zi
de
întârziere
începând
cu
data
de
11
noiembrie
2013
ș
i
până
la
executarea
sentin
ț
ei
civile
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
pronun
ț
ată
de
Curtea
de
Apel
Bucure
ș
ti
,
s
ec
ț
ia
a
VIII-a
c
ontencios
administrativ
ș
i
fiscal
,
sau
până
la
data
eliberării
acestuia
din
func
ț
ia
publică
de
Pre
ș
edinte
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
.
Instan
ț
a
a
apreciat
că
motivele
invocate
de
pârâ
ț
i
în
pretinsa
justificare
a
neexecutării
sentin
ț
ei
civile
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
a
Cur
ț
ii
de
Apel
Bucure
ș
ti
,
s
ec
ț
ia
a
VIII-a
c
ontencios
administrativ
ș
i
fiscal
,
nu
fac
altceva
decât
să
repună
în
discu
ț
ie
aspecte
deja
tran
ș
ate
cu
putere
de
lucru
judecat
,
atât
prin
hotărârea
instan
ț
ei
de
fond,
cât
ș
i
prin
decizia
pronun
ț
ată
de
Î
nalta Curte de Casa
ț
ie, sec
ț
ia contencios administrativ și fiscal,
în
solu
ț
ionarea
recursului
.
Or,
p
rin
această
pozi
ț
ie
procesuală
,
autoritatea
publică
obligată
(
A
.
D
.
S
.
)
neagă
însă
ș
i
esen
ț
a
titlului
executoriu,
impunând
interven
ț
ia
activă
a
conducătorului
acesteia
pentru
asigurarea
executării
sentin
ț
ei
civile
nr.
6466/2011,
în
caz
de
omisiune
,
această
interven
ț
ie
fiind
asigurată
sub
constrângerea
art.
24
din
Legea
nr.
554/2004
.
Cât
prive
ș
te
capătul
de
cerere
privind
acordarea
de
daune
în
cuantum
de
8.00
0 RON
,
prima
instan
ț
ă
a
apreciat
că
este
neîntemeiat,
re
ț
inând
că
dispozi
ț
iile
art.
24
alin. (2)
din
Legea
nr.
554/2004
fac
trimitere
la
art.
894
C.
proc. civ.
,
prin
care
nu
se
instituie
obligativitatea
despăgubirilor
,
ci
se
instituie
penalită
ț
i,
iar
această
măsură
de
constrângere
este
lăsată
la
aprecierea
judecătorului.
În
plus,
penalită
ț
ile
se
acordă
sub
forma
unei
sume
fixe
stabilite
pentru
fiecare
zi
de
întârziere,
urmând
ca
lichidarea
lor
,
în
sensul
stabilirii
cuantumului
definitiv
cuvenit
creditorului
,
să
se
facă
la
un
moment
ulterior,
respectiv
dacă
în
termen
de
3
luni
de
la
data
comunicării
hotărârii
de
stabilire
debitorul
tot
nu
a
executat
obliga
ț
ia
ce
îi
incumbă
.
Or,
în
cauză,
reclamant
a
pretinde
acordarea
unei
sume
globale
cu
titlu
de
despăgubire,
fără
a
exista
un
temei
de
drept
care
să
îi
recunoască
un
astfel
drept
la
acest
moment
al
chestiunii
litigioase
privind
neexecutarea
hotărârii
judecătore
ș
ti
favorabile
ș
i
fără
a
justifica
în
vreun
fel
prejudiciul
invocat
.
Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței civile nr. 384
din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, au declarat recursuri reclamanta A. și
pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului.
Motivul de casare invocat de recurenta
reclamantă A. este reprezentat de
greșita interpretare
și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 [art. 488
alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].
Recurenta
reclamantă a criticat soluția de respingere a capătului de cerere
având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri în cuantum
de 8.000 RON, arătând că, din modalitatea în care este redactat textul
art. 24 din Legea contenciosului administrativ, reiese faptul că, atunci când
este dispusă amendarea conducătorului instituției, ca o consecință
a existenței culpei acestuia, în mod necesar și obligatoriu se va dispune
și acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de
neexecutarea hotărârii judecătorești.
A
precizat că acest prejudiciu reprezintă lipsa de folosință a
terenului în suprafață de 2,7 ha.
A
solicitat, în consecință, admiterea recursului său și modificarea
sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum
a fost formulată.
La
rândul său, recurentul
pârât B.
a invocat următoarele motive
de casare
:
- motivare contradictorie care echivalează
cu necercetarea pe fond a cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.]
- i
nterpretarea greșită
a actului juridic dedus judecății decurgând din interpretarea greșită
a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]
În
dezvoltarea primului motiv de casare, recurentul pârât a criticat sentința
pentru neanalizarea argumentelor părților și lipsa punctului de vedere
al instanței față de fiecare argument relevant.
Referitor
la al doilea motiv de casare, a arătat că instanța de fond, cu aplicarea
și interpretarea greșită a legii, a respins excepția inadmisibilității
acțiunii, a admis doar în parte excepția lipsei calității sale
procesuale pasive și excepția nulității cererii de chemare în
judecată formulată generic în contradictoriu cu pârâtul Conducătorul
Agenției Domeniilor Statului.
De
asemenea, cu aplicarea greșită a legii, a admis în parte acțiunea
și i-a aplicat
recurentului pârât, î
n
calitate
de
conducător
(Pre
ș
edinte)
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
o
amendă
de
20%
din
salariul
minim
brut
pe
economie
pe
zi
de
întârziere
începând
cu
data
de
11
noiembrie
2013
ș
i
până
la
executarea
sentin
ț
ei
civile
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
sau
până
la
data
eliberării
acestuia
din
func
ț
ia
publică
de
Pre
ș
edinte
al
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului
.
Astfel,
instanța de fond a dat o interpretare greșită art. 24 din Legea
nr. 554/2004, apreciind că „nu are relevanță” faptul că recurentul
nu îndeplinea funcția de conducător al A.D.S. la data împlinirii termenului
de executare a sentinței nr. 6466 din 07 noiembrie 2011, deși rațiunea
legiuitorului a fost aceea de a sancționa atitudinea culpabilă a persoanei
care la data împlinirii termenului înlăuntrul căruia trebuia executată
hotărârea pronunțată în contencios administrativ exercita funcția
de conducător al autorității publice obligate.
În
plus, atitudinea culpabilă trebuie dovedită de persoana care solicită
aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar în speță reclamanta
nu a făcut o astfel de probă, iar instanța nu a analizat acest aspect.
A
considerat recurentul pârât că acest mod greșit de interpretare a determinat
legalizarea abuzului de drept, în condițiile în care a fost făcut răspunzător
pentru inacțiunea predecesorilor săi.
A
precizat, totodată, recurentul că au existat motive legale care au dus
la imposibilitatea executării hotărârii, aspecte care nu au fost analizate
cu ocazia pronunțării sentinței nr. 6466/2011.
În
acest sens, a invocat dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 626/2001 și ale
art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, precizând că este necontestat faptul
că terenul în litigiu este un teren pe care se află investiții (sere),
astfel că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 1/2000 și
a normelor interne ale A.D.S. privind încheierea protocoalelor de predare preluare
a terenurilor cu destinație agricolă între Agenția Domeniilor Statului
și comisiile locale, predarea unor astfel de terenuri către comisiile
locale nu se poate realiza decât în condițiile în care se comunică de
către Comisia județeană de fond funciar Ilfov hotărârea de validare
a amplasamentului emisă conform art. 5 lit. f) din H.G. nr. 890/2005, precum
și a acordului între proprietarul investiției și foștii proprietari
deposedați, întocmit conform art. 4 din Legea nr. 1/2000.
Recurentul
a reiterat faptul că adresa Instituției Prefectului Județului Ilfov
din 14 martie 2011 se referă la delimitarea amplasamentului și predarea
acestuia Comisiei locale Popești Leordeni și la stadiul în care se afla
întocmirea proiectului de delimitare suprafeței de teren de 2,7 ha, iar nu
la înaintarea unei documentații de retrocedare.
De
asemenea, A.D.S. nu a fost parte în dosarul soluționat prin sentința
nr. 1441 din 28 mai 2008, prin care s-a stabilit predarea terenului către reclamanta
pe vechiul amplasament stabilit în baza unui raport de expertiză extrajudiciară,
în care însă nu se precizează tarlaua și parcela, ci doar dimensiunile
și vecinătățile.
A
mai arătat că în luna octombrie 2013 încă nu era delimitat amplasamentul
ce urma a fi predat, astfel cum rezultă din corespondența purtată
între Primăria Popești Leordeni și O.C.P.I. Ilfov.
Prin
urmare, nici în momentul de față nu sunt îndeplinite condițiile legale
pentru a se proceda la întocmirea protocolului de predare a terenului în litigiu
către Comisia Locală Popești Leordeni.
De
altfel, instanța de contencios administrativ care a pronunțat sentința
nr. 6466/2011, când a dispus obligarea A.D.S. la încheierea unui protocol de predare
a terenului în litigiu, este evident că a avut în vedere predarea cu respectarea
dispozițiilor legale, iar nu în lipsa documentelor prevăzute imperativ
de lege.
În
acest context nu se poate reține culpa recurentul și a A.D.S. în neexecutarea
respectivei sentințe.
În
plus din interpretarea dispozitivului sentinței rezultă indubitabil că
A.D.S. a fost obligată să soluționeze cererea reclamantei, nicidecum
să procedeze direct la predarea terenului, iar o cerere se poate soluționa
în sensul admiterii sau respingerii acesteia.
Ca
temei legal al recursului său, recurentul pârât a mai invocat și prevederile
Legii nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001, ale legilor fondului funciar și ale
Legii nr. 165/2013, precum și dispozițiile Legii nr. 554/2004.
II. Procedura în fața instanței
de recurs
Recurenta reclamantă
A. și intimata pârâtă A.D.S. au formulat întâmpinări în cauză.
Prin încheierea de ședință
din
23
iunie
2015
,
pronunțată
în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.
Recurenta reclamantă a formulat, la
data de 10 iulie 2014, și un răspuns la întâmpinarea recurentului pârât.
În faza procesuală a recursului
a
fost administrată
proba cu înscrisuri noi, recurentul pârât B. depunând la dosar hotărârea
nr. 88 din 05 iunie 2014 a Comisiei Județene Ilfov pentru stabilirea dreptului
de proprietate privată asupra terenurilor, procesul verbal de delimitare a
suprafețelor solicitate nr. 22324 din 30 iunie 2014, punct de vedere al A.N.R.P.
etc., iar recurenta reclamantă depunând corespondența pe care a purtat-o
cu instituțiile „responsabile cu punerea în executare a sentinței civile
nr. 1441 din 28 mai 2008”.
III. Analiza motivelor de casare
Examinând hotărârea atacată prin
prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor
legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt
ne
fondate pentru argumentele
ce vor fi prezentate în continuare.
Criticile formulate de recurenta reclamantă A., ce pot fi
subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin
raportare la dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ, sunt neîntemeiate.
Astfel, recurenta susține, practic, faptul că sentința
atacată încalcă textele legale menționate, care prevăd „în mod
necesar și obligatoriu” acordarea de „despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului
cauzat de neexecutarea hotărârii judecătorești”.
Din art. 24 al Legii nr. 554/2004, rezultă însă dreptul
creditorului obligației prevăzute în hotărârea neexecutată în
termen „la penalități, în condițiile art. 894 C. proc. civ.” (art.
905 C. proc. civ., potrivit numerotării existente la data sesizării instanței).
Or, regimul penalităților reglementate de C. proc.
civ. este unul special și, evident, diferit de regimul de drept comun al despăgubirilor
pentru prejudicii cel puțin în ceea ce privește situația premisă
și cuantificarea prejudiciului, din acest punct de vedere, atât soluția
pronunțată de prima instanță, cât și argumentele expuse
în susținerea acesteia fiind temeinice și legale.
Pe de altă parte, deși în acțiunea introductivă
recurenta reclamantă a arătat că solicită despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației stabilite prin hotărârea
instanței de contencios administrativ (aceea de a soluționa cererea de
întocmire a protocolului de predare-primire a terenului), în cererea de recurs a
precizat faptul că prejudiciul pentru care solicită despăgubiri „reprezintă
lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2,7 ha”, ceea
ce reprezintă o veritabilă modificare a acțiunii, prohibită
de art. 494
raportat la art. 478 C. proc. civ., în conformitate cu care prin
recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe,
respectiv „nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții
noi”.
Față de aceste împrejurări de fapt și de drept,
recursul reclamantei apare ca fiind nefondat.
Cât privește recursul
declarat de recurentul pârât
B.,
în cuprinsul căruia
se invocă neanalizarea
argumentelor părților, respectiv, neredarea punctului de vedere al judecătorului
fondului față de fiecare argument relevant, Înalta Curte arată că
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425
alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și
cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților,
consacrând un criteriu calitativ, iar nu unul cantitativ al considerentelor instanței.
Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele
pe care se întemeiază soluția pronunțată, atât în ceea ce privește
excepțiile invocate în cauză, cât cea prin care s-a dezlegat fondul cauzei,
nefiind identificate nici „motive contradictorii ori numai motive străine de
natura cauzei” pentru a se putea reține incidența motivului de casare
invocat.
Astfel, nu constituie motivare contradictorie faptul că pentru
cererea formulată generic „în contradictoriu cu pârâtul Conducătorul Agenției
Domeniilor Statului” pentru întreaga perioadă de neexecutare a sentinței
s-a constatat nulitatea (pentru că nu s-a precizat identitatea conducătorului),
iar pentru cererea precizată ca fiind îndreptată împotriva pârâtului B.,
pentru perioada ulterioară momentului numirii acestuia în funcție, nu
s-a reținut nulitatea.
Pe de altă parte, nu se poate reține nici vreo omisiune
a instanței de a analiza argumentele părților, întrucât prima instanță
a avut în vedere aceste susțineri, iar în legătură cu o parte dintre
ele a stabilit că nu pot fi primite, întrucât ar repune în discuție aspecte,
nu doar intrate în puterea
lucrului judecat, ci care reprezintă însăși
esența titlului executoriu.
Cât
privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat prin raportare
la soluția dată, atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei.
Recurentul
pârât consideră fără temei că numai persoana care exercita funcția
de conducător al instituției obligate la data împlinirii termenului de
punere în executare a hotărârii judecătorești poate fi sancționată,
iar nu și persoanele care au ocupat această funcție ulterior împlinirii
termenului.
Or,
în aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, relevantă este atitudinea conducătorului
instituției începând cu momentul de la care instituția este considerată
în întârziere cu privire la îndeplinirea obligației prevăzute în titlul
executoriu și până la momentul punerii în aplicare a acestui titlu.
Prin
urmare, în speță poate face obiectul analizei instanței de executare
comportamentul fiecărei persoane care a ocupat funcția de conducător
al instituției publice obligate după data de 15 februarie 2013.
Desigur,
fiecare astfel de persoană poate răspunde numai pentru perioada (ulterioară
datei de 15 februarie 2013) în care avea posibilitatea efectivă de a dispune
măsuri pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești
în discuție, respectiv pe perioada exercitării funcției.
În
consecință, soluția de admitere a excepției lipsei calității
procesuale pasive a recurentului pârât B. doar pentru perioada anterioară numirii
sale în funcție este legală.
De
asemenea, Înalta Curte consideră că, în mod temeinic și legal, constatând
îndeplinite condițiile răspunderii instituite de art. 24 din Legea contenciosului
administrativ, instanța de executare a stabilit sancțiunea amenzii în
sarcina recurentului-pârât pentru perioada de la numirea în funcție, 11
noiembrie 2013 (conform Ordinului nr. 1265/2013 al M.A.D.R.), până la executarea
obligației sau până la eliberarea din funcție, după caz.
Astfel,
cât privește critica referitoare la faptul că revenea recurentei reclamante
sarcina probării culpei în atitudinea omisivă conducătorului instituției,
această susținere este lipsită de fundament, în condițiile în
care, din economia textului art. 24, reiese că această culpă este
prezumată că rezultă din simplul fapt al neexecutării hotărârii
instanței de contencios administrativ, revenind deci persoanei care a exercitat
funcția de conducere sarcina de a dovedi demersurile efectuate și împrejurările
ce au constituit impedimente obiective pentru executarea hotărârii.
Argumentele
recurentului pârât întemeiate pe prevederile H.G. nr. 626/2001 și ale Legii
nr. 268/2001 nu sunt de natură să
justifice
în speță neexecutarea până în prezent de către Agenția
Domeniilor Statului a sentinței nr. 6466 din 07 noiembrie 2011.
Conform
atribuțiilor stabilite prin art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 890/2005, comisiile
locale întocmesc situații definitive privind persoanele îndreptățite
să li se atribuie teren, cu suprafața și amplasamentele stabilite,
conform planului de delimitare și parcelare întocmit, înaintând și prezentând
spre aprobare și validare comisiei județene aceste situații împreună
cu documentația necesară, iar comisiile județene și a municipiului
București validează sau invalidează propunerile comisiilor locale
împreună cu proiectele de delimitare și parcelare.
Totodată,
potrivit art. 9 din H.G. nr. 626/2001, terenurile cu destinație agricolă
a căror retrocedare se solicită în conformitate cu prevederile legilor
fondului funciar se transmit de către A.D.S. comisiilor locale, pe bază
de protocol, la cererea comisiilor județene
[conform
art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001]
, după prezentarea către A.D.S.
a cererii Comisiei județene împreună cu actele ce stau la baza acesteia,
precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație
agricolă stabilită de consiliul de administrație al A.D.S. și
după verificarea de către direcțiile de specialitate din cadrul agenției
a legalității documentației prezentate.
În
cauză, însă, instanța de contencios administrativ a stabilit deja
în mod irevocabil, atât dreptul recurentei reclamante la punerea în posesie pe suprafața
de 2,7 ha teren cu sere, pentru care s-a eliberat adeverința de proprietate,
pe vechiul amplasament (sentința nr. 1441 din 28 mai 2008 a Judecătoriei
Cornetu), cât și obligația A.D.S. de a soluționa cererea recurentei
reclamante privind întocmirea protocolului de predare primire asupra terenului pe
vechiul amplasament, respectiv în incinta SC C. SA (sentința nr. 6466 din
07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București)
Prin
urmare, așa cum corect a reținut instanța de executare, pe baza probatoriului
din dosar, recurentul pârât nu a reușit să dovedească o imposibilitate
obiectivă de punere în executare a sentinței nr. 6466/2011, apărările
sale tinzând de fapt la repunerea în discuție a hotărârii judecătorești
irevocabile care a statuat deja asupra legalității cererii reclamantei
de atribuire în natură a terenului și la negarea esenței titlului
executoriu, ceea ce nu poate fi primit, în considerarea dreptului recurentei reclamante
la respectarea bunului său, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional
la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, precum și a principiului securității juridice, consacrat
în Convenție și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile
Omului.
În
acest sens, trebuie reținut că C.E.D.O. a statuat în sensul încălcării
art. 6 din Convenție în cazul casării, printr-o cale de atac extraordinară,
fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri
judecătorești definitive, iar în mai multe cauze a considerat că,
fie și dacă nu este vorba de casarea unei hotărâri, repunerea în
cauză a soluției adoptate într-un litigiu anterior printr-o hotărâre
judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare
poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu
dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității
juridice (cauza Lungu și alții împotriva României; cauza Kehaya și
alții împotriva Bulgariei; cauza Gök și alții împotriva Turciei,
cauza Esertas împotriva Lituaniei).
De asemenea, așa
cum în mod corect a arătat judecătorul fondului,
instan
ț
a
europeană
a
subliniat,
în
cauza
Păduraru
împotriva
României
(hotărârea
din
1
decembrie
2005)
,
faptul
că
„
în
calitatea
sa
de
gardian
al
ordinii
publice,
statul
avea
o
obliga
ț
ie
morală
de
a
stabili
un
exemplu
[în
legătură
cu
executarea
unei
hotărâri
judecătore
ș
ti]
,
a
cărei
respectare
trebuia
asigurată
de
organele
sale
învestite
cu
misiunea
de
protec
ț
ie
a
ordinii
publice
”
.
Or, Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a
arătat, în decizia nr. 115 din 15 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul
nr. x/2/2011, că „pretinsa nerespectare a normelor metodologice de aplicare
a Legii nr. 268/2001 nu se susține. În raport de cele stabilite prin hotărârea
judecătorească irevocabilă (sentința nr. 1441 a Judecătoriei
Cornetu), A.D.S. nu mai trebuia să parcurgă etapa privind verificarea
documentației sub aspectul legalității cererii de atribuire în natură,
întrucât aceasta a fost realizată pe cale judecătorească, iar hotărârea
irevocabilă menționată este opozabilă și autorității,
care nu o poate ignora. Nefondate sunt și celelalte critici vizând pretinsa
necomunicare de către Comisia Județeană de fond funciar Ilfov a documentației
necesare soluționării cererii reclamantelor intimate, incluzând solicitarea
de predare a terenului în vederea reconstituirii dreptului de proprietate …”.
Prin
criticile
expuse
în
dezvoltarea
motivului
de
casare
reglementat
de
art.
488
alin. (1) pct.
8
C.
proc. civ.
,
recurentul
pârât
reiterează
aspecte
le
privind
pretinse
omisiuni
imputabile
Comisiei
locale
sau
jude
ț
ene
de
fond
funciar
de
înaintare
a
documenta
ț
iilor,
respectiv
contestă
validitatea
considerentelor
care
argumentează
solu
ț
ia
exprimată
în
dispozitivul
sentin
ț
ei
civile
nr. 6466 din 07 noiembrie
2011
a
Cur
ț
ii
de
Apel
Bucure
ș
ti
,
s
ec
ț
ia
a
VIII-a
c
ontencios
administrativ
ș
i
fiscal,
irevocabilă
prin
decizia
nr. 115 din 15 ianuarie
2013
pronun
ț
ată
de
Î
nalta Curte de Casație și Justiție,
secția contencios administrativ și fiscal
,
însă
aspectele
invocate
au
intrat
în
puterea
de
lucru
judecat
,
neputând
fi
repuse
în
discu
ț
ie
ș
i,
cu
atât
mai
pu
ț
in
putând
justifica
neexecutarea
hotărârii
judecătore
ș
ti
.
Față de aceste
împrejurări, constatând că prima instanță a făcut o corectă
aplicare a dispozițiilor art.
24 din
Legea nr. 554/2004 (în forma în vigoare la data sesizării instanței),
la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, recursul pârâtului
apare ca fiind nefondat.
IV. Soluția instanței de recurs
și temeiul juridic al acesteia
În baza dispozițiilor
art.
25
alin. (3)
din Legea nr.
554/2004 coroborate cu art.
496
alin. (1) raportat la
art.
488
alin. (1) pct.
6,
8
C. proc.
civ., Înalta Curte
va
men
ț
ine
ca
legală
ș
i
temeinică
sentin
ț
a
instan
ț
ei
de
fond,
urmând
să
respingă
ca
nefondate
recursurile
declarate
de
reclamanta
A.
ș
i
de
pârâtul
B.,
conducătorul
Agen
ț
iei
Domeniilor
Statului.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta
A. și pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului împotriva
sentinței nr. 384 din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 24 noiembrie 2015.